Cretinism

Când sunt dovezi publice că statul România este păgubit de sute de milioane de euro în fiecare lună prin sistemul mafiot vamal, trebuie să fii lovit de cretinism ca să continui să argumentezi că reducerea ilegală a cuantumului pensiilor militarilor este justificabilă prin faptul că statul nu poate mai mult. Asta pentru că bani ar fi, doar că ar trebui luați de la vameși și de la șefii lor administrativi și politici. Dar, decât să facă asta, guvenul Boc preferă să îi ia de la militarii în rezervă.

Știrea zilei este că mai există cel puțin o asemenea persoană în spațiul public, care, la o emisiune din data de 25 februarie 2011 despre denunțarea șefului Agenției Naționale de Administrare Fiscală, Sorin Blejnar, ca naș sau sub-naș al sistemului mafiot vamal, când s-a amintit că, în aceiași zi, s-a publicat motivarea unei curți de justiție privind ilegalitatea coborârii cuantumului pensiilor militarilor, a spus, textual, că justiția cere să se dea ceea ce statul nu poate să dea, pentru că nu are de unde, așa cum un părinte nu poate da copilului tot ce cere acesta.

Nu știu cum o cheamă pe persoana respectivă. Dacă vreți să îi știți numele, o puteți recunoaște după fața murdară la propriu, adică acoperită cu o murdărie alb-pămânie, un păr zburlit și vopsit într-un negru vampiresc, buze subțiri, mai subțiri decât sprâncenele pensate în arc frânt și care desenează o gură strâmbă. Și se identifică ca fiind membră a Partidului lui Băsescu.

Consider un gest de amabilitate din partea mea să scriu că această persoană este cretină la propriu, pentru că altfel ar fi trebuit să fie nerușinată până peste poate. Este drept că, în România lui Boc, Udrea și Băsescu nerușinea este o virtute publică, însă există și o limită a nerușinării.

Nu la fel de amabil însă mă gândesc la realizatorii emisiunii de televiziune unde a apărut această arătare. Oricât ai fi de presat de cerințele „deontologice” de a da posibilitatea de exprimare a opiniilor diverse, nu poți accepta în emisiunea pe care îți pui numele o persoană urâtă la propriu, pentru că insulți ochii audienței.

Domnul Dănilă, șeful militarilor

Când un ofițer de patruzeci și șase de ani este grăbit prin funcții și grade și ajunge șeful tuturor militarilor români, vom striga imediat că este vorba de o conspirație, de pile și de nepotism, eventual de protecția unor fuste, dar în nici un caz nu ne vom duce cu gândul la faptul că respectivul tânăr merită să ajungă ceea ce este și că a fost cea mai potrivită alegere dintre toate posibile.

Asta, din mai multe considerente.

În primul rând, deoarece a fost atât de repede împins din spate încât a ratat toate studiile și funcțiile care sunt absolut necesare oricărui șef al apărării unui stat european membru NATO, cu excepția faptului că a fost comandantul unității militare de transport aerian din septembrie 2008 până în septembrie 2010 și, cu această ocazie, a dat cu nasul de problematica transportului internațional, inclusiv în misiuni NATO.

Imaginați-vi-l pe acest ofițer între ceilalți douăzeci și șase de șefi ai apărării din NATO. Toți ceilalți au absolvit aceleași școli sau cursuri, au avut o carieră asemănătoare și interacționează cu ușurință cu alții asemenea lor. Toți, mai puțin românul nostru. Nici măcar cu colegul său albanez nu are nimic în comun, mai puțin faptul că au același grad. Generalul albanez este absolvent al Centrului European pentru Studii de Securitate „George C.Marshall”, precum și al unor cursuri de specializare în Bulgaria, Croația, Marea Britanie, Olanda și Statele Unite ale Americii. Acesta a îndeplinit cel puțin o misiune permanentă în străinătate și a fost comandantul celei mai interoperabile unități militare albaneze, adică forța de reacție rapidă. Colegul lituanian, aviator ca și românul, a absolvit cursul de ofițeri de stat major general la Colegiul de Comandă și Stat Major din Germania și Universitatea Națională de Apărare a Statelor Unite cu titlul de master în resursele strategice pentru apărarea națională. Doi ani mai târziu, și actualul șef al apărării Sloveniei absolvea aceiași universitate americană, cu titlul de master în științe. Asta ca să nu vorbim de șefii apărării Belgiei, Canadei, Danemarcei, Franței, Germaniei, Italiei, Luxembrugului, Marii Britanii, Spaniei și celorlalte state membre NATO, cu excepția Islandei, care nu are militari.

