Țară de mâna a treia

Documentele Ambasadei Statelor Unite ale Americii la București și vândute spre publicare de deja faimosul Wikileaks relevă două situații de fapt pe care un observator avizat al relațiilor româno-americane le-ar fi putut bănui, ar nu le-ar fi putut documenta chiar așa de bine. O situație de fapt este că România cu domnul Băsescu președinte nu este o țară de mâna a doua, cum declara și spera acesta, ci una de mâna a treia, cel puțin în modul în care o vede diplomația americană. Iar cealaltă situație de fapt este că influența americană în România funcționează cu scurgeri serioase, dacă nu cumva este deja înțepenită de ruginită.

Cum de ne-am dat seama de aceste lucruri?

Încă din august 2010, domnul Băsescu s- a revendicat ca fiind președinte de țară de mâna a doua în Europa. La acea dată, el își baza afirmația pe faptul că guvernul său Boc trebuie să împrumute bani pentru a plăti salariile și pensiile. Însă, oricât de nepregătit ar fi fost el pentru funcția de președinte și tot ar fi trebuit să știe că orice stat funcționează cu bani împrumutați. Bani pe care îi returnează după ce guvernul încasează taxele și impozitele pe care și-a bazat bugetul. Iar dacă nu îi returnează imediat, va avea un deficit financiar, până la plata datoriei. Și sunt state foarte de mâna întâi care au deficite astronomice. Este drept că modelul băsescului de guvernare este Nicolae Ceaușescu din primul său deceniu de guvernare. Deși faimoasa și înrobitoarea plată a datoriilor externe s-a întâmplat mai târziu, este posibil ca Băsescu să fi rămas cu admirația că, la sfârșitul anilor 1980, guvernul lui Ceaușescu nu mai avea datorii. Dar, chiar și așa, ar fi trebuit să știe că statele nu se pot împărții pe mâini prime și secunde în funcție de sursa banilor de cheltuială guvernamentală.

Ce știa însă Băsescu cu siguranță, dar nu ne spunea și nouă, era faptul că România sub domnia lui era un stat vai-de-capul-lui. Adică nu era o țară de mâna întâi. Dar nici de mâna a doua, cum se lăuda el.

Un stat de mâna întâi ar fi avut un popor conștient de puterea sa de guvernare directă și de control asupra faptelor reprezentanților săi în legislativ, juridic și executiv. Ar fi avut o viziune privind locul și rolul pe care națiunea desemnată de acel stat vrea să îl ocupe, respectiv să îl joace în comunitatea de state independente și în organizații și alianțe multistatale. Și ar fi avut politici departamentale sau sectoriale pe termen lung pentru canalizarea eforturilor naționale spre atingerea unei asemenea viziuni strategice. Și, bineînțeles, ar fi avut instituții care să suporte transpunerea în viață a unor asemenea politici. Mai pe scurt, un stat de mâna întâi ar fi știut de ce există ca stat și s-ar fi comportat ca atare, atât în interior, cât și în exterior. În discursul public, deciziile guvernaților ar fi fost susțínute cu argumente exclusiv pe baza năzuințelor, dorințelor și opțiunilor poporului, consemnate în documente strategice.

Un stat de mâna a doua este un stat în care nimeni nu știe de ce există pe harta politică a lumii, în afara argumentului istoric. Populația acelui stat nu are conștiința că este un popor și nu are o viziune strategică. De aceea, nu are nici politici pe termen lung, în nici unul dintre sectoarele de guvernare a domeniului public. Pentru a funcționa ca stat, primește sfaturi și „sprijin” din afară. Instituțiile acelui stat sunt slabe și importă norme și proceduri după care să funcționeze. Singura salvare ca stat, pe termen lung, este să fie integrat în organizații internaționale, unde guvernul va aștepta să i se spună ce să facă, fie sub forma de acquis, fie sub forma de directive sau rezoluții. În discursul public, deciziile guvernanților sunt susținute cu argumente de tipul: „așa au făcut și alții”, sau „așa ne-a cerut NATO sau Uniunea Europeană”.

Un stat vai-de-capul-lui nu este nici măcar un stat de mâna a doua. Este un stat din care cetățenii nu mai vor să facă parte. Mulți dintre ei îl părăsesc și nu mai vor să audă de el, chiar dacă șeful acelui stat nu îi încurajează să plece, așa cum a făcut-o Băsescu. Nu se poate vorbi de nici o viziune strategică de dezvoltare a colectivității umane în interiorul granițelor unui asemenea stat și, în consecință, nu poate fi vorba de politici pe termen lung. Iar instituțiile de bază nu mai funcționează, nici măcar pe baza normelor și procedurilor importate din afară. Singura regulă de guvernare este bunul plac al celor la putere, atât în legislativ, cât și în juridic și executiv. În discursul public, care, de fapt, se transformă într-un monolog al puterii, guvernații nu mai explică deciziile luate, sau, dacă o fac, mint și dezinformează cu seninătate.

