O schiță de analiză a relațiilor de securitate Occident - Rusia

 O perspectivă tridimensională (cu dimensiunile: succesiune istorică, proces instituțional și comportament al actorilor) a relațiilor Occidentului cu Rusia ar putea scoate în evidență unele caracteristici ale ecuației de securitate internațională, care au fost practic de fiecare dată exploatate la maxim de ruși.

În 24 martie 1999, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord – NATO declanșează Operația Allied Force împotriva Serbiei și Montenegro, de lovire din aer a forțelor și obiectivelor de pe teritoriul acestui stat, cu obiectivul declarat și atins ca toate forțele militare, de poliție și paramilitare sârbe să înceteze represiunile împotriva populației din provincia Kosovo și să plece de acolo, guvernul de la Belgrad să accepte reîntoarcerea în siguranță în Kosovo a tuturor refugiaților și dislocaților forțat, iar principiile convenite în acordul întocmit pe baza dreptului internațional să fie implementate. Operație ce s-a încheiat 78 de zile mai târziu, cu atingerea tuturor obiectivelor politice stabilite. 

Această operație (care a constituit și premiera istorică a angajării NATO în vreun război) a fost anunțată și anticipată prin mai multe runde de întâlniri ale reprezentanților aliaților cu oficialitățile sârbe de la cel mai înalt nivel. Așa că nu a fost nicio surpriză. 

 

Din perspectiva relațiilor dintre Occident și Rusia, cu toate că Moscova s-a arătat în public că ar avea simpatie și considerație pentru regimul politic de la Belgrad, rușii nu s-au opus războiului nici în cadrul ONU și nici în cadrul Consiliului NATO-Rusia, adică în cele două formate instituționalizate, în care își puteau exprima poziția și preocupările de securitate pe care le-ar fi avut.

 

Tot ce au făcut rușii, pe dimensiunea comportamentală, a fost ca, în ziua imediat următoare încetării operației Allied Force, să își disloce o subunitate pe transportoare blindate din dispozitivul ei din Bosnia și Herțegovina (unde participa sub comandă americană la forța de stabilizare a situației de securitate - SFOR) și să o trimită la Pristina, capitala Kosovo, unde să securizeze militar aeroportul de acolo. Problema a fost că rușii au făcut asta fără să se coordoneze în vreun fel cu NATO și în interiorul unui timp pe care NATO îl convenise cu guvernul de la Belgrad că nu vor fi mișcări de trupe aliate sau partenere, pe teritoriul Serbiei, astfel încât sârbii să își poată retrage în siguranță forțele din Kosovo și de pe unde le mai aveau ei dislocate, de pe timpul războiului eminamente aerian.

 

Acest comportament rusesc merită comentat ceva mai mult decât atât. În bătaie practică de joc, comandantul forțelor rusești din Bosnia și Herțegovina i-a comunicat comandantului american în subordinea căruia se aflau operativ acele forțe că intenționează să trimită o subunitate pe un aerodrom cu un nume căruia americanului nu îi spunea nimic. Fără să îi precizeze când urmează să trimită acea subunitate și fără să îl atenționeze că denumirea care nu îi spunea nimic americanului era de fapt denumirea de pe hărțile rusești a aeroportului Pristina. Fiind în interiorul perioadei în care doar acea subunitate rusă se afla pe teritoriul Serbiei, NATO nu a avut ce face decât să constate, uitându-se la televizorul prin care CNN anunța lumii mișcările de trupe rusești, că Rusia a ocupat militar, de capul ei, singurul aeroport din provincia care urma să fie administrată de NATO, împreună cu partenerii săi pentru pace. 

 

Deși de valoare modestă ca forță militară, acest gest putea oricând să dobândească o valoare strategică, dacă NATO ar fi încercat să preia controlul militar al singurei porți aeriene din zona în care urma să se instaleze, iar rușii s-ar fi opus pe teren. Cu eforturi considerabile și cu decizii luate la nivel strategic în capitalele NATO, mai ales la Washington DC și la Londra, s-a convenit ca NATO să dea dovadă de reținere și să reia controlul asupra acelui aeroport prin dialog și înțelegere cu rușii. Ceea ce nu s-a întâmplat decât după ce Rusia a fost obligată să își întoarcă avioanele de transport pe care deja le trimisese ca să facă demonstrația din aer că aeroportul Pristina este sub controlul ei exclusiv. Întoarcere din aer întâmplată în două cazuri deasupra României, care a interzis survolul acelor aeronave rusești, în coordonare cu NATO și în cadrul parteneriatului pentru pace.

 

Ca un element relevant în explicarea acestui comportament rusesc, la marginea declanșării unei eventuale confruntări militare NATO – Rusia, să menționăm că, în anticiparea declanșării Operației Allied Force din 24 martie 1999, la 9 martie același an, directorul Serviciului Federal de Securitate rus a devenit și secretarul Consiliului de Securitate, instituția responsabilă de toate deciziile de securitate națională și internațională ale Președintelui Federației Ruse. Este vorba despre domnul Vladimir Vladimirovici Putin, care va rămâne doar cu funcția de secretar al Consiliului de Securitate, începând cu 29 martie 1999 și până în august, același an, când preia funcția de Prim Ministru al Federației Ruse. 

 

Adică, comportamentul acela militar rusesc, de dispreț față de națiunile NATO și la limita unui posibil incident care să declanșeze o confruntare militară cu o evoluție imprevizibilă, a fost supervizat, de la nivelul președintelui de atunci rus Elțîn, de actualul președinte rus Putin.

 

Și doar comportamentul de reținere și insistență la dialog, al oficialilor din NATO (care și-au păstrat unitatea de decizie și de voință) a făcut ca să nu consemnăm, încă din 1999, o confruntare militară NATO – Federația Rusă, pe teritoriul unei a treia părți.

 

În același fel (pe cele trei coordonate propuse la început) putem privi și anul 2008, când președintele de la sfârșitul mandatului Putin vine la Summit-ul NATO de la București, în context instituțional, ia masa cu președintele american Busch (și el în ultimul an de mandat), se asigură că NATO nu invită nici Georgia și nici Ucraina să înceapă programul de obținere a calității de membru NATO, după care, câteva luni mai târziu, trecând din funcția de președinte în cea de prim-ministru, profită de improvizațiile de securitate naționale ale președintelui de atunci al Georgiei și invadează această țară. Fără nicio reacție din partea NATO ori a Uniunii Europene, ca cele două instituții fundamentale ale Occidentului aflat în raporturi cu Federația Rusă. 

 

Și tot la fel putem privi și anul 2014, când cu anexarea Crimeii la Federația Rusă. Despre care sunt multe de spus, desigur.

 

Aceasta a fost doar o schiță. O propunere de metodologie tridimensională de analiză a unor relații de securitate între Occident și Federația Rusă. Fără îndoială, sunt multe alte metode prin care să ne uităm la același subiect. Dacă metodele sunt valabile și datele folosite sunt adevărate, atunci ar trebui să ajungem la același rezultat, indiferent de metodă.

 

Concluzia de astăzi este că domnul Vladimir Vladimirovici Putin este dispus, nu de azi ci de mai bine de două decenii, să își arate disprețul față de Occident inclusiv prin aducerea relațiilor dintre națiunea sa și națiunile transatlantice în pragul războiului, atâta timp cât acesta nu se declanșează propriu-zis. Iar limita de suportabilitate a acestui comportament rusesc este dată întotdeauna de ocupanții funcțiilor de decizie strategică din Occident. Cu mențiunea că, la atingerea acelei limite, domnul Putin se arată întotdeauna dispus să se oprească din gesturile provocatoare. Nu știm însă cât de dispus este la dialog, deoarece Vestul nu i-a propus niciodată așa ceva, la modul serios.

(Foto: nato.int)

De la demonstratia de forta la amenintarea cu forta si apoi la razboi e mai mult de un pas

Deci, Federația Rusă nu are niciun motiv (nici real și nici fabricat) și niciun obiectiv strategic pentru invadarea Ucrainei. Ba, mai mult, Moscova zice răspicat că nu are nicio intenție să atace Ucraina. În asemenea condiții, tot ce le rămâne comentatorilor de politică externă și de securitate din România este să discute starea mintală a președintelui rus Vladimir V. Putin.

În sensul că, da, nu o avea Rusia niciun motiv real ori fabricat, așa cum nu o avea niciun obiectiv strategic de atins (altul decât invadarea Ucrainei, care pentru unii dintre acești comentatori ar fi obiectiv politic!), dar dacă „i se pune pata” lui Putin, atunci să te ții război, în toată regula! Sau, într-un limbaj mai academic, deși nu există nicio rațiune a unei eventuale invazii rusești în Ucraina, o asemenea întâmplare nu poate fi exclusă, având în vedere că președintele rus ar putea lua oricând decizii iraționale.

Realitatea este mult mai simplă și mai clară, pentru orice alfabetizat mediu în materia relațiilor internaționale de putere.

1. În ultimele două luni, Federația Rusă a făcut o demonstrație de forță, de valoarea unei armate convenționale (100.000 militari), pe teritoriul propriu, la granița cu Ucraina, precum și de valoarea a 3 divizii convenționale (30.000), în Belarus. Plus aducerea unei grupări de nave de luptă și de transport desant maritim în Marea Neagră. Adică, Rusia a demonstrat lumii că este capabilă ca, în interval de câteva zile, să disloce asemenea forțe de pe unde erau ele cartiruite (inclusiv de la mare distanță) și să le poziționeze astfel încât să poată oricând declanșa o operație militară ofensivă, de valoarea acelor forte.

Justificarea declarată și reală pentru această demonstrație de forță este că Moscova se simte amenințată de europenii occidentali, care ar vrea să ocupe Ucraina, prin integrarea ei în NATO și apoi în Uniunea Europeană. Astfel încât, dacă sunt lăsați în pace, europenii occidentali ar urma să aibă frontieră de stat comună cu Federația Rusă, ceea ce, din punctul de vedere moscovit este o amenințare inacceptabilă.

De unde și demonstrația de forță, prin care Moscova arată că are capacitatea militară de a preveni orice schimbare de statut al Ucrainei independente și suverane, de alianță și de unire cu Occidentul.

Pentru descaladarea tensiunii create prin demonstrația de forță, încă prezentă, Kremlinul cere occidentalilor asigurări că nu vor primi niciodată Ucraina nici în NATO și nici în Uniunea Europeană, pentru a menaja sensibilitățile rusești, legate de proximitatea sa geografică cu democrația de tip occidental.

2. Deoarece Occidentul nu a dat curs unei asemenea cereri (care ignoră statutul de stat independent și suveran al Ucrainei, precum și dreptul ei de a adera la ce alianță militară și la ce uniune politică și economică vrea ea), Federația Rusă a trecut de la demonstrația de forță la amenințarea cu forța armată.

Astfel, a declanșat o serie de exerciții militare cu trupele existente la granițele cu Ucraina, prin care forțele participante la demonstrația de forță să își ridice capacitatea de luptă și să devină gata de primirea unei misiuni de participare la o operație militară rusească ofensivă, pe teritoriul Ucrainei.

Justificarea declarată și reală a acestei amenințări cu forța este aceeași ca și în cazul demonstrației de forță, anterioare.

Ceea ce înseamnă că Federația Rusă se va opri din amenințarea cu forța a păcii în Europa doar dacă ceilalți europeni cedează și ignoră independența și suveranitatea Ucrainei, și hotărăsc ei că Rusia are dreptul de veto în materie de lărgire NATO și UE, după cheful ei.