Armata din NATO cu cea mai strictă și transparentă carieră militară este cea turcă. Actualul șef al forțelor armate turce a fost numit în funcție cu doar trei luni înaintea românului. Deci, cei doi vor avea ocazii nenumărate să interacționeze atât în cadrul Alianței, cât și pe plan bilateral. Numai că generalul turc a ajuns pe cea mai înaltă funcție după ce a absolvit și Colegiul de Apărare NATO și Colegiul Regal de Apărare al Marii Britanii și a trecut prin funcții de comandă și stat major pe linii diverse, de la logistică la trupe de comando, și de la pluton la șeful trupelor de uscat, ca să nu mai vorbim de două misiuni permanente în străinătate, ori de faptul că a fost și comandantul Academiei Militare. Oare ce vor vorbi cei doi, în afara punctajului stabilit de negociatori înaintea întâlnirilor? Sau cum va face românul să își convingă colegul turc de soliditatea opiniilor sale?

În al doilea rând, apariția de nicăieri a unui ofițer român în fruntea armatei lasă o bănuială foarte puternică că bietul om este doar o marionetă, adică o persoană care dă din mâini și din gură după cum i se trag sforile de care este atârnat. Problema cu neaveniții în funcții de conducere este că ei sunt agățați de sfori care nu sunt trase doar de cel sau cei care i-au pus acolo, ci și de cei care lucrează acolo de mai multă vreme sau care au o poziție profesională mult mai solidă.

Omul nostru a fost adus la Statul Major General pe funcția de locțiitor al șefului statului major general. Această structură are opt direcții și alte structuri în compoziție, precum și structuri direct subordonate. Cam tot personalul Statului Major General lucrează în aceiași clădire, pe vreo șase niveluri.

Dacă ar avea o inteligență de excepție, demnă de cartea recordurilor, în cele nouăzeci de zile în care a fost locțiitor al șefului Statului Major General, domnul general Dănilă ar fi reușit să recunoască atât după înfățișare cât și după nume aproape jumătate din șefii de direcții, secții și servicii din directa lui subordine, dar nu ar fi putut reține unde au aceștia birourile, pe verticală și orizontală. De asemenea, probabil ar fi reușit să rețină date relevante despre unul din zece dintre aceștia, ca să știe cum să-i abordeze și să îi conducă pentru îndeplinirea obiectivelor și misiunilor structurii, dar ar fi abordat greșit sau ar fi avut așteptări eronate despre ceilalți nouă din zece. În asemenea condiții, dacă este un om rezonabil și care se gândește la succesul misiunii sale, domnul Dănilă se va lăsa pe mâna șefului de cabinet, aghiotantului și șoferului pentru a-și găsi drumul în actul de comandă. Mai mult, văzându-l dezorientat, cei cu care lucrează direct se vor oferi să îi propună soluții la probleme sau să îi indice direcții de acțiune probabil cu bună credință, dar fără nici o garanție că aceste direcții sau soluții îi vor fi cât de cât favorabile bietului șef.

Nu mai departe de data de 10 februarie 2011, domnul Dănilă semnează Ordinul SMG nr. 17, prin care stabilește măsurile și mecanismele de aplicare în Ministerul Apărării Naționale a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.1/2011 prin care se încearcă repararea catastrofei legale și chiar penale generată de Hotărârea de Guvern și Ordinul ministrului privind recalcularea pensiilor militare. Adică, domnul Dănilă emite, semnează și parafează un act prin care dă indicații unor structuri care nu îi sunt subordonate și se adresează unui domeniu ce depășește cu mult limitele competenței sale administrative. Cât de ilegal sau de penal este un asemenea ordin, rămâne să vedem. Cu siguranță însă că un general pregătit atât teoretic cât și practic pentru această funcție de șef al Armatei României nu ar fi semnat niciodată un asemenea document.

În al treilea rând, dacă știm că cei care propun și promovează oameni pe funcții ca ale domnului Dănilă nu sunt sub nici o formă dobitoci sau subdezvoltați, vom cădea de acord că raționamentul de mai sus a fost făcut și de ei, înainte ca domnul Dănilă să fie instalat în funcție. Iar dacă el merita din toate punctele de vedere să ajungă ceea ce este și a fost cu siguranță cea mai potrivită alegere dintre toatele posibile, ei ar fi trebuit să ne spună și nouă, publicului plătitor și consumator de apărare națională, cum că temerile noastre sunt deșarte, și că, uite, ce norocoși suntem că există domnul Dănilă! Dar nu au făcut acest lucru.

Ca urmare, se pare că sunt motive întemeiate să strigăm că, posibil, este vorba de pile și de nepotism, eventual de protecția unor fuste în apariția domnului general maior Ștefan Dănilă în fruntea militarilor români. Dar mult mai grav ar fi să fie vorba de o conspirație, deoarece această conspirație ar fi nu numai împotriva forțelor armate române, dar și împotriva poporului român și chiar a Alianței Nord-Atlantice.

De o sută treizeci și cinci de ori Brâncuși

O sută treizeci și cinci de ani de la nașterea unui om nu este o cifră chiar atât de rotundă încât să justifice o comemorare de amploare, cum ar fi cea de o sută de ani sau de o sută cincizeci de ani, pe care anticii romani le numeau jubilee. Dar, când este vorba de Constantin Brâncuși, prilejul nașterii sale oltenești la data de 19 februarie 1876 este unul memorabil, deși, după părerea mea, Brâncuși ar fi trebuit sărbătorit în fiecare an, pentru că în fiecare an lumea este mai frumoasă datorită lui.