Multe dintre telegramele diplomaților americani despre România sunt o confirmare a faptului că România este o țară de mâna a doua. Din cele publicate până acum, aflăm că guvernanții români se adresau americanilor cu solicitări de a fi sprijiniți în planurile lor de obținere sau de menținere a puterii, așa cum ar face-o orice guvernant din această categorie de state. Aceștia mai mărturisesc americanilor că nu au nici o viziune și nici un plan pe termen lung. Chiar și în probleme în care se lasă impresia că s-a ajuns la o înțelegere („a done deal”), se mențin rezerve că înțelegerea ar putea fi vreodată pusă în practică. Factorii indigeni de influență politică și economică se împart exclusiv după afiliere sau, mai bine zis, după cine îi controlează și le dictează deciziile din străinătate, fie ei americani, ruși sau europeni. Nici măcar odată nu se introduce argumentul interesului sau opțiunii poporului, ca motivație pentru un curs sau altul al acțiunii.

Dar România se transformă într-o țară de mâna a treia atunci când însuși președintele ei își cumpără susținerea americană cu promisiunea de a da Statelor Unite un miliard de dolari sub forma unui contract pentru avioane de luptă și, în context, mai face și promisiunea solemnă că, atât timp cât va fi el președinte, nu se vor achiziționa avioane de proveniență europeană.

Tot vai-de-capul-ei este și influența americană în guvernarea României.

Așa cum un motor spart lasă uleiul să se prelingă (adică leaking, în americană), tot așa și mecanismul de influență SUA în România pare a fi în pragul calării, dacă ne uităm la telegramele dezvăluite de Wikileaks.

Cazul avioanelor F-16 este edificator, dar și calitatea celorlalți supuși este în mare suferință, chiar dacă aceștia erau miniștri și înalți demnitari care se prezentau la Ambasada Americii pentru a primi sarcini și a raporta de execuția lor.

Conform telegramelor traduse, prelucrate și publicate, în perioada 16 martie 2006 – 30 noiembrie 2009, unul dintre subiectele pe agenda discuțiilor confidențiale româno-americane a fost achiziționarea de avioane de luptă americane F-16. Pe scurt, americanii voiau să vândă până la 41 de avioane noi dar în curs de învechire morală, apoi au acceptat și varianta de doar 24 de avioane, chiar și la mâna a doua, iar mai apoi, și varianta de a nu mai vinde avioane ci de a le da în leasing, până la apariția noii generații de asemenea aparate americane. Pentru aceasta, americanii i-au convins pe miniștrii apărării liberalul Athanasiu și predecesorul său, democratul Frunzăverde, și s-au asigurat că au un agent de influență favorabil în persoana președinelui Băsescu, în Consiliul Suprem de Apărare a Țării (CSAT). Și atât. Ca urmare, după aproape patru ani de eforturi, americanii nu au vândut, închiriat sau amanetat nici măcar o aripă sau o coadă de avion F-16, vechi sau nou.

Dacă motorul influenței americane ar fi funcționat măcar în cazul acestei situații cu avioanele F-16, iar România ar fi fost un stat de mâna întâi, atunci americanii ar fi intervenit pe lângă Băsescu nu ca să fie favorabil acestui contract în CSAT, ci să emită Strategia națională de apărare, ca document programatic de planificare strategică a apărării, în care să justifice cu argumente valabile opțiunea F-16 și care să fie aprobată de Parlamentul României, conform Constituției și legii de referință. Ar mai fi folosit influența lor să îl convingă pe ministrul apărării să emită Cartea albă a apărării, ca document de politică guvernamentală în domeniu, care să cuprindă detaliile opțiunii strategice de achiziție de aparate de zbor F-16 cu instalațiile și munițiile de luptă aferente. Și ar fi insistat pe lângă primul-ministru și ministrul de finanțe ca domeniul public al apărării să beneficieze de o planificare bugetară multi-anuală, care să prevadă finanțarea acestui program. Și i-ar mai fi încurajat pe toți guvenanșții cu care se aflau în contact să angajeze și să promoveze funcționari publici educați în spiritul principiilor democratice și al procedurilor occidentale de bună guvernare, eventual dintre cei școliți la americani pe banii acestora și care, dacă mai sunt în România, muncesc în cu totul alte domenii decât cel pentru care s-au pregătit.

Să fi văzut atunci cum, în cel mult doi ani, cerul patriei ar fi fost plin de asemenea avioane, deținute și pilotate de români. Dar nu, americanii au preferat tipul de influență practicat pentru state de mâna a doua, în care ei spun și supușii se conformează. Defectul major a fost însă că au mizat pe Băsescu. Păi, cum să se țină de cuvânt față de americani un asemenea om, care a promis el unui întreg popor câte în lună și în stele și apoi a hăhăit și a zis că s-a răzgândit.

Publicat și preluat de pe http://poporul.ro/%C8%9Bara-de-mana-a-treia/