Jurnalistul român

Ziua de marți, 22 martie 2011 poate intra în istoria jurnalismului românesc.

A fost o zi deosebit de interesantă. Mai de dimineață, dar nu foarte devreme, unele comisii senatoriale din Parlamentul României au folosit timpul lor plătit de noi cu bani din ce în ce mai greu de făcut pentru a dezbate un proiect de lege privind profesia de jurnalist. Au respins proiectul, dar au cerut o nouă propunere, în mod imperativ, cu termen și responsabilități, ca în planul de măsuri al organizației Uniunii Tineretului Comunist (UTC), unde mulți dintre aleși și-au perfecționat deprinderile de politicieni.

Pe la ora trei dupăamiază, un redactor șef a ținut o lecție privind meseria de jurnalist, printr-un e-mail trimis staff-ul jurnalistic al unui cotidian care încă mai primește bani de la patron pentru a apărea pe hârtie, mai mult în ciuda copacilor căzuți pe frontul încălzirii globale decât de dragul cetățeanului român.

Două explicații

De ce am făcut analogia cu UTC-ul vremurilor comuniste? Pentru simplul motiv că unii dintre parlamentarii actuali trecuți de 40 de ani nu au fost membri ai Partidului Comunist Român, ci doar ai organizației sale de tineret. Deci nu puteau învăța „politichia” din practica acelui partid. Iar, dacă nu erau membri de partid, erau mai ușor de cooptat în munca informativă a Securității, deoarece agentul securist nu mai trebuia să obțină aprobarea suplimentară din partea secretarului de partid pentru respectivul informator sau colaborator. Cum a fost cazul domnului Ioan Ghișe, autorul inițiativei parlamentare de redactare și trimitere în Senat a unui proiect de „lege a jurnalistului”. Dar, ca să fim drepți, faptul că domnul Ghișe s-a făcut de râsul curcilor cu această inițiativă nu se datorează atât situației biografice că a colaborat cu Securitatea lui Ceaușescu, cât deprinderilor neșlefuite de politician dobândite stângaci la nivelul UTC-ului. Legăturile sale scrise și semnate cu Securitatea stau însă la originea demersului său parlamentar, deoarece tocmai presa neținută în frâu de legea abrogată ce îi era dedicată pe vremea comuniștilor a fost aceea care a dezvăluit acele legături conspirative ale domnului Ghișe cu poliția politică. Iar domnul Ghișe are minte puțină, dar memorie lungă și neiertătoare. Și se pierde ușor cu firea.

O altă explicație ține de evenimentul de instruire jurnalistică. Nu am confirmarea că e-mail-ul este autentic, dar conținutul și stilul textului sunt atât de asemănătoare cu ceea ce ar fi putut produce autorul, încât îi conferă suficientă credibilitate ca să spunem că este vorba despre domnul Grigore Cartianu, care este redactor șef al cotitidanului Adevărul, din motive doar de el și de patron știute. Iar sursa informației este site-ul realitateamea.ro.

Câteva comentarii

Senatorii care s-au pronunțat pe problema jurnalistului sunt cei din comisiile juridică și pentru drepturile omului. Dacă vă uitați pe site-ul Senatului României, veți vedea că aceste două comisii sunt formate exclusiv din persoane de gen masculin, pentru că bărbați este prea hazardant să spunem. Și, dacă vă uitați mai atent, în dreptul fiecăruia sunt trecute activitățile proprii în exercitarea funcției de parlamentar și, mai ales, a supravegherii parlamentare asupra executivului, adică a Guvernului, din 2009 până astăzi. Ați putea vedea inițiativele parlamentare, precum și câte întrebări și câte interpelări au lansat fiecare senator în această perioadă. Dacă vă plictisește un asemenea exercițiu, puteți să mă credeți pe mine că activitatea lor nu a avut mai nimic de a face cu domeniile menționate în titulatura acestor două comisii, în condițiile în care treburile merg cum vedem cu ochiul liber atât în domeniul justiției cât și în cel al drepturilor omului în România.

Dar, dintr-o dată, stimulați de o inepție ghișască, le-a venit poftă să dea dispoziții altor entități care nu intră în sfera lor de control parlamentar. Astfel, senatorii au „hotărât” ca, până la 3 mai 2011, toate organizațiile profesionale din domeniu să depună la comisie propuneri de reglementare a profesiei de jurnalist!