Ce este interesant despre Brâncuși este faptul mai puțin recunoscut că el a fost un renascentist întârziat cu câteva secole. A fost un creator polivalent, care a scos din investigarea științifică a lumii frumuseți nebănuite și care l-a căutat pe om ca model pentru imaginea lui Dumnezeu acolo unde nimeni nu cutezase să îl caute și l-a văzut și arătat lumii așa cum numai Brâncuși l-ar fi putut descoperi.

Românii ar trebui să îl sărbătorească pe Constantin Brâncuși nu pentru că s-a născut la Hobița Gorjului, nici pentru că a dus la păscut oile familiei pe acele plaiuri, nici pentru că a construit ansamblul monumentar de la Târgu Jiu, ci pentru că a pus România pe o hartă a Universului, atunci când și așa cum nimeni altul nu a făcut-o.

La fel de ușor s-ar fi putut revendica francez, atât ca artist plastic cât și ca om, dar a preferat să fie român, până aproape de finalul vieții, când, la șaptezeci și șase de ani, a dobândit cetățenia franceză, mai mult ca o cerință birocratică decât ca o schimare de suflet. Apoi a mai trătit cinci ani.

Cineva a propus ca astăzi, de ziua lui Brâncuși, să se constitutie un lanț uman în jurul Ateneului Român. Se pare că acest proiect a fost prea ambițios și că a eșuat lamentabil. Eu vă propun să îl sărbătoriți pe Brâncuși alocând doar un minut din viața dumneavoastră încercării de a răspunde la întrebarea: cât de român sau româncă sunteți dumneavoastră și ce faceți cu această calitate sau defect?

Comandantul civil

Publicarea unui anunț de intenție al Jandarmeriei Române pentru achiziționarea de echipamente pentru reprimarea revoltelor a trezit unele comentarii mediatice, în urma preluării sale de către agenția de știri Mediafax. În zilele în care demonstrațiile de stradă din Tunisia au dus la căderea președintelui, iar cele din Egipt țin capul de afiș al știrilor internaționale, precum și în zilele în care armata de rezervă a României a ieșit în stadă acuzând direct și public pe comandantul forțelor armate și președintele României de cele mai severe greșeli și infracțiuni, știrea Mediafax a dus imediat cu gândul la formula devenită clasică „români, vi se pregătește ceva!”

Este adevărat că „surse” din ministerul de profil au afirmat că „nu se poate face o legătură între aceste achiziţii şi recentele revolte care au izbucnit în lumea arabă, dar nici cu potenţiale mişcări de stradă care ar putea avea loc în România în această primăvară”.

Pe mine unul știrea m-a dus cu gândul la o prevedere legislativă de excepție, care, în contextul actual ar putea deveni o știre și mai serioasă decât achiziția de lansatoare de gaze lacrimogene. Potrivit legii, în situația existenței unor pericole grave actuale sau iminente privind funcționarea democrației constituționale, se iau măsuri excepționale de natură politică, economică și de ordine publică prin instituirea stării de urgență. Până aici, nimic spectaculos. Vorba comentatorilor noștri publici, așa este în toate statele civilizate din Europa și din lume. Tot în toate statele, forțele care participă la aplicarea acestor măsuri excepționale sunt conduse de comandați abilitați prin lege să emită ordonanțe și ordine. În cazul României, acești comandanți sunt abilitați să emită ordonanțe militare și ordine.

Ce singularizează România este faptul că, în situația stării de urgență instituită pe tot teritoriul țării, ordonanțele militare sunt emise de „ministrul administrației și internelor sau de înlocuitorul legal al acestuia”. Adică, un civil poate da ordine ca orice comandant militar, pe tot teritoriul țării, obligatorii pentru toți, deși el este doar un politician nici măcar ales, ci numit pe criterii numai de președinte știute.

Adică un civil care nu a fost pus în funcție pe nici un criteriu moral, pshiologic, de pregătire profesională, de școlarizare sau inteligență și de experiență specifice comandanților militari poate, conform legii românești, să dispună confiscarea armelor și munițiilor deținute legal de populație, să limiteze sau să interzică circulația vehiculelor sau persoanelor, să efectueze controale asupra unor persoane și locuri, să facă razii, să fie singurul care poate aproba adunări publice, marșuri sau demonstrații, să evacueze persoanele din zonele în care acestea nu au ce căuta, să instituie cenzura („să protejeze” informațiile cu caracter militar ce vor fi publicate prin mass media!), să dispună închiderea unor locuri și localuri publice, să suspende temporar apariția sau distribuția unor publicații sau a unor emisiuni de radio și televiziune, să asigure paza militară a unor obiective publice, precum și să raționalizeze distribuția alimentelor.

Toate astea sunt în temeiul legii. Iar unde este lege nu-i tocmeală, nu-i așa?