Ophanim cadou

 Cu scriitoarea Ana Barton sunt prieten într-o rețea de socializare virtuală. Așa că am început să îi citesc romanul Ophanim (Editura Trei, București, 2022) ca un gest de amabilitate prietenească. Altfel, eu nevând vreo dorință să citesc proză de ficțiune literară de autori români contemporani mie, așa cum nu mă uit la filmele românești, din zilele noastre. Nu din principiu, ci din convingerea că nu voi afla nimic care să îmi trebuiască în vreun fel, nici măcar ca delectare facilă. Doar pentru rigurozitatea dezvăluirii, am mai avut un prieten virtual, căruia i-am citit o carte de proză scurtă, scriitură ce mi-a plăcut mai ales pentru sinceritatea suferințelor de român dezrădăcinat, într-o Europă de altă cultură și civilizație decât cea aborigenă, imediat post-decembristă.

Fără nicio altă introducere, vă spun din capul locului că gestul meu de amabilitate prietenească mi-a fost răsplătit cu vârf și îndesat de lectura romanului Ophanim. 

Este o carte excelent scrisă. Și cu talent și cu pricepere, dar și cu șiretenia transparentă a celei care vrea nu numai să îți spună ție, cititorului, o poveste, dar ține neapărat să te vâre în ea și să te țină acolo, chiar dacă ce își povestește nu este nimic din ceea ce nu ai putea să îți povestești și singur, cu ochii închiși și cu capul pe pernă, înainte de a adormi.

Zic asta cu adormitul pentru că așa își începe eroul cu numele Ophanim povestea sa romanțată: „Aproape toată viața mea m-am priceput să trag de somn, să-l chem, să-l ațîț, să-l înfașc, să-l înghit pe nemestecate.” La care mie mi-a sărit în contradictoriu imediat gândul la belgianca Marguerite Yourcenar, cu al său roman celebru, scris tot la persoana întâi masculin, în care personajul Hadrien mărturisește că cel care nu poate adormi de fapt se refuză pe sine să se încredințeze mai mult sau mai puțin conștient curgerii lucrurilor (flot des choses, la Yourcenar, sau panta rei, la Heraclit). Așa că Ophanim ne spune din prima că el este un bărbat ce nu are nicio disonanță cu curgerea lucrurilor. 

De aici începe să curgă și povestea sa. Mai întâi, ne povestește Ophanim cum au primit numele lor personajele cărții. Iar mie mi-a sărit încă o dată gândul, de data asta nu în contradictoriu ci în consonanță, la o scenă dintr-un film american, în care tatăl povestește cum copila lor a stricat seara tuturor mesenilor, la un restaurant de lux (în care se servea homar atât de proaspăt, încât clienții și-l puteau alege din acvariul imens, din mijlocul cârciumii), când s-a înfipt în fața vitrinei și le-a dat repede nume tuturor vietăților de după sticlă, astfel încât fiecare mesean ar fi putut după aceea să știe cum îl cheamă pe homarul din farfuria sa. Asta, dacă nu ar fi renunțat la meniu, pentru ca Gică sau Vasile să mai trăiască măcar până pleacă fetița aia de acolo. 

Ce nu scrie în carte și pot să vă spun eu (care știu asta după ce am citit undeva, desigur) este că ophanim ar fi pluralul de la ophan, care ar putea însemna în ebraică roată, morișcă. Dar în românește se folosește Ophanim (scris și ofanim) ca singular, cu pluraul ophanimi, așa cum și serafim și heruvim fac pluralul serafimi și heruvimi. Toți trei făcând parte din cetele de vietăți cerești, cu înfățișări ciudate, ierarhic superioare arhanghelilor și îngerilor, aflate în serviciul și în imediata apropiere a coatelor divinității supreme iudeo-creștine. De la mine vă pot spune mai departe că ideea de ochi de pisică (plăcuțe reflectorizante, de formă elicoidală) de pe roțile bicicletelor este de natură biblică. În sensul că profetul Iezechiel descrie roțile însuflețite din angrenajul unui vehicul ceresc, format din ființe catalogate ulterior în serafimi, hieruvimi și ophanimi, ca având pe ele o multitudine de ochi ce străluceau.

Dar să trecem peste ce vă pot spune eu. Ana Barton îl pune pe Ophanim să ne spună o mulțime de povestiri. Nu numai despre numirea personajelor, ci și despre descrierea lor, așa cum tot nevoia de a povesti este și combustibilul ce arde în motoarele relațiilor dintre ele. Chiar și căutarea tatălui necunoscut vreme de o jumătate de secol o face Ophanim nu pentru altceva decât pentru a-i povesti că este îndrăgostit de Una. 

Așa că romanul vă va delecta cu tot felul de istorioare, pe care vă las să le savurați în intimitatea lecturii. Dar vă avertizez că veți avea parte și de o surpriză. La un moment dat, pe la mijlocul unei povestiri despre cum își povesteau chestii Ophanim și cu presupusul său tată, putem citi un caiet al lui Ophanim în care acesta consemnase o piesă de teatru, în 30 de scene, cu nouă personaje. O piesă de teatru în care fiecare personaj are doar monologuri. Toate foarte interesante și toate cu mult miez ideatic. 

Ar mai fi ceva de spus, despre stil. Lui Mark Twain îi este atribuită ideea că o carte nu se poate scrie (pe sine se) decât dacă stilul corespunde tipului de poveste pe care o spune scriitorul. Așa că Ana Barton are talentul și chiar vocația de a alege acel stil în care cititorul se concentrează pe povestire și nu pe poveste. Adică, formatarea textului este de natură să îl țină pe cititor concentrat pe ceea ce are de aflat despre ce se întâmplă și nu pe o eventuală redactare a întâmplării. De unde și oralitatea tipărită, de tip Saramago, una fără repere de tehnoredactare (cum ar fi liniuțele de dialog), altele decât paragrafele de lungă întindere. 

Nu cred că ar interesa pe cineva să afle că, în afara plăcerii lecturii, am fost copleșit de câteva surprize cu trimitere intimă la mine. Sunt în Ophanim zeci, dacă nu sute de coincidențe și de relaționări cu viața mea reală. Viață în care a exitat la un moment dat chiar și un Mișu Flocaru, un frizer de minister, promovat dintr-un bărbier de floci, de la un spital bucureștean, care avea darul povestirii hilare, una dintre acele povestiri fiind cum i-ar fi zis el unui șef mare, pe când îi aranja pentru prima dată freza, că de fapt ei se cunosc, că el îl știe pe acel șef de atunci, de când l-a bărbierit inghinal, înainte de o operație.

Domnul președinte Klaus Iohannis a reușit

 Where is the wisdom we have lost in knowledge?

(Unde este oare înțelepciunea pe care am pierdut-o noi în cunoaștere?)

T.S. Eliot[i]

 

Cum ziceam și în titlu, domnul președinte Klaus Iohannis a reușit! Înainte de reușita asta, în 2014, domnul Iohannis acceptase să candideze la Președintele României, fără să aibă nici cea mai vagă idee despre ce înseamnă să îndeplinească cea mai înaltă demnitate în statul România, într-o eră deschisă de prăbușirea în primăvara acelui an a arhitecturii de securitate euro-atlantică, prin anexarea de către Federația Rusă a Peninsulei Crimeea, de la Ucraina, stat cu care România împarte cea mai lungă frontieră terestră. 

 

A acceptat să candideze știind foarte bine că și dacă ar fi fost o mașină de spălat vase în locul său, tot ar fi ieșit câștigător în alegerile acelea, în condițiile în care contracandidatul său a fost penibilul plagiator de renume mondial Ponta Victor. 

 

Foarte important pentru istoria acelor vremuri este că a candidat fără să aibă o echipă de campanie a lui și nu a partidului care îl împrumutase de la Primăria Sibiu, dar și fără să aibă vreo echipă de lucru capabilă teoretic și acțional să preia buna funcționare a autorității publice numită Președintele României, cu tot ce presupune asta, de la „președintele-jucător” Băsescu, zis și Petrov. 

 

Iar după ce a dobândit cea mai înaltă demnitate posibilă în statul România, domnul Klaus Iohannis nu a avut nici cel mai vag interes să afle oare ce presupune acea demnitate? Adică, oare ce ar trebui  să facă domnia sa la serviciu și mai ales cu ce rezultate?

 

După toate aparențele, domnul Iohannis a fost și este și astăzi convins că a fi Președintele României este ca și când ar fi fost un primar peste o urbe mai mare, așa, ca toată România. Adică, să fie vizibil în momentele esențiale, reprezentativ ca un manechin/fotomodel și articulat ca un fost profesor de Fizică, dar fără nicio urmă de voință/ambiție proprie, de program politic, de viziune de țară, de ceva care să îl facă să își stabilească obiective pe direcții și etape, să depună eforturi pentru a găsi soluții la obstacolele pe care le-ar fi întâmpinat pe drumul spre acele obiective, ori în îndeplinirea îndatoririlor și responsabilităților constituționale.

 

Un primar peste România, care să semneze decrete după cum îi sunt băgate în mapă, la semnat, de către un șef de cabinet controlat de cei pe care ar fi trebuit să îi controleze și să îi supervizeze constituțional chiar Președintele României, fără să se intereseze vreodată despre implicațiile și semnificația acelor semnături. 

 

Și așa ar fi rămas lucrurile, dacă nu i-ar fi propus cineva, nu știu cine, să aibă și el un „proiect de țară”. Și nu unul oarecare, ci unul tocmai în domeniul său profesional, de bază: educația națională.

 

Nu este clar nici astăzi, după ce domnul Klaus Iohannis a ajuns la al doilea mandat prezidențial (pe care l-a dobândit candidând din nou în rolul de mașină de spălat vase, împotriva unei persoane de toată rușinea publică), dacă domnia sa a adoptat acest „proiect de țară”, ce a căpătat și un nume (România educată), la fel cum a semnat decretele, ori o fi avut vreo contribuție la demararea și ghidarea lui?

 

În tot cazul, tot prin semnătură, domnul Iohannis a consfințit acest „proiect de țară” sub forma unui așa-zis raport, după care s-a implicat vizibil și indubitabil în demersurile de transpunere a documentului semnat de el în viață. 

 

Adică, a impus o coaliție de partide politice parlamentare, cu singura condiție ca guvernul rezultat din ea să promoveze „România educată”, să o transforme în lege și să o aplice ca singurul „proiect de țară” iscat de la revoluția din 1989 încoace. 

 

După care a impus un ministru al Educației, apoi un altul, care să promită că raportul va fi făcut lege, iar legea va fi aplicată. 

 

Cam ăstea au fost singurele acțiuni personalizate ale domnului Iohannis, în cele două mandate și în cei 9 ani de Președintele României.

 

Se pare că domnul Iohannis a contat foarte mult că așa-zisul raport „România educată” este de fapt o făcătură, care nu ia în seamă niciuna dintre problemele existente (și existențiale) în sistemul național de educație de stat, nu stabilește niciun obiectiv instituțional, nu oferă nicio viziune, așa cum nu respectă nici cele mai elementare reguli de studiere a domeniului public ori de redactare a unui proiect care să propună ceva legat de funcționarea acelui domeniu public, respectiv educația națională.

 

Așa cum se pare că a contat și pe faptul că cei doi miniștri impuși de el să gestioneze implementarea prin lege a „României educate” nu au nicio cunoaștere teoretică dar nici vreo experiență practică în domeniul (re)instituționalizării prin lege a unui domeniu public de magnitudinea și de importanța strategică a educației naționale de stat.

 

Doar în asemenea condiții ar fi putut apărea proiectele de legi ale învățământului pre- și universitar, în halul în care au fost ele redactate și prezentate publicului pentru dezbatere publică. 

 

Adică, domnul Klaus Iohannis, care de 9 ani nu face altceva decât să fie vizibil în momentele necesare, să fie reprezentativ ca un fotomodel, să fie articulat ca un fost profesor de Fizică în rarele momente în care vorbește și mai ales să semneze decrete prezidențiale ca primarul de țară, a avut în sfârșit oportunitatea strategică să facă și domnia sa ceva personalizat.

 

Și asta nu e „reforma” educației naționale de stat, ci este compromiterea masivă, strategică chiar, dar mai ales deliberată, programatică, a conceptului de „proiect de țară”.

 

Faptul că, în acest demers, domnul Iohannis beneficiază de ajutorul dezinteresat al celor care pretind că ar fi ceva de dezbătut public (cum ar fi, de exemplu, non-subiectul Religia la bacalaureat!) din proiectele de lege în care s-a vărsat raportul „România educată” nu are cum să schimbe datele problemei.

 

Domnul Iohannis a reușit pe mâna domniei sale, fără să aibă nevoie de asemenea ajutoare.

 

 

 

---

[i] T.S. Eliot, The Rock: A Pageant Play: Book of Words by T.S. Eliot. Harcourt, Brace and Company, New York, 1934 (p. 7)

Orgoliul nuclear al Rusiei

Singura cheie cu care poate fi descifrată retorica alambicată și agresivă a Federației Ruse, pe subiectul amenințărilor tranșante cu  folosirea arsenalului său nuclear ofensiv este cea a orgoliului nejustificat pe care conducerea de la Kremlin, cu Putin Vladimir Vladimirovici în frunte, îl exacerbează compulsiv, de mai bine de un deceniu încoace. 

 

Să ne înțelegem bine, de la început. Federația Rusă nu este Uniunea Sovietică. Și, ca actor internațional, nici nu poate fi măcar urmașa de fapt a Uniunii Sovietice, deoarece, spre deosebire de URSS, Rusia nu se poate constitui în pol de putere planetară, pe niciuna dintre coordonatele clasice, de la puterea militară, la cea politică, economică, culturală sau la puterea de civilizație.

 

Ca putere economică, Rusia este mai slabă decât Canada, care are o suprafață teritorială semnificativă, dar este populată doar de un sfert din cât este populația Rusiei. Iar ca nivel al produsului intern brut pe locuitor, Rusia se situează sub România cu trei locuri și cu vreo 2000 de dolari americani mai puțin.

 

Cât despre puterea militară efectivă a Rusiei, comparativ cu cea a Americii, trebuie să acceptăm că bugetul anual al Departamentului Apărării al Statelor Unite este ceva mai mare decât jumătatea produsului intern brut, creat în Federația Rusă prin munca celor 147 milioane de locuitori. Asta, în condițiile în care, din acel produs intern brut, guvernul rus cheltuiește doar o treime (adică întregul buget federal rus e mai mic cu 40 la sută decât bugetul militar american). Cât despre bugetul Ministerului Apărării al Federației Ruse, acesta este ceva mai modest decât bugetul alocat de Pentagon doar pentru cercetare și dezvoltare!

 

Singura paritate strategică reală între Federația Rusă și Statele Unite ale Americii este în domeniul arsenalului de arme strategice ofensive, din triada nucleară (arme cu lansare de la sol - din silozuri, arme cu lansare de pe submarine și arme cu lansare din aer, de bombardierele strategice). Iar această paritate a fost obținută pe seama tratatului privind reducerea arsenalului strategic ofensiv nuclear, care a fost încheiat, în formă nouă, în 2010, la Praga. Și care este valabil și în zilele noastre. Cel puțin pe hârtie. 

 

Simultan cu agresiunea neprovocată, nejustificată și ilegală a Rusiei asupra Ucrainei, de la Kremlin, Putin a lansat și un șantaj nuclear global, dar având ca țintă declarată statele lumii de civilizație occidentală și în special pe cele din Europa, state pe care Putin declară că le consideră ca fiind satelitare sau subordonate (țări de mâna a doua) Statelor Unite. 

 

Șantaj nuclear care a avut trei componente: 

- militarizarea centralelor nucleare de pe teritoriul invadat al Ucrainei (ocuparea și transformarea lor în garnizoane, adică expunerea lor acțiunilor de luptă, în special de lovire din aer sau cu artileria), ceea ce se pretează șantajului cu catastrofa nucleară;

- amenințarea nevoalată că orice intervenție militară din afara Ucrainei dar în favoarea guvernului de la Kyiv va fi contracarată cu arme de distrugere în masă, mai ales nucleare și

- trecerea într-un stadiu de alertare superior a întregului arsenal nuclear strategic rus, astfel încât Putin să poată ordona oricând lovirea Statelor Unite și a aliaților ei, cu acele arme strategice nucleare ofensive, despre care e vorba în Noul Tratat START.

 

Prin această manevră de șantaj nuclear, Putin și-a asigurat exclusivitatea prezenței militare rusești în teatrul de război din Ucraina, precum și reținerea comunității de state civilizate occidental de a da posibilitatea ucrainenilor să lovească în vreun fel Federația Rusă, pe propriul ei teritoriu, prin sprijinul militar acordat, până la acest moment (adică nu arme ofensive în adâncime și nici rachete cu rază lungă de acțiune).

 

Cum bine am putut observa în acest an de război, șantajul nuclear rusesc a funcționat între parametrii impuși de Kremlin. 

 

În data de 21 februarie, adică acum câteva zile, adresându-se Adunării Federale, Putin a dedicat un capitol de 1000 de cuvinte, din lungul său discurs despre starea națiunii ruse, problemei tratatului START. Respectiv, problemei de paritate nucleară strategică ofensivă, între Federația Rusă și Statele Unite ale Americii. 

 

Dacă lăsăm pe afară aspectele retorice, fără substanță, de ipocrizie combinată cu expresia complexelor de inferioritate, drapate ca și când ar fi fost complexe de superioritate, ce ne rămâne din cele 1000 de cuvinte dedicate subiectului este că Rusia își suspendă activitățile specifice, convenite prin Tratatul START, inclusiv prin Protocolul care face parte integrantă din el, deoarece are impresia că acel tratat îi este defavorabil, dacă nu chiar ar fi împotriva intereselor vitale ale Federației.

 

Cu alte cuvinte, Rusia nu iese din tratat. Nu îl denunță. Ci doar încetează să își îndeplinească obligațiile prevăzute expres în el. Cum ar fi cele de notificare și de primire a inspecțiilor. Mai mult decât atât, Rusia suspendă și activitatea Comisiei Consultative Bilaterale, astfel încât părțile - Rusia și SUA - nu vor mai putea să se întâlnească și să își clarifice nedumeririle pe care le au privind comportamentul sau atitudinile celeilalte părți.

 

Doar că Rusia a făcut asta încă de la mijlocul anului trecut. De atunci a refuzat să mai convoace Comisia Consultativă Bilaterală, care ar fi trebuit să se reunească de cel puțin două ori, până acum, dar nu a vrut Rusia. Ceea ce i-a putut da lui Putin motive să acuze Statele Unite că ar face unele activități neconforme cu Tratatul START, adică pe ascuns.

 

În context, la data de 3 februarie, anul acesta (cu aproape trei săptămâni înainte de discursul putinist), NATO a emis o declarație (statement) cu privire la Noul Tratat START, prin care cheamă Rusia la îndeplinirea obligațiilor ce îi revin din tratat, prin facilitarea inspecțiilor Noului START pe teritoriul rusesc și prin revenirea la participarea în Comitetul Consultativ Bilateral, organul de implementare al tratatului (”call on Russia to fulfil its obligations under the Treaty by facilitating New START inspections on Russian territory, and by returning to participation in the Treaty’s implementation body, the BCC”).

 

Așa că Putin a deschis capitolul din discursul său dedicat acestui subiect cu observația că NATO ar face prin acea declarație un fel de „teatru al absurdului”, pretinzând Rusiei să accepte inspecții ale americanilor în locurile de pe teritoriul ei unde ea își pregătește loviturile împotriva Ucrainei și, prin Ucraina, împotriva NATO. 

 

După care și-a adus cu glas tare aminte că în NATO mai sunt și alte puteri nucleare decât SUA, respectiv Franța și Marea Britanie și a anunțat că ar fi interesat să includă și aceste state în paritatea sa cu America. Adică, să aibă Rusia un arsenal nuclear cu lansare terestră, de pe submarin sau din aer cât al Franței, Marii Britanii și Statelor Unite, la un loc. 

 

Ceea ce are sens, nu-i așa, dacă tot a declarat Putin că toți ăștia la un loc vor să distrugă complet Rusia.

 

Problema fiind, cum am spus, una de orgoliu, până la urmă. Orgoliu rusesc nejustificat. Căruia i-am putea alătura atributul de penibil, dacă materia din care a ales Putin să îl clădească nu ar fi cea mai distrugătoare posibil, din istoria multimilenară a omenirii.

Un an de război ce nu ar fi trebuit să fie

 Nimeni nu poate planifica un război la termen. Nici măcar kremlinezii, cei care au impresia că, în materie de război, improvizația este inovație, deși nici vorbă să fie așa. De unde rezultă că despre un an de război de agresiune, neprovocat, nejustificat și ilegal, al Federației Ruse asupra Ucrainei putem vorbi în termeni de bilanț calendaristic, dar fără nicio legătură cu evoluția situației din teatrul de război ori cu perspectivele încetării ostilităților și demarării pregătirilor pentru pace.

În primul rând, într-un an de război ne-am putut lămuri ce a fost adevărat și ce a fost fals, în declarațiile Moscovei, prin vocea lui Putin, privind premisele și mai ales intențiile declanșării invaziei asupra Ucrainei, în dimineața devreme, a zilei de 24 februarie 2022.

La ora locală 06:00, Putin Vladimir Vladimirovici se adresa Lumii, cu un discurs în care afirma că Rusia este nevoită să invadeze Ucraina deoarece:

- Statele Unite ale Americii ar fi un „imperiu al minciunii”, s-ar fi declarat victorioase, după războiul rece, și-ar fi impus propriile lor lege și ordine, prin forța militară, în diferite regiuni ale planetei, au încercat să folosească Rusia în propriul lor interes și să îi impună națiunii ruse  valori false, care să îi erodeze pe ruși și au adus baze militare, instalații și alte dispozitive militare agresive, până aproape de granițele Federației Ruse.

- Lecția istoriei învățată de Rusia, de la Uniunea Sovietică, este că nu trebuie să aibă încredere în Occident că nu o va ataca, cum a pățit URSS în 1941, astfel încât Federația Rusă nu trebuie să facă astăzi aceeași eroare, în condițiile în care „cei care aspiră la dominația mondială au declarat deschis că Rusia este inamicul lor”.

- Prezența militară a NATO în Ucraina ar fi inacceptabilă pentru Rusia, în condițiile în care „NATO nu este altceva decât un instrument din cutia cu unelte a politicii externe americane”. Această politică a Americii și aliaților ei, de îngrădire a Rusiei, este o problemă „de viață și de moarte, legată de viitorul însuși al națiunii ruse. (...) Este nu doar o amenințare la adresa intereselor rușilor, ci este o amenințare la existența lor ca stat suveran. Este o linie roșie (...) pe care deja au trecut-o” americanii și aliații lor occidentali.

- A devenit intolerabilă situația din Donbas, Ucraina. Rusia trebuie „să oprească atrocitățile, genocidul milioanelor de oameni care trăiesc acolo și care și-au pus speranțele în Rusia”.  Asta, în condițiile în care, „urmărindu-și propriile scopuri, statele conducătoare din NATO îi sprijină pe naționaliștii de extremă dreapta și pe neo-naziștii din Ucraina”.

- Rusia are antecedente când a folosit militarii săi pentru „a respinge teroriștii din Caucaz, menținând integritatea statului”, pentru a sprijini populația din Crimeea și Sevastopol, pentru a crea „un scut care să prevină ca teroriștii din Siria să penetreze Rusia”, toate acestea fiind instanțe în care Rusia s-a apărat, neavând altă alternativă.

În același discurs, Putin a anunțat declanșarea „unei operații militare speciale”, cu scopul de „a proteja oamenii care, de opt ani deja, fac față umilințelor și genocidului săvârșite de regimul de la Kiev”. Scop pentru care rușii vor căuta „demilitarizarea și denazificarea Ucrainei, precum și aducerea la judecată a celor care au săvârșit numeroase crime sângeroase împotriva civililor, inclusiv împotriva cetățenilor Federației Ruse”.

La împlinirea unui an de război, putrem vedea cu ochiul liber că agresiunea Rusiei asupra Ucrainei nu a rezolvat niciuna dintre premisele enunțate de președintele rus Putin. Din contră. 

Statele Unite ale Americii au condus în acest an o coaliție de state occidentale, din toată lumea, pentru denunțarea agresiunii rusești ca fiind neprovocată, nejustificată și mai ales ilegală, din perspectiva dreptului internațional, dar și pentru sprijinirea apărării Ucrainei sub toate aspectele, mai puțin contribuția cu forțe, pe front. O coaliție de mare reziliență, ce a avut susținerea prin votul a peste 140 de state membre ale Națiunilor Unite (cu doar 5 state, inclusiv Rusia, votând împotrivă), în două adunări generale ONU.

NATO și-a maximizat prezența în apropierea Rusiei, pe care o consideră de un an încoace  ca pe cea mai mare amenințare la pacea și securitatea Europei, de la cel de-al doilea război mondial încoace. Două state europene neutre, Finlanda și Suedia, s-au răzgândit în privința neutralității lor și au demarat prcesul de intrare în Alianța nord-atlantică, ceea ce va aduce (a adus de facto) NATO la frontiera Rusiei cu Finlanda.

În Donbas, în loc să fie oprite pretinsele „atrocități și genocidul milioanelor de oameni” de acolo, săvârșite de Ucraina, după afirmațiile lui Putin, au avut loc în acest an de război masive dislocări de populație, răpiri de copii, crime împotriva umanității, săvârșite de militarii ruși, distrugeri uriașe de obiective și de infrastructură civile, iar Rusia a suferit pierderi cu sutele de militari pe zi.

Este drept că, sub conducerea Kremlinului, forțele militare ruse au făcut în Ucraina, în regiunile incluse în teatrul de război propiu-zis, ceea ce făcuseră și în Cecenia, și în Siria, adică distrugeri, crime în masă, dar acestea nu au dus nici la vreo victorie a acestor forțe, nici la atingerea vreunui obiectiv politic, altul decât anihilarea parțială a Ucrainei ca stat și ca națiune liberă și suverană.

Aceasta este proporția dintre afirmațiile președintelui Rusiei și faptele Rusiei, la un an de război.

În minus, în dimineața zilei declanșării războiului, Putin spunea, textual: „Nu avem planuri de ocupare a teritoriului Ucrainei. Nu intenționăm să impunem nimic nimănui, prin forță”. 

După care, parlamentul rus a votat în unanimitate desprinderea din Ucraina și încorporarea în Federația Rusă a nu mai puțin de patru regiuni, transformate pe hârtie în republici independente, din estul Ucrainei și de-a lungul țărmului ucrainean al Mării Azov. Deși nici la momentul anexării prin vot, nici după aceea, Rusia nu a obținut prezența sau controlul militar integral al niciunuia dintre aceste regiuni. Și a mai și fost alungată din singurul oraș mare, capitală de regiune/oblast, pe care îl ocupase temporar.

Toate aceste observații puteau fi făcute oricând, nu numai la împlinirea unui an de dezastru umanitar, de crime de război, de crime împotriva umanității, de bulversarea vieții unor oameni pașnici și civilizați, cu zecile de milioane, doar pentru că Putin este îngrozit la perspectiva că cineva din afara Mamei Rusia ar insista ca și în Rusia să fie democrație, așa cum este în toate statele civilizate ale Lumii.

Sunteți gata pentru dezastru?

 Am fost întrebat oare de ce oficialitățile românești nu comunică cu publicul în materie de dezastre naturale sau dezastre produse de mâna omului? Răspunsul meu scurt a fost că nicio autoritate publică, de niciunde, nu va face pentru public mai mult decât i-ar cere publicul să facă. 

Așa că oficialitățile românești tac în materia comunicării cu publicul pe tema dezastrelor deoarece publicul nostru național nu vrea să le audă spunându-i cum stă treaba cu „satisfacerea voinței poporului și cu adaptarea procesului de guvernare pentru gestionarea riscurilor care implică decisiv publicul”, cum ar fi spus în românește Thomas Jefferson, acum vreo 250 de ani.

Mai precis, publicul național din România nu le cere guvernanților săi niciodată să îi satisfacă lui, publicului, dreptul constituțional la informație (Articolul 31). Drept la informație ce are două componente majore, la fel de importante: accesul neîngrădit al publicului la „orice informație de interes public” și obligația autorităților „să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal”. 

Adică, fiecare cetățean dar și fiecare comunitate, inclusiv națiunea întreagă, are dreptul să îi întrebe pe guvernanții săi, cei care populează organele reprezentative, prin care poporul își exercită suveranitatea, precum și autoritățile și instituțiile publice, iar guvernanții aceia au obligația să răspundă publicului și fiecărui cetățean la orice întrebare. 

În același timp, autoritățile publice, centrale și locale, au obligația să informeze publicul și atunci când nu sunt întrebate, dacă subiectul informației este despre activitatea lor și despre orice problemă de interes pentru orice persoană din public.

La noi, în România constituțională, nici vorbă ca autoritățile să își onoreze această obligație duală, cea de a răspunde la solicitările de informații complet și oportun, precum și cea de a informa corect publicul, chiar dacă nu sunt întrebate. 

De ce nu? Cum spuneam, răspunsul simplu este că nu li se cere, din partea publicului, să facă așa ceva. Asta, indiferent de subiect.

Dar există gama de subiecte despre riscul ca o comunitate din România să pățească un dezastru natural (alunecare de teren, caniculă, cutremur, inundație, îngheț...) sau un dezastru produs de mâna omului (accident nuclear, prăbușire de clădiri, distrugere de infrastructură rutieră, de comunicații, de energie etc.). Acestea sunt subiecte despre care publicul trebuie să afle de la autoritățile sale fără să le întrebe. 

În primul rând, nici nu ar ști publicul ce să întrebe. În al doilea rând, publicul nu știe niciodată ce rol urmează să joace în caz de dezastru natural sau uman, dacă nu este inclus în vreun plan și nu i se spune cum e cu planul acela. În al treilea rând, nu are de unde să știe publicul ce parte din pregătirile de a face față unui dezastru cu risc mai mare sau mai modest de producere îi revine autorităților și ce parte îi revine lui sau fiecărui membru al publicului. 

De unde și obligativitatea autorităților centrale și locale să adopte politici de informare publică în pregătirea pentru dezastre naturale ori produse de mâna omului, cu risc mai mare sau mai mic de a se produce, precum și pentru resolvarea cazurilor în care asemenea dezastre se produc. 

Politici publice, fără îndoială, care să fie apoi materializate în planuri de măsuri pentru informarea publicului în mod oportun, continuu și mai ales credibil. 

La rândul lor, planurile de măsuri trebuie finanțate/bugetate, instituțiile care le aplică trebuie pregătite, personalul din acele instituții trebuie instruit, canalele de comunicare în masă trebuie asigurate și din punct de vedere tehnic/al infrastructurii și din punct de vedere al conținutului mesajului, ca să funcționeze neîntrerupt, înainte de dezastru, pe timpul producerii dezastrului și în urma dezastrului.

După care ar urma exerciții, testări, introducerea în cultura locală și națională a cutumelor de informare publică despre riscul producerii dezastrelor și așa mai departe.

Vorbim deci despre o muncă de instituționalizare a comunicării de risc, în caz de dezastru. 

Niciun guvernant nu va depune o asemenea muncă, de capul său. Mai ales că munca asta de instituționalizare a comunicării de risc presupune cunoaștere, expertiză chiar, presupune resurse și mai ales presupune onestitate guvernamentală și grijă față de om și față de comunitate. Adică, chestii pe care niciun guvernant nu le agrează și nu le-ar face de bună voie. 

Așa că avem un aparent cerc vicios. În care guvernanții români, indiferent de culoarea lor politică, nu informează publicul pe subiectul riscului de dezastru natural sau uman, deoarece publicul însuși nu îi întreabă pe guvernanții săi cum stă treaba cu așa ceva, iar publicul nu știe ce să întrebe și atunci tace. Tăcere ce este satisfăcătoare pentru guvernanți, care pot să tacă și ei, liniștiți și fără vină.

De este cercul acesta doar aparent vicios? Deoarece el se închide doar dacă publicul național sau local nu vrea să știe de la guvernanții săi despre ce e vorba cu cutremurul, de exemplu. 

Publicul nu este niciodată incapabil să le pretindă autorităților să îi satisfacă lui, publicului, dreptul la informare, pe orice subiect, inclusiv pe cel despre riscul de dezastru. 

Atunci când publicul național sau local nu le cere guveranților să îl informeze despre riscul de dezastru, sub toate aspectele relevante, inclusiv ce rol ar avea el într-o asemenea situație, acel public ori este nepăsător, indolent chiar cu soarta lui, ori se informează din altă parte, decât de la autoritățile ce îi asigură bunurile publice naționale sau comunitare.

De unde și observația că un asemenea cerc al comunicării în buclă între public, guvernanți și din nou public este un cerc doar aparent vicios. 

Spre satisfacția celor care își fac o meserie sau măcar își sigură un beneficiu de pe urma faptului că publicul preferă să se informeze de la tabloide scrise sau audio-vizuale, sau din rețelele de socializare virtuală, unde urmărește cu milioanele tot felul de „influencers”, unul mai imoral decât altul, ori de la „Baba Omida”. 

În loc ca publicul să prefere să fie informat de autoritățile pe care le alege el, liber și periodic, ca să îl guverneze.

Să râdem cu incultura de limbă engleză

În limba engleză, un idiom sau o expresie idiomatică este acea construcție verbală, constituită dintr-un cuvânt sau mai multe, care are un înțeles figurativ, adică altul decât ar fi suma înțelesurilor fiecărui cuvânt în parte. Înțeles ce nu poate fi stăpânit decât dacă utilizatorul stăpânește și suficiente repere culturale, din civilizația de limbă engleză. 

    De aceea, o parte semnificativă a învățării limbii engleze trebuie întotdeauna dedicată familiarizării cu cultura și civilizația din arealul extins, de limbă engleză, de pe Glob. Și tot de aceea, alături de dicționarele de cuvinte, întâlnim și dicționare de fraze și de expresii idiomatice ale limbii engleze.

    De exemplu, expresia ”it goes without saying” nu se traduce în românește cu dicționarul de cuvinte englez-român (care ne-ar da: lucrul acela/it/ pleacă/goes/ fără/without/ să spună/saying/), ci cu dicționarul de idiomuri, din care rezultă că expresia ”it goes without saying” înseamnă „se înțelege de la sine”.

    Eu am învățat engleza în familie, exact la fel ca un copil preșcolar. Adică, fără să învăț simultan și regulie gramaticale ori cele de compoziție a frazei. Dar am urmat cursuri de Engleză și la școală, opt ani în preuniversitar și patru/cinci ani de facultate. Așa că nu mai știu când am aflat eu chestia asta cu idiomurile. Cert este că nu le-am stăpânit (și nici acum nu mă pot lăuda că le stâpânesc pe toate) decât după ce m-am familiarizat cu cultura și civilizația anglo-americană, atât prin cărți, emisiuni, filme, cât și la fața locului. 

    Și mai cert este că nu m-aș apuca să comentez un text idiomatic din engleză, fără să verific mai întâi dacă ceea ce comentez eu chiar așa și este, doar ca să nu mă fac dracului de râs, în fața unui cititor mai cultivat decât mine. Sau măcar mai familiarizat decât mine cu cultura și civilizația de limbă engleză.

    Dar așa sunt eu, mai exigent cu mine însumi. Pentru că eu sunt convins că absența culturii, adică a cunoașterii despre cultura și civilizația cuiva, înseamnă incultură, chiar dacă se relevă doar într-un caz particular.

    Cu titlu de amuzament (dacă vreți, cu titlu de ironie răutăcioasă), vă prezint aici un exemplu de incultură idiomatică engleză, la un autor care are ambiția nesatisfăcută să îl interpreteze pe Shakespeare. 

    În prima captură de text, autorul nostru spune că Iago, perfidul personaj din Tragedia lui Othello: Maurul din Veneția, de William Shakespeare (1604) l-ar otrăvi cu vorbe pe generalul său, Othello, așa cum regele uzurpator din drama Hamlet (Tragica poveste a lui Hamlet, prințul Danemarcei), de același Shakespeare (1601), Claudius, îl otrăvise cu otravă-otravă, turnată în ureche (ca să nu lase urme), pe tatăl prințului Hamlet, regele cu același nume, trasformat apoi în fantomă.

    Lăsând la o parte stângăcia metaforei despre otrăvirea cu vorbe turnate în ureche, așa cum altul otrăvise pe altcineva cu otravă turnată în ureche (stângăcie deoarece metafora nu se poate alcătui în interiorul unei comparații, din simplul motiv că metafora este ea însăși o comparație în care este expus doar un singur termen dintre cei comparabili), autorul al cărui text este captat aici chiar ne dă certitudinea că ”to abuse the ear of someone” ar însemna să îi șoptești la ureche.

    Pe când avem aici un idiom, care s-ar traduce cu a abuza de încrederea celui care te ascultă ce îi spui. Te ascultă nu cu urechea, ci cu atenție și cu încrederea că ceea ce îi spui îi este de folos.

    De altfel, a doua captură de text este chiar din Othello, Actul I, Scena 3 (alte rânduri decât cele din referința autorului ironizat de mine aici) și este suficient de cuprinzătoare pentru a putea înțelege oricine că nu e vorba despre abuzarea urechii, ci este vorba despre abuzarea încrederii cuiva. 

    Idiomul englez corespunzător este ”to have someone's ear”. Care nu înseamnă a deține urechea cuiva, ci înseamnă a fi capabil să te adresezi și să dai sfaturi unei persoane deoarece acea persoană are încredere în ce spui (”to be able to talk and give advice to a person because one is trusted by him or her” - Merriam Webster Dictionary). De unde și chestia cu abuzul nu al urechii, ci al încrederii.

    Dar autorul nostru nu și nu! El nu vrea să creeze nici cea mai vagă ambiguitate că se referă la organul anatomic, atașat capului unei persoane. 

    De unde și ironizarea îndreptățită, zic eu, despre incultura sa de limbă engleză. 

    Bietul Shakespeare!

D-ale istoriei

Pentru o perioadă de aproape un sfert de secol (1831/1832 - 1856) cele două „Principate Dunărene” (Moldova și Țara Românească) s-au aflat sub autoritatea Rusiei, care a impus în fiecare dintre ele câte un Regulament organic. 

  Ceea ce era și bine, dar și rău. Era bine pentru că aceste principate se apropiau prin regulamentele organice (care erau un fel de pseudo-constituții) de ideea de stat și era rău pentru că aranjamentele statale din regulamente erau de tip feudal, în esență. Adică, îl legau pe țăran de munca câmpului ce nu îi aparținea și nu permiteau industrializarea decât sub forma micilor meseriași (bresle) și a comerțului cu produsele lor.

  Cert este că sistemul de guvernare de tip feudal nu necesita existența statului ca atare, cu constituție, alegeri, servanți publici controlați de alegători (adică administrație publică), armată, educație de stat, infrastructură rutieră și de comunicații (poșta), justiție egală pentru toți, ordine publică, sănătate publică și așa mai departe.

 Mai mult decât atât, sistemul feudal nu era despre dimenisunile/granițele provinciei/principatului decât în măsura în care suprafețele erau relevante pentru taxare. Adică, era important până unde se întind moșiile și către cine plătește dările moșierul. Atât. Această observație este importantă în ideea că mai multe provincii feudale nu aveau de ce să nutrească vise de unire între ele, dacă dările erau oricum plătite de locuitori fiecărui principe, care, la rândul său, plătea tribut altundeva, în afara și deasupra principatului său.

    În schimb, sistemul industrial era mai ales despre teritorialitate, în condițiile în care teritoriu însemna piețe de materii prime, materiale, forță de muncă, energie, piețe de desfacere a produselor industriale, precum și căile de comunicații între toate acestea. Teritorialitate organizată cel mai potrivit pentru industrie sub formă statală. Stat care să fie suficient de cuprinzător, ca suprafață, și suficient de populat, pentru a putea dezvolta piețele despre care vorbeam mai sus. Mai ales forța de muncă era important să fie statalizată, adică să fie formată și pusă la dispoziția industriei prin asigurarea de către stat a bunurilor publice necesare cultivării, educării, ordonării și sănătății proletariatului.

    De aceea, revoluțiile burgheze, care au dus la constituirea de state de tip industrial, chiar dacă nu au avut succes direct, nemijlocit, nici în Franța, nici în Prusia, nici în Austria, nici în Italia, au fost revoluții democratice, aducând în ecuația de decizie în stat o populație ignorată până atunci, în statul de tip feudal. 

    Și tot de aceea, unirile principatelor/provinciilor de tip feudal în state mari (Italia 1848 - 1871, Germania 1950 - 1871)   au fost expresii ale necesităților de tip industrial.

    Din această expunere de date istorice rezultă că, în 1856, la sfârșitul Războiului Crimeei, prin Pacea de la Paris, marile puteri protectoare (Austria, Franța, Marea Britanie, Imperiul Otoman, Prusia, Regatul Sardiniei, Rusia), au decis aranjamente pentru principatele române,  favorabile ideii de scoatere a acestora din era feudală și deschiderii unei ferestre de oportunitate pentru ele, către era industrială. Instrumentală în această direcție a fost insistența Înaltei Porți, care păstra controlul de suzeranitate asupra principatelor (sub protectoratul marilor puteri), de se a pune capăt regulamentelor organice rusești, de a-i îndepărta pe principii de atunci de la putere în fiecare dintre provincii și de a se organiza alegeri pentru conducere și divane.

    Doar așa a fost posibilă unirea acestor două principate românești, inițiată prin algerea aceluiași domnitor și în Moldova și în Țara Românească, la 24 februarie 1859. 

Să ne jucăm secund de-a poetica

 Cartea aceasta, a lui Bogdan Suceavă, intitulată Adâncul acestei calme creste, cu subtitlul Programul de la Erlangen și poetica Jocului secund, mi-a fost semnalată de un prieten virtual din rețeaua de socializare Facebook. Nu știu cum de s-a făcut atunci, în momentul semnalării, că am încheiat astfel o perioadă de uitare despre cât de bine stăpâneam eu subiectul ăsta, cu 37 de ani în urmă.

Foarte repede, se apropia ultima sesiune de examene, din programul studiilor de licență, la specializarea limba și literatura română și engleză, la Litere, Universitatea din București, când s-a publicat o listă de subiecte din care viitori absolvenți ar fi putut să își aleagă pe cel mai potrivit pentru ei, pentru lucrarea de licență. Așa că am căutat și am găsit o doamnă (unul dintre criteriile determinante pentru care am ales acele studii universitare și nu altele a fost că toată lumea se adresa cu domnule și doamna, și niciodată cu tovarășe, în facultate) profesor specializată în istoria interbelică a literaturii române, căreia i-am solicitat să accepte subiectul născocit de mine, să îl includă în lista de subiecte ale catedrei și apoi să mă pregătească pentru susținerea examenului de licență. 

Subiectul a fost „Metafore și simboluri matematice în poezia lui Ion Barbu”. Am lucrat la acest subiect de unul singur, deoarece era exclus să găsesc pe cineva care să înțeleagă și matematica, dar și poetica la același nivel de profunzime ideatică. Tot ce a făcut profesorul meu îndrumător a fost să îmi deslușească simpatiile și rivalitățile pe care membrii comisiei de literatură interbelică (cu Ion Dodu Bălan ca președinte) le dezvoltaseră față de unii dintre autorii care scriseseră despre poezia lui Ion Barbu.

Și nu erau puțini. La vremea aceea (anul 1986) erau deja publicate nu mai puțin de șapte cărți despre Ion Barbu și poezia sa, iar unul dintre autorii acelor cărți avusese răbdare să catalogheze peste o mie de articole din reviste și capitole din cărți, pe aceeași temă. Toate astea, în condițiile în care Ion Barbu publicase doar un singur volum de poezii, Joc secund, la finele anului 1929. Nu am continuat să urmăresc fenomenul, dar se pare că astăzi numărul volumelor despre poetica lui Ion Barbu a trecut de o duzină. 

Sunt trei categorii de autori despre Ion Barbu. Sunt literații, subdivizați în istorici și critici literari, și sunt matematicienii. Cum spuneam, la vremea redactării lucrării mele de licență, îmi era clar că matematicienii habar nu aveau despre teoria și metodica analizei literare, nici măcar ale unei singure școli, din multele existente în Lume, așa cum literații habar nu aveau ce înseamnă limbajul matematic din teoria grupurilor, utilizat extensiv de Ion Barbu, în volumul său Joc Secund.

Mi-am dorit ca această condiție, în rândul autorilor despre poetica lui Ion Barbu, să fi fost în sfârșit depășită de Bogdan Suceavă, care se recomandă și ca matematician de nivel universitar, dar și ca autor de literatură. 

De aceea, mi-am procurat cartea și am citit-o, doar după ce mi-am adus aminte de rezultatul studiilor mele, aplicate acestui subiect. Pe care subiect eu nu îl alesesem întâmplător. De altfel, lucrarea mea de licență putea fi foarte bine una de doctorat, având în vedere caracterul de noutate absolută pe care îl conținea, la acea vreme. 

Recunosc că lectura eseului cel lung al lui Bogdan Suceavă m-a dezamăgit. Domnia sa nu respectă acele câteva reguli simple ale redactării eseului literar și ignoră cele mai elementare metode de lucru cu poezia, consfințite de la Aristotel încoace. 

Asta nu înseamnă că trebuie să fie la fel de dezamăgit oricare alt cititor. Sper că vă aduceți aminte că m-am lăudat mai sus că eu, cu 37 de ani în urmă, aprofundasem subiectul în cel mai serios mod cu putință, ceea ce nu ar fi de așteptat din partea altcuiva, care nu a depus acel efort intelectual, ca al meu. Oricare alt cititor poate găsi o mulțime de lucruri interesante în cartea domnului Suceavă. Despre istoria matematicii, despre unele personalități de secolul al XIX-lea, care au conturat o anumită direcție în dezvoltarea matematicii/geometriei neeuclidiene, despre ce reține un matematician care citește astăzi cursurile și articolele matematice ale lui Dan Barbilian, cel care își semna cu pseudonimul Ion Barbu poeziile.

Teza de bază a întregii cărți al lui Bogdan Suceavă este că Ion Barbu ar fi fost influențat în scrierea poeziilor incluse în volumul Joc secund de nivelul la care ajunsese cunoașterea sa în materia matematicii, la momentul predării manuscrisului la editură (de fapt, momentul a fost cel al preluării manuscrisului de acasă, de către editor, ține neapărat să repete domnul Suceavă), iar cheia ermetismului barb(il)ian s-ar regăsi în scrierile sale matematice, din deceniile următoare publicării volumului.

Este însă vorba despre o speculație, ca oricare alta. Cu particularitatea că este făcută stângaci. Bogdan Suceavă alege din parcursul biografic al lui Dan Barbilian/Ion Barbu doar unele elemente și ignoră complet alte elemente, care i-ar contrazice flagrant teza. Deoarece nu respectă structura consacrată a eseului literar (expunerea ipotezei/ideii, prezentarea argumentelor, critica contraargumentelor posibile, concluzia indubitabilă sau provizorie) autorul nostru se simte relaxat în a începe să spună ceva, apoi să prezinte un argument trunchiat, după care să facă o paranteză de un capitol sau două, poate uităm despre ce a vrut să zică. 

Încă de pe timpul facultății, adică de pe vremea redactării lucrării mele de licență în poezia lui Ion Barbu, eu am încercat să obiectivez, pe cât se poate, o speculație despre ce o fi fost în mintea autorului, atunci când a scris ce a scris (la fel de bine și când a compus/pictat/creat ce a compus/pictat/creat) printr-o abordare metodologică în triadă. Adică, am speculat pe trei axe, una de timp, una de comportament al autorului/artisului și una de edificare concretă a operei. 

Obiectivare ce nu se vede de fel la Bogdan Suceavă. Care se referă la „idei” ilustrative de-ale lui Ion Barbu, ulterioare publicării Jocului secund, deși, pentru a fi relevante ori pentru a le bănui vreo latură determinantă pentru opera poetică din Joc secund, ar fi trebui să fie evident și obligatoriu anterioare publicării. „De mare importanță pentru analiza noastră e să încercăm să cuprindem ideile din perioada 1928 - 1935, atmosfera de atunci, ideile despre poezie și sursele lor”, spune Suceavă, la pag. 18, despre un volum de poezii publicat în 1929 și datat 1930. 

Din nefericire, nu este de fel clar ce înseamnă termenul „idee” pentru Bogdan Suceavă (până la pag. 114, am crezut că „idee”, în poezia lui Ion Barbu, ar fi o metaforă luată din matematică, doar că domnul Suceavă ne îndeamnă la pag.114 tocmai „să urmărim în fiecare poem nu atât metaforele și jocul de culori de suprafață, ci perspectiva celui care vine spre poezie cu educația și gândirea” matematicianului).

Haideți să ne înțelegem asupra unei chestii de vocabular, dacă tot am deschis discuția asta. În matematică, termenul „idee” poate fi o găselniță prin care să se poată da o soluție viabilă unei probleme. Dar tot „idee” poate fi o nouă interpretare matematică a unei realități, sau, din contră, tot „idee” poate fi o propoziție din lumea virtuală a matematicii (o propoziție despre cerc, de exemplu, care cerc nu se regăsește în natură niciodată, ci doar în imaginarul uman, ori  în roata făcută de mâna omului). Chiar „Programul de la Erlangen” (adică intenția de a da substanță matemarică întregului eseu al lui Bogdan Suceavă) este el însuși o idee mai complexă, dar o idee despre cum s-ar putea rezolva probleme de geometrie cu mai mult de trei dimensiuni, adică geometrie neeuclidiană.  Așa cum căutarea și găsirea cheii dezermetizării Jocului secund în acel moment de secol al XIX-lea, pentru o poezie scrisă și apărută o jumătate de secol mai apoi, este tot doar o simplă idee. Speculativă, cum am mai spus, dar idee. „Faptul că poemul (Din ceas, dedus...) este situat primul în volum ne indică ideea că e vorba despre construirea unui cadru...” ne asigură domnul Suceavă, la pag. 115. Despre ce idee vorbește domnia sa rămâne un mister.

Nu o mai lungesc. Matematicianul Bogdan Suceavă este încântat să descopere în opera matematică a lui Dan Barbilian „idei” provenind din volumul Joc secund, semnat de Barbilian cu pseudonimul Ion Barbu. Și încântat fiind, domnul Suceavă a scris o carte. Faptul că poeziile din volum au fost concepute până spre sfârșitul anului 1929, pe când opera matematică a fost scrisă începând cu zece ani mai târziu (cu excepția tezei de doctorat a lui Barbilian, care a fost susținută în același an cu publicarea Jocului secund) nu are nicio semnificație pentru matematicianul Suceavă și deci nici pentru cititorii lui.

Tot ce mai pot face eu este să promit, fără să stabilesc vreo dată anume, că am să îmi public și eu ideile mele despre metaforele și simbolurile matematice, în Joc secund, de Ion Barbu. Să vedeți atunci ce dezermetizări voi face!

Să nu îi supărăm pe ruși se transformă în să nu îi speriem pe ruși? (Text suspendat de algoritmul Facebook pentru Hate speech)

 Să nu îi supărăm pe ruși se transformă în să nu îi speriem pe ruși?

Cum știe toată lumea cultivată, al doilea război mondial a fost consecința directă a păcii strâmbe, de după primuil război mondial, în secolul trecut. Ca urmare, pacea de după cel de-al doilea război mondial, pe baza căreia a fost configurată noua ordine mondială, instituționalizată prin Carta Națiunilor Unite, din 1945, a avut o cu totul altă natură decât precedenta, cea care a guvernat în interbelic.

Printre altele, marile învinse în război, mai ales Germania și Japonia, au fost intens sprijinite să se refacă după distrugerile războiului, să își dezvolte economiile, să redevină relevante pe scena mondială, fără să mai fie nevoie să se înarmeze, fără să se mai pregătească de recucerirea prin război a statutului mondial, la care aspirau ele, de generații.

Desigur, pacea de după cel de-al doilea război mondial nu a fost una perfectă. Din contră. Printre învingătorii care au stabilit acea pace s-a aflat și Uniunea Sovietică, care a insistat și a reușit să impună o formă de dominație a unor mari actori internaționali asupra altora, prin sfere de influență și prin control strategic, căreia i s-a zis polarizare.

Asta, în condițiile în care o altă cauză pentru care a avut loc cel de-al doilea război mondial a fost tocmai reașezarea prin război a sferelor de influență și de control strategic, în Europa, Asia și nordul Africii.

De unde și compromisul post cel de-al doilea război mondial, când, pentru a se evita un al treilea, ce ar fi vizat reașezarea din nou a sferelor de influență, s-au introdus două concepte ostoitoare: polii de putere și războiul rece.

Adică, în actuala ordine mondială, care este aceeași din 1945 încoace, nu s-a mai vorbit despre mari puteri, care să își constituie și să controleze sfere de influență, determinate geografic și politic, adică nu s-a mai vorbit despre state dominante și state dominate, ci toate statele lumii post război sunt state independente, egale în drepturi și obligații, care, dacă vor (pe baza dreptului de autodeterminare și pe neamestecul în treburile lor interne), pot să se orienteze spre un pol de putere sau altul.

Până în 1991, au existat doi poli de putere mondială: Occidentul, cu Statele Unite ca lider și Uniunea Sovietică, cu sateliții ei din Europa, Asia și Cuba. Între acești doi poli s-a dus faimosul război rece.

Uniunea Sovietică a dispărut prin dezagregare de sine, în 1991. Ca urmare, în același timp, a dispărut și lumea bi-polară. Statele foste comuniste au putut să își determine singure soarta, fără să mai depindă de polul moscovit, care și-a pierdut instantaneu puterea de atracție și capacitatea de control strategic instituționalizat.

Situație în care celălalt pol de putere, Occidentul, a ales să aibă față de statele foste comuniste, inclusiv față de Federația Rusă, care a moștenit arsenalul nuclear sovietic, adică a devenit o mare putere, exact aceeași atitudine pe care învingătorii din cel de-al doilea război mondial au avut-o față de învinși.

Au sprijinit aceste state să recupereze decalajul masiv civilizațional și economic față de statele occidentale, produs prin reaua guvernare comunistă, analfabetă în materiile sociale, mai ales în materia economiei reale, cu singura condiție ca acestea să se democratizeze.

Condiție rezultată din observația că democrațiile de tip occidental nu se războiesc între ele, ci își rezolvă diferendele și problemele conflictuale pe calea dialogului și a cooperării.

Așa a fost posibil ca, într-o singură generație, statele europene foste comuniste, dintre care unele chiar foste sovietice, să devină parte integrată a Europei Unionale, cu umbrela de securiate a NATO deasupra lor. Și să se dezvolte economic și social într-un ritm incredibil, pentru micșorarea decalajelor, cum ziceam.

Moscova a avut parte de același tratament de care avuseseră parte Berlin și Tokyo, cu două generații mai devreme. Fără ca cineva să îi impună ceva Moscovei, pentru asta. Desigur, democratizarea era parte a condițiilor, dar democrația nu a fost impusă în niciun fel, din afară. Adică, nu au venit tancurile americane să îl pună pe Elțîn sau pe Putin în funcție, ci ei au fost aleși de propriul lor popor rus.

Occidentul a mers chiar mai departe decât merseseră învingătorii din războiul al doilea mondial cu învinșii: a menajat inclusiv orgoliile kremlinezilor.

De unde și principiul (idiot de păgubos, dacă e să mă întrebați pe mine) să nu supărăm Rusia!

Principiu care a permis Moscovei să se înarmeze, cu scopul transparent de a purta războaie de refacere a sferelor sale de influență și chiar a permis Moscovei să poarte asemenea războaie, în ultimii 10 ani.

Pe baza acestui principiu, Rusia a putut să încalce flagrant aranjamentele de securitate mondială și europeană, să anexeze ilegal Crimeea, să comită crime de război în Siria și mai ales să invadeze ilegal, imoral, neprovocată și nejustificat Ucraina, unde duce de 330 de zile un război de anihilare a națiunii și statului ucrainean, prin răpiri de teritorii, prin provoarea de migrații și dislocări masive de populație, prin crime și distrugeri incomensurabile.

Problema este că Rusia nu are capacitatea nici civilizațională, nici economică, nici intelectuală, nici militară, de a se impune ca centru de sfere de influență, nici măcar față de vecinii săi, d-apoi la nivel european.

Tot ce poate face Rusia este să distrugă și să ucidă. Atât. Și astea după modelul medieval tipuriu al Imperiului Mongol, din pântecele câruia s-a născut și Mama Rusia.

Acum, dacă e să ne luăm după declarațiile recente ale liderilor săi politici, militari și religioși, Rusia este înspăimântată de perspectiva căderii sale în irelevanță internațională, sub toate aspectele, dar mai ales sub aspectul puterii sale militare.

De aceea a ajuns să amenințe cu distrugerea vieții pe planetă, că tot are cel mai mare arsenal nuclear de pe Terra. Poate doar așa să o mai bage cineva în seamă, să afle și lumea cât de înspăimântată este ea, Rusia.

La o asemenea problemă, soluția din partea Occidentului și a resulului lumii nu poate fi sub nicio formă translatarea principiului să nu supărăm Rusia în principiul să nu speriem Rusia.

Din contră. Soluția mondială, sub autoritatea și leadership-ul euro-atlantic este izolarea completă, politică, economică, culturală, civilizațională chiar a Federației Ruse.

Soluție prin care să înțeleagă și înspăimântații kremlinezi că nu o să vină nimeni să pună steagul NATO pe cea mai înaltă turlă a bisericii Vasilîi Blajenîi, din Piața Roșie. Că nu ar avea de ce să o facă.

Pentru restul Lumii, izolarea Rusiei înseamnă pace mondială.

https://www.sunmedia.ro/2023/01/20/sa-nu-ii-suparam-pe-rusi-se-transforma-in-sa-nu-ii-speriem-pe-rusi/