Domnilor senatori nu le este câtuși de puțin clar un lucru: ei nu numai că nu au competență de control asupra organizațiilor profesionale, ca să le dea sarcini cu termene precise, dar nu au voie să se pronunțe asupra unui subiect care nu aparține domeniului public, deci nu poate fi supus relgementării și legiferării. Adică exprimarea liberă prin orice mijloc de informare în masă este o profesie doar în măsura în care autorul primește bani în urma unui contract de muncă, dar inexistența unui asemenea contract și, deci a profesiei, nu îl poate împiedeca pe orice cetățean să se exprime liber prin orice formă, inclusiv cea jurnalistică. Adică așa cum fac eu acum.

Deci, în condițiile în care domeniile publice ale justiției și drepturilor omului sunt în suferință atât instituțională și, inclusiv, legislativă, precum și funcțională, prin guvernarea proastă a executivului actual, membrii comisiilor corespunzătoare din Senat se ocupă de ceea ce nu îi privește. Sau, și mai clar, nu de asta i-am trimis noi pe ei în Parlament, să reglementeze ceea ce nu este de reglementat, ci să își facă datoria pe problemele reale și îndreptățite să le abordeze și să le rezolve.

Dar, dacă tot vor propuneri de reglemenatare, le propun să reglementeze profesia de parlamentar. Am lansat deja o idee concretă de reglementare, care a întrunit aprobarea unor utilizatori ai Facebook și o reiau aici. Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunități și validări a Senatului este locul cel mai potrivit să lanseze obligativitatea ca fiecare parlamentar să urmeze un curs de etică parlamentară la fiecare șase luni. Acest curs să se finalizeze cu un test de cunoștințe și unul psihologic. Acesta din urmă să testeze nivelul de empatie sau de rușine a fiecărui cursant. Dacă a participat la ore și a trecut testele, parlamentarul să primească un atestat care să îi permită să exercite activitatea parlamentară în numele nostru pentru următoarele șase luni, după care să reintre la clasă pentru un nou atestat.

Asta, deoarece au trecut 20 de ani de la Constituția post-comunistă a României. Iar acest timp se pare că a fost suficient de lung pentru ca aproape toți parlamentarii, dar și mulți dintre cetățenii români să uite care este locul unuia și al altuia în societate.

Ce are de-a face domnul Cartianu și mesajul său către subordonați cu discuția despre parlamentari și pozițiile ne-la-locul lor pe care aceștia le au față de cetățeanul român? Dacă ați făcut click pe link-ul care vă duce la acesta, v-ați lămurit că o asemenea viziune despre meseria de jurnalist mai că ar îndreptăți o reglementare venită chiar și din partea lui Ghișe de la Senat. Dacă nu sunteți atât de interactivi, vă spun eu pe scurt că domnul Cartianu le explică subordonaților că nu pot pretinde că sunt jurnaliști ai secolului 21 decât dacă sunt „multimediatici”, adică culeg informația pe suporturi multiple, din care nu trebuie să lipsească filmul, făcut chiar și cu telefonul. În plus, în secolul 21 ei nu trebuie să mai piardă timpul cu documentarea, scrierea „în tihnă” și băutul berii înainte de predarea articolului către editor.

Citind aceste idei, mai-mai că îți vine să îi dai dreptate domnului Ghișe să ceară un test psihologic pentru jurnaliști. Asta în situația în care domnul Cartianu mai este și jurnalist, pe lângă redactor-șef. Numai că testul ar trebui să fie de stabilire a coeficientului de inteligență, iar rezultatul ar trebui să determine dacă respectivul are voie la calculator sau nu.

Meseria asta de jurnalist are un specific. Acesta este că reglementarea profesiei o face publicul consumator, de fiecare dată când se întâlnește cu produsul meseriașului jurnalist. Dacă această meserie este făcută cu răutate, cu părtinire, cu mijloace de propagandă în loc de informare, cu șiretenie sau cu prostie, nu va avea nici o consecință asupra publicului. Pentru că reglementarea făcută de public este de respingere sau de acceptare a produsului publicistic, de credibilitate sau de desconsiderare, deoarece acest public a învățat de sute de ani să recepționeze și să prelucreze informația, să o transforme în cunoaștere, convingeri și acțiune, indiferent ce și-ar dori unii sau alții care confundă spațiul public cu domeniul public al statului.

Publicat și preluat de pe poporul.ro