3. Asta nu înseamnă că Rusia va declanșa vreo operație militară pe teritoriul Ucrainei, după ce forțele sale amenințătoare își vor dobândi capacitatea deplină de luptă ofensivă.

Dintr-o rațiune foarte clară: dacă pentru demonstrația de forță și pentru amenințarea cu forța Moscova a putut proclama o justificare, chiar dacă în afara dreptului internațional și al aranjamentelor europene de securitate, pentru cea mai simplă operație militară împotriva Ucrainei independente și suverane nu mai are niciun motiv să o facă și niciun obiectiv strategic de atins. Și puteți să le spuneți comentatorilor români că războiul ca atare nu este obiectiv strategic sau de orice fel.

4. Cât despre ipoteza că cei vreo 25 de generali care comandă trupele aflate în plină amenințare cu forța, la granițele Ucrainei, vor accepta o misiune ofensivă împotriva Ucrainei, iar cei vreo 130.000 de militari vor îndeplini o asemenea misiune doar pentru că așa are chef să ordone de la Kremlin președintele rus Putin, aceasta este o ipoteză falsă.

Asta nu doar pentru că niciun general și niciun soldat nu execută un ordin, d-apoi o misiune, care nu îi este explicată rațional, ci mai ales pentru că niciun general nu declanșază un război, nici măcar unul limitat, dacă nu are măcar convingerea intimă că l-ar putea câștiga.

Ori, pentru a evalua șansele de a câștiga un război, este nevoie ca generalului să i se indice un obiectiv politic explicit și real, deoarece atingerea acelui obiectiv înseamnă victoria în război și nu învingerea inamicului într-o bătălie sau două.

Ca să nu mai vorbim despre faptul că orice operație militară ofensivă a rușilor în Ucraina este privată de unul dintre cele mai solide argumente de augumentare a puterii militare: surpriza.

5. Și atunci de unde insistența americanilor, la cel mai înalt nivel posibil, de a anunța o invazie iminentă a Rusiei în Ucraina, condimentată cu averizarea adresată propriilor lor cetățeni de a părăsi cât mai repede (24 - 48 ore) teritoriul ucrainean?

Această insistență, făcută publică, atinge două scopuri:

5.1. Exprimă extrem de clar, pentru cetățenii americani dar și pentru îngreaga omenire, decizia Administrației Biden de a nu angaja forțe armate americane, pe teritoriul Ucrainei, în caz de agresiune rusească, nici măcar pentru extragerea priopriilor săi cetățeni. Astfel încât rușii să nu aibă niciun motiv de a escalada agresiunea de la folosirea armamentului convențional la armamentul nuclear tactic.

5.2. Exprimă la fel de clar un mesaj către Moscova, cum că amenințarea cu forța, făcută prin declanșarea exercițiilor din Belarus și din Rusia (inclusiv cele din Marea Neagră), de creștere a capacității ofensive a trupelor dislocate la granița cu Ucraina este luată foarte în serios, atât în America, cât și în Europa Occidentală. Și, în consecință, Occidentul este pregătit să facă față materializării acestei amenințări, sub toate formele și cu toată vigoarea, în deplină unitate occidentală de voință și acțiune.

De unde rezultă că singura continuare posibilă a situației, oricât de tensionate militar ar fi ea, este doar începerea demersurilor diplomatice pentru găsirea de soluții care să fie satisfăcătoare pentru toate părțile și care să fie în interiorul dreptului internațional, cel care guvernează relațiile între națiunile independente și suverane din Europa și din Lume.

Ce mai întreabă prietenii virtuali

 Dialog virtual (un prieten virtual întreabă, eu răspund)

 

Întrebare: Cât de reală este invazia militară a Rusiei în Ucraina?

 

Răspuns: O invazie militară a Rusiei în Ucraina este atât de reală pe cât este reală intenția Rusiei de a merge la război. Să reținem că vorbim despre o invazie. 

 

Adică o pătrundere cu arme și trupe pe teritoriul unui stat suveran și independent, continuată printr-o ocupație militară a acelui teritoriu și asigurată prin interzicerea succesului altor acțiuni militare adverse, de restabilire a controlului legitim asupra acelui teritoriu. Exemplul cel mai recent este din 2008, când Federația Rusă a invadat militar Georgia, ocupând cu trupele și armele sale o bună parte din teritoriul acestei republici caucaziene independente și suverane, cu scopul politic de a interzice guvernului legitim de la Tbilisi să își restabilească controlul administrativ asupra celor două regiuni separatiste, stabilite prin înghețarea unui conflict ce dura de la disoluția Uniunii Sovietice, la finalul lui 1991.

 

Alte tipuri de acțiuni agresive, mai mult sau mai puțin duse cu mijloace și forțe armate, nu se califică pentru eticheta de invazie. Deși ele pot fi catalogate ca agresiuni asupra unui stat independent și suveran. Cum ar fi o incursiune a forțelor rusești în Ucraina, în urma căreia Rusia nu ocupă un teritoriu și nu instituie controlul său militar asupra populației de pe acel teritoriu. Doar că chiar și o simplă incursiune din aceasta se califică pentru catalogarea ei ca agresiune armată asupra statului independent și suveran, și are consecințe de drept internațional. Inclusiv poate declanșa măsuri de sancționare a agresorului.

 

Așa că, dacă mă întrebi doar despre invazie, îți pot răspunde că eu nu sesizez niciun obiectiv politic al Moscovei, în Ucraina, care să trebuiască să fie atins printr-o invazie. 

 

Cu alte cuvinte, nu văd de ce am discuta acest subiect al invaziei, mai ales în forma sa exacerbată, în condițiile în care nu numai că formal Moscova proclamă că nu are un asemenea obiectiv și în consecință nu are niciun motiv să declanșeze neprovocată vreo invazie a Ucrainei, dar nici de pe margine nu se vede că Moscova ar avea de gând să invadeze Ucraina.

 

Întrebare: Și totuși Rusia și-a masat forțe foarte numeroase și foarte puternice nu numai al granița cu Ucraina, dar și în Belarus, astfel încât, dacă ne uităm pe harta cu plasamentul acelor forțe, ar trebui să concludem că Moscova se pregătește pentru a invada Ucraina pe cel puțin două direcții de ofensivă, cu obiectivul de a cuceri Capitala Kiev. De ce ar face așa ceva Rusia, dacă e cum zici, că nu are niciun obiectiv politic care să justifice invazia militară, nici declarat și nici intuit?

 

Răspuns: În termeni consacrați, aducerea acelor forțe și distribuirea lor pe teritoriile Federației Ruse și Belarus, în posturi amenințătoare, precum și ridicarea gradului de pregătire pentru operații militare spre cel maxim, prin exerciții și antrenamente în zonele de amplasare a forțelor armate se numește amenințarea cu forța armată.

 

Doar dacă s-ar îndeplini și celelalte condiții, de intenție (obiectivul politic despre are ziceam mai înainte) și de oportunitate (condiții externe, care să dea o speranță cât mai credibilă de succes al acțiunilor militare agresive), am putea vorbi despre iminența unei invazii săvârșite cu acele trupe și armamente rusești, la care ne uităm mirați cu toții, de două luni încoace. 

 

Altfel, în absența intenției și oportunității, mișcările astea de forțe armate, cărora eu le zic „flexarea mușchiului militar” al Rusiei, nu sunt altceva decât o demonstrație menită să spună lumii că, uite, Rusia este puternică, este hotărâtă, iar militarii sunt executanți fideli ai ordinelor politicienilor din fruntea statului, care îl au pe domnul președinte Putin în fruntea lor. 

 

Întrebare: De ce ar face Rusia așa ceva? Să amenințe, fără să aibă însă intenția de a trece la fapte, de a declanșa invazia despre care vorbește toată lumea?

 

Răspuns: Demonstrațiile de forță și amenințarea cu forța armată sunt elemente de comportament al statelor care au o istorie îndelungată. Ele apar întotdeauna în comportamentul internațional al unui stat, atunci când acel stat nu are alte argumente și alte puteri non-militare, la care să facă apel, atunci când intenționează să schimbe ceva în relațiile internaționale la care este parte.

 

În cazul acesta concret, Rusia și-a declarat cu voce foarte tare și foarte fermă câteva nemulțumiri ale sale, despre modul în care funcționează aranjamentele de securitate din Europa. Așa cum și-a declarat poziția sa față de anumite aspecte ale comportamentului altor state europene, mai ales al celor aliate în NATO. 

 

Vorbim despre întărirea capacităților de apărare, adică eminamente defensive, ale aliaților din așa-zisul flanc estic, prin aducerea pe teritoriul lor a unor instalații, forțe și comandamente NATO, cu statut permanent sau temporar. 

 

Trebuie subliniat aici că Rusia refuză să recunoască acel caracter defensiv și deci neamenințător al prezenței militare aliate pe teritoriile unor state NATO cum sunt Polonia și România. Ba, mai mult, Rusia refuză să folosească instrumentele deja existente, cele de inspecții, verificări și controale, la care ar fi avut acces, dacă nu s-ar fi retras unilateral din acordurile și convențiile care instituționalizează internațional aceste instrumente, cunoscute sub genericul de aranjamente de securitate și de creștere a încrederii între statele europene. 

 

Doar astfel poate Rusia să pretindă că prezența unor forțe, instalații și comandamente NATO pe teritoriile statelor NATO ar fi percepută la Moscova ca pe o amenințare de natură militară la adresa ei, amenințare care ar justifica la o adică o reacție militară din partea rușilor. 

 

De unde și pretenția complet ilegală, din perspectiva dreptului internațional și complet neserioasă, din perspectiva comportamentului actorilor internaționali, de a cere retragerea forțelor, instalațiilor și comandamentelor NATO de pe teritoriile statelor membre NATO, pe criteriul absurd că aceste state ar fi deveni aliate mai recent, adică cu doar 23, respectiv 18 ani în urmă.

 

Pentru a da credibilitate unor asemenea pretenții ilegale și neserioase, Rusia recurge la un comportament internațional de factură huliganică, ca orice derbedeu care are ca singur argument faptul că e violent de felul său, a petrecut mult timp la sala de forță și mai are și tupeu să sară la bătaie, când are el chef. Adică, Rusia amenință cu forța sa armată.

 

Întrebare: Deci zici că nu e nimic mai mult aici decât o golăneală, din partea Rusiei?

 

Răspuns: Nicidecum! Doar comportamentul ăsta poate fi asemuit cu cel al unui derbedeu violent și fără maniere. Rusia este însă foarte serioasă și foarte precisă în ceea ce face.

 

Desigur, nu vorbim despre intenția de a merge la război, împotriva Ucrainei ori a NATO. 

 

Vorbim despre faptul că actualele aranjamente de securitate din Europa datează de dinainte de disoluția Uniunii Sovietice, iar Federația Rusă (care a moștenit politic și teritorial doar o parte din ceea ce era Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste) nu se simte de fel confortabil în arhitectura de securitate europeană, edificată astfel. 

 

Desigur, exemplul cel mai la îndemână este anexarea Peninsulei Crimeea la Federația Rusă. Anexare ce s-a făcut în afara aranjamentelor de securitate existente (ba chiar cu încălcarea lor grosolană) și, în consecință, anexarea este recunoscută internațional doar de vreo doi sateliți ai Rusiei. 

 

Dar tot aici putem include și faptul că, spre deosebire de fosta URSS, Federația Rusă nu mai beneficiază de recunoașterea internațională a controlului strategic și hegemonic, pe care Uniunea Sovietică îl exercita asupra statelor socialiste din centrul și estul Europei. 

 

Nici măcar controlul Moscovei, exercitat asupra fostelor state sovietice socialiste, nu mai este recunoscut internațional de către nimeni. 

 

Iar faptul că Rusia și-a menținut trupe pe teritoriul unora dintre aceste state foste sovietice, devenite independente și suverane între timp, precum și că a încurajat războaie civile și mișcări separatiste pe teritoriile acelor state (care au dus la așa-zisele conflicte înghețate) nu este un fapt în măsură să satisfacă orgoliile hegemonice ale Moscovei. Mai ales că, iată, în contrapartidă la pretențiile ilegale și neserioase ale Rusiei, ceilalți actori internaționali, mai ales Statele Unite și Uniunea Europeană, propun ca Moscova să își retragă acele forțe și să renunțe la susținerea forțelor separatiste, din fostele republici unionale sovietice.

 

De aceea, rescrierea aranjamentelor de securitate, în vigoare dar nu în forță față de Federația Rusă, în momentul de față, în Europa este cel mai important obiectiv strategic al Moscovei. Obiectiv care justifică tot tapajul făcut prin demonstrația de forță amenințătoare la adresa Ucrainei, dar și la adresa statelor aliate în NATO, de pe flancul de est al Alianței.

 

Întrebare: Am înțeles, acum. Dar oare de ce americanii nu au înțeles tot așa ceva? De ce americanii, prin vocile cele mai autorizate (președintele Biden, consilierul său de securitate națională, purtătorii de cuvânt ai Departamentului de Stat și Departamentului Apărării, senatori seniori în materia relațiilor internaționale) insistă să anunțe publicul lor național și publicul mondial, totodată, că războiul cu Rusia este iminent, că poate degenera oricând într-o confruntare nucleară, iar aceasta ar putea avea și o dimensiune globală?

 

Răspuns: Te rog să fii convins că și americanii, de la președintele lor și până la portarul de la Ambasada Statelor Unite la Moscova, au înțeles exact același lucru, pe care l-am enunțat și eu mai sus.

 

Dacă te uiți atent la declarațiile americanilor, vei descoperi că și ei zic cam același lucru ca și mine, doar că îl zic cu alte cuvinte. 

 

De exemplu, când zice un senator că „Putin vrea să refacă Uniunea Sovietică”, el zice exact ce am zis și eu: că Moscova nu este mulțumită de faptul că a pierdut recunoașterea și acceptarea internațională a controlului ei asupra unei zone de influență strategică europeană, compusă din republicile unionale dar și din statele socialiste din afara URSS și că vrea să își refacă acea influență, care să mai și fie recunoscută internațional, ca pe vremea URSS.

 

La fel, când consilierul de securitate națională al Președintelui Statelor Unite vorbește despre iminența unei agresiuni armate a Rusiei asupra Ucrainei (în interval de zile), el zice de fapt că amenințarea cu forța, etalată de Moscova, este recunoscută ca atare, este credibilă la Casa Albă, iar exprimarea publică a acestei recunoașteri ar fi și o formă de descurajare a Kremlinului, căruia i se spune public faptul că mesajul său a fost recepționat, așa că nu mai are de ce să continue cu flexarea mușchiului său militar.

 

Asta nu înseamnă că în Washington D.C. nu ar fi oameni importanți, care contemplează cu interes eventualitatea unei confruntări armate în Europa, iscată de Rusia și care își planifică la modul cel mai serios să tragă maxim de profit strategic de pe urma unei asemenea confruntări. 

 

Ca să nu mai vorbim despre cei care țin neapărat ca atenția opiniei publice americane să fie concentrată pe subiectul unei ipotetice invazii iminente a Rusiei în Ucraina și nu pe ascendentul strategic al Chinei, în regiunea sa, dar și la nivel global.