Când eternitatea începe

Mai întâi a venit o rază din Soarele mare

Și s-a înnodat cu un bulgăre de gheață

Făcându-l să râdă cu lacrimi amare

Ca să uite cum iarna se trage la față.

Mai apoi a venit un gând de plecare

Și s-a înnodat cu o poftă mai veche

Să văd ce este după această cărare

Ce-mi duce viața către moartea pereche.

În sfârșit, spre marea-mi mirare

Un fir de viță a prins să se urce

De sub gheață și frig și uitare

Ca să-mi spună că viața în viață se duce.

Leacul împotriva dorului de România

Folclorul internaut spune că cel mai bun leac împotriva dorului de țară este o poză cu oricare dintre politicienii români, de preferință una cu domnul Băsescu Traian, tartorul și exponentul tuturor. Pentru cei rămași în țară și care au parte de acești politiceni în viața lor tot timpul, le recomand ca leac împotriva dorului de România să își petreacă o zi în București, capitala noastră.

Fac această recomandare din experiență personală. Deși sunt posesor de buletin de București de aproape o jumătate de secol, cu părinți, nevastă, copii, cumnați, veri și nepoți toți bucureșteni, și mai sunt și proprietar de bunuri imobile și mobile înregistrate în București, mi-a fost de ajuns o zi de marți, petrecută pe străzile Capitalei, după o plecare de vreo câteva săptămâni, pentru a-mi dori să uit că sunt de pe aceste meleaguri.

Pe parcursul a vreo zece ore, am călătorit cu taxiul, cu autobuzul, cu tramvaiul și cu metroul, am „servit” câte ceva într-o ceainărie, într-un restaurant boutique și un restaurant-restaurant, am intrat într-un hipermagazin, într-un mall și în peste o duzină de negoțuri mici, specializate, locuri în care am interacționat cu peste 50 de oameni, alții vreo câteva sute intrându-mi în raza vizuală, în cea auditivă și în cea olfactivă.

Rezultatul a fost dezastruos.

Orașul și oamenii de aici sunt neplăcuți vederii. Străzile, trotuarele și fațadele clădirilor au forme stranii și culori cenușii, sunt pline de praf și de obstacole, cum ar fi garduri și gărdulețe, ori mașini parcate aiurea, iar pe la colțuri sunt adunate gunoaie rămase, cel mai probabil, de la ultima zăpadă, de acum o lună. Desigur, zăpada nu se mai vede, dar memoria ei se mai simte în dârele de murărie lăsate pe toate suprafețele întâlnite în cale. Cum se lasă întunericul, multe din urâțeniile străzii nu se mai văd nici ele, dar lumina slabă și focalizată în jurul felinarelor subliniază imaginea de tern, cenușiu și straniu. Fie că sunt bărbați ori femei, tineri sau mai în vârstă, bucureștenii se îmbracă predominant în negru, ori cenușiu spre negru, ori albastru spre negru, ori maro spre negru. Cam la zece asemenea negrii la îmbrăcăminte, dai peste un roșu închis, iar la vreo 12 dintre ei dai peste un alb incert. De-a lungul întregii zile, am văzut doar două persoane îmbrăcate în culori pastelate, persoane care aveau și aerul de turiști străini.

Fie că se află în elitistul Centru Vechi, fie pe străzile de cartier ori în mijloacele de transport în comun, bucureștenii miros a transpirație veche, a fum stătut de tutun ars în grabă sau a deodorant ieftin, dat peste mirosuri de mai demult. O singură doamnă mi-a mirosit a proaspăt spălată și discret parfumată.

Bucureștenii de astăzi sunt tăcuți. Ei poartă pe fețe o tristețe care, parcă, le sugrumă glasul. Nu a mai rămas nici urmă de oamenii senini, vorbăreți, glumeți spre ironici, spontani în comunicarea cu necunoscuții, care făcuseră Capitala faimoasă în toată Țara și chiar și în afara României. Nici măcar unul ori una dintre cei ce m-au servit ori mi-au servit de interlocutori în taxi, localuri ori magazine nu mi-a întors nici salutul cu binețe, nici zâmbetul amabil și sincer. Deși era evident că eu sunt aducătorul de bani pentru ei, toți m-au abordat cu o mare plictiseală, de parcă i-aș fi întrerupt dintr-o nesfârșită așteptare, din care eu nu făceam parte. Într-unul din locurile în care am petrecut mai multe ore, era o muzică de atmosferă, în surdină. Singura problemă a fost că difuzoarele transmiteau doar cinci melodii, reluate la nesfârșit. Ca un fel de semnal subliminar că prezența ta în localul acela nu era recomandabilă mai mult de un ciclu melodic, de vreo 20 de minute.

Într-un registru mai profund, ziua mea în București a fost o experiență de energie negativă persistentă și larg răspândită. Cea mai mare tristețe mi-a venit de la tinerii pe care i-am întâlnit. În mijlocul lor, parcă m-aș fi aflat între prizonieri fără speranță, a căror singură modalitate de supraviețuire este așteptarea unui miracol care nu se mai întâmplă. Până și cele mai simple gesturi, cum ar fi să se vadă unul cu altul pe stradă, în drum spre școală, păreau gesturi forțate și lipsite de vlagă. La un moment dat, pe seară, am dat peste niște hinghieri cotrobăind prin cotloanele străzii după câini dispăruți de multă vreme. Energia negativă generată de această întâlnire a fost de mai mică intensitate decât cea emanată de tinerii pe care i-am văzut astăzi.

Cred că v-am adus suficiente argumente pentru recomandarea mea de a lua ca leac împotriva dorului de România o zi pe străzile Capitalei sale. Deși eu nu le-am epuziat. La cerere, aș putea continua. Doar că mi-e teamă să nu vă transmit prea mult din tristețea mea, acumulată astăzi, marți, sfârșit de februarie, în București.

Guvernantul speculant

Eu pot accepta că un post de televiziune, ori chiar trustul de prestă care îl încorporează, ar putea fi dedicat exclusiv satisfacerii interesului public de informare și că nu ar practica, sub nicio formă, activități de propagandă, deși acel post și chiar și acel trust sunt în proprietatea particulară a unui domn sau a unei familii ce mai are în proprietate și un partid politic.

Se prea poate, însă, ca mie să nici nu îmi pese deloc dacă un post de televiziune este ori nu este un mediu de propagandă, atâta vreme cât producțiile sale mă satisfac și mă îndeamnă să mă uit la ele. Cum este foarte posibil ca mie să nu îmi pese câtuși de puțin de însăși existența unui anumit post de televizune și, în consecință, să nici nu mă intereseze dacă acel post este de informare publică ori de propagandă partinică.

Ce nu pot accepta, sub nicio formă, este ca un post de televiziune aparținând unui partid politic aflat la guvernare, ori unei persoane sau familii care este și proprietara unui partid, oricât de mic, dar aflat la guvernare, să îmi ceară mie bani pentru cineva aflat în nevoie, pe motivul că statul nu poate să satisfacă acea nevoie, din banul public.

Concret, de câte ori mă uit la postul de televiziune Antena 3, fie că mi-a alunecat degetul pe telecomandă, fie că am căutat intenționat canalul acesta, nu există să nu dau peste vreun așa-zis spot publicitar, din care aflu că cineva, de cele mai multe ori un copil ori un tânăr ce de-abia a pornit în viață, este în pericol de moarte, din cauza unei afecțiuni medicale, iar singura soluție de îndepărtare a acestui pericol este un tratament costisitor în străinătate, spotul finalizându-se cu îndemnul adresat mie, telespectatorului, să dau niște bani pentru strângerea sumei respective.

Știu că o asemenea acțiune este întotdeauna încununată de succes la Antena 3 și că angajații Antenei 3 au deja un prestigiu garantat că reușesc să strângă banii necesari salvării de vieți, fie direct, fie prin fundația ce poartă numele patronului trustului și televiziunii aferente. Mai știu cât de cumplită este situația să vezi cu ochii tăi cum se apropie moartea de cineva tânăr și să știi că ai putea să o alungi pe acea moarte cu niște bani pe care, însă, nu îi ai. Așa cum știu că niciun preț nu este prea mare pentru orice viață de om.

Cu toate acestea, nu pot să accept ca cineva de la guvernare, adică cineva ce este membru al Guvernului ori este parlamentar susținător al Guvernului, să îmi ceară mie vreun ban în plus față de imens de multele taxe și impozite pe care deja le plătesc eu statului al cărui guvern se arată prea sărac pentru a salva vieți de copii și tineri cu banul public strâns de la noi, cetățenii bun platnici.

Chiar dacă nu mă obligă la salvarea unei vieți, simplul fapt că Antena 3 mă pune în situația să refuz îndemnul, ori, și mai trist, în cea în care să constat că nu îmi pot permite să plătesc o asemenea contribuție volunară suplimentară de câte ori mi se cere, mă face să mă supăr rău de tot pe acel post de televiziune și pe patronul său.

Iar supărarea mea este cu atât mai mare cu cât știu că același Guvern din care face parte același partid aparținând aceluiași patron refuză să strângă sume imense de la peste 40 la sută din producătorii avuției naționale.

Tot concret, dacă mi se spune că o viață poate fi salvată în Germania ori Austria cu 50.000 de euro iar eu știu că Guvernul ar putea să strângă vreo 20 de miliarde de euro anual dar nu o face, eu pot să împart acele 20 miliarde la acele 50.000 și să constat că evaziunea fiscală și corupția instituționalizată patronate de Guvernul respectiv costă nu mai puțin de 400.000 de tratamente în străintătate anual, pentru tot atâția copii și tineri români loviți de năpasta unei îmbolnăviri fără leac românesc.

Cu alte cuvinte, în loc să guverneze bine și în folosul cetățenilor, inclusiv în ceea ce privește colectarea de taxe și impozite de la toți românii, guvernantul patron de televiziune se transformă într-un speculant al faptului că eu mi-am însușit valoarea numită solidaritate umană și compasiune pentru semenii mei aflați în necaz și încearcă să îmi mai scoată și alți bani din buzunar, numai să nu își deranjeze copiii proprii, nepoții, finii și alte rude de sânge ori prin alianță mafiotă cu asemenea probleme, cum sunt cele legate de finanțarea de la stat a sănătății copiilor și tinerilor din România.

Revenind la concesia pe care sunt gata să o fac unui post de televiziune de casă și de partid, trebuie să subliniez că, desigur, nu sunt atât de naiv încât să accept că acel post face informare publică și nu propagandă doar pentru că sunt asigurat, de pe ecranul televizorului, de către cine știe ce moderator ori directoraș. că așa stă treaba. Acceptarea ca adevărată a ipotezei de servire a interesului public și nu a interesului partinic va fi întotdeauna consecința procesului meu de evaluare a respectivului post de televiziune, ori a trustului său.

Desigur, dacă i-am prins cu propaganda, odată și încă odată, voi ajunge foarte repede să cred că aceste canale de informare sunt, de fapt, doar niște canale de manipulare, de influențare a mea și altor membri ai publicului, în interesul partidului asociat lor, ori chiar în interesul personal ori de familie. Asta, fără să „țin” cu domnul Băsescu Traian, președintele de zece ani al românilor, deși Antena 3, cea născută din cearta președintelui Băsescu cu patronul Voiculescu, are ideea asta stranie că cine nu este cu ei este cu Băsescu. 

Dumnezeul natural

Cine crede că o fată de 15 ani nu este doar un copil fie a uitat cum este la vârsta asta, fie nu a trecut niciodată prin ea, sărind dintr-o tristă copilărie, de care a dorit să scape cât mai repede, peste pubertate, adolescență și tinerețe, direct într-o tristă maturitate. Pentru copilul de 15 ani nu contează faptul că are un corp ce se pregătește ori chiar este gata să procreeze, ci contează doar mintea sa și trăirile sale, împărțite între pofta jocului și alintul celor ce l-au protejat întotdeauna, încă din fașă.

De  cele mai multe ori, trecerea la vârsta următoare se face nu ca un răspuns la hormonii ce colcăie în corpul copilului puber, ci ca o aventură, ca o satisfacere a curiozității de a vedea cum este acolo, în adolescență și tinerețe, unde poți să fii de capul tău, să faci ce vrei, unde vrei, cum vrei și cu cine vrei.

Cum tot curiozitate este și ceea ce îl îndeamnă pe copilul de 15 ani să studieze, să știe. Iar o fată de 15 ani, care învață cu pasiunea necesară performanței olimpice școlare, nu este altceva decât un copil plin de întrebări la care își caută singură răspunsul.

În mod firesc, una dintre aceste întrebări trebuie să fie despre Dumnezeu. Dar întrebările despre Dumnezeu sunt mult mai grele și nu toată lumea știe răspunsul la ele. Cea mai mare dificultate este dată de faptul că Dumnezeu este un domeniu atât al cunoașterii științifice cât și al celei ezoterice, ori chiar un domeniu al necunoașterii. În acest ultim caz, relația mentală cu Dumnezeu se realizează prin credință, prin religie.

La modul general, familia, școala, anturajul se preocupă să dea răspunsuri la întrebările delicate ale copilăriei chiar atunci când ele, întrebările, nu sunt încă puse. Tot la modul general, în unele familii, școli și chiar societăți, există cultura evitării răspunsurilor la întrebările delicate sau chiar a păcălirii copiilor cu răspunsuri aiurea, pe considerentul că aceștia nu ar fi pregătiți să absoarbă răspunsul adevărat. Așa apare barza care aduce copiii, de exemplu.

De aceea, dacă aș fi un copil de 15 ani, curios să aflu răspunsuri la întrebările mele firești despre Dumnezeu, ultimul loc în care m-aș duce să aflu aceste răspunsuri ar fi la slujitorii Domnului. Pentru că ei nu știu nimic. Doar cred.

Dimpotrivă, dacă aș fi același copil de 15 ani, dar nu curios, ci în căutarea unui nou loc de protecție și comfort pentru tot restul vieții mele, un fel de substitut al locului oferit de părinții mei și de familia în care am crescut până acum, știind că, oricum, va veni vremea să fiu de capul meu, una dintre primele opțiuni pe care le-aș lua în considerare ar fi credința în Dumnezeu. Vorbesc acum de acel Dumnezeu protector și sfătuitor de bine, care să îmi ghideze pașii și să îmi protejeze mersul meu prin viață.

Asta, dacă nu am fost crescut cu Dumnezeu până atunci, astfel încât să nu am nicio nelămurire și nicio întrebare despre acest subiect, ori să nu am nicio îndoială că Dumnezeu îmi va fi aproape tot restul vieții.

În niciun caz nu m-aș gândi ca protecția și îndrumarea pe care Dumnezeu mi le va da în viață vor fi nu în schimbul credinței mele în El, ci în schimbul vieții mele, pe care ar trebui să i-o dedic exclusiv Lui, chiar dacă am doar 15 ani. O asemenea idee, cu dedicarea vieții Domnului, este nenaturală la această vârstă. Deci, ea nu îi poate veni unui copil, ci doar îi poate fi indusă din afară.

Semnal: Agenda cetateanului

În cei mai generali termeni, agenda cetățeanului este o listă cu ceea ce vrea publicul unui stat să facă din și în acel stat, dacă regimul său de guvernare este unul cât de cât democratic. Adică, dacă voința publicului are șanse rezonabile să prindă viață.

În statele în care publicul nu are nicio șansă să își vadă voința prinzând vreodată viață, nu există nicio agendă a cetățeanului. Există doar o listă cu vise, dorințe și rugăciuni, toate fiind, de cele mai multe ori, deșarte.

Tranziția de la un regim nedemocratic la unul cât de cât democratic presupune și o tranziție de la exercițiul public de a întocmi o listă cu vise, dorințe și rugăciuni, la cel de a întocmi agenda cetățeanului. Problema este că cetățeanul însuși nu știe să facă diferența dintre aceste două tipuri de liste. Asta, indiferent de regimul politic al statului al cărui cetățean este.

Cetățenii din statele în care democrația se consolidează deja de mai multe generații nici nu știu cum este cu lista de rugăciuni, adică habar nu au cum este să aștepți ca statul să îți dea ceva, numai să îl rogi. La polul opus, cetățenii din statele unde democrația nu funcționează nu înțeleg cum este să îți stabilești niște obiective privind statul al cărui cetățean ești și să mai și pui mâna, ori umărul la îndeplinirea lor.

Ca urmare, în perioada de tranziție de la un regim politic nedemocratic la unul democratic, ar trebui ca cetățenii ce nu pătrunseseră niciodată cu mintea lor noțiunea că ei ar fi suverani în stat, adică ideea că statul este al lor, ori că ei sunt statul să fie educați, îndrumați și asistați să înțeleagă această noțiune și să dobândească un comportament corespunzător noului sens pe care îl dau ideii de stat.

Deși această cerință este clară și de bun simț, în cazul concret al românilor din România ea nu a fost niciodată satisfăcută. Nimeni nu s-a preocupat ca cetățeanul român să învețe că el este suveran în România sa. Cauzele acestei omisiuni sunt multiple și nu toate sunt la fel de relevante.

Este adevărat că democrația este încă foarte crudă în România, în sensul de necoaptă, fiind adusă aici de alții, din afară, fără instrucțiuni clare de folosire. Și mai este adevărat că, în acea tranziție de la dictatura proletariatului la democrație, au apărut la noi foarte mulți profitori de neștiința cetățeanului român și de nepriceperea sa în ale autoguvernării, ca suveran la el în Țară. Fie că sunt aborigeni, fie că au venit de aiurea, acești profitori își clădesc propria lor bunăstare tocmai pe faptul că românul de rând nu este capabil să înțeleagă care este locul său în angrenajul statal și să acționeze în consecință. Este, deci, de înțeles, chiar dacă nu este de acceptat, că ei, profitorii, sunt foarte preocupați ca nu cumva cetățeanul român să se deștepte în privința raporturilor sale cu România și sunt foarte activi să se asigure că deșteptarea românului nu va avea loc niciodată.

De aici și măsurile luate de guvernanți, de propagandiștii lor prin mijloacele de comunicare în masă și de activiștii de toate felurile și culorile politice ori mafiotice. Printre măsurile de care vorbim aici se află absența noțiunii de agendă a cetățeanului din discursul public, ori înlocuirea ei cu o listă de dorințe ale publicului, cum ar fi salarii și pensii mai mari, alocații mai generoase, muncă mai puțină și distracție mai multă și altele asemenea. Mai amintim și aberația că guvernanții sunt cei ce întocmesc această listă, în loc să fie dezvoltată de cetățenii înșiși. Și tot guvernanții sunt cei ce stabilesc, în numele publicului, și prioritățile pe lista căreia îi spun, impropriu, agenda cetățeanului.

Nu numai că nu există niciun program coerent de educare cetățenească, în care orice membru al publicului să ajungă să își înțeleagă locul și rolul în stat și să deprindă formele și practicile de ocupare a acestui loc și de asumare a acestui rol, dar statul însuși se prezintă, prin exponenții săi oficiali ori informali ca fiind complet separat de cetățean. Conform planului, statul trebuie să i se arate cetățeanului întotdeauna complet inaccesibil, cu excepția momentelor în care cetățeanul joacă rolul de petent sau de votant.

Construcția discursului public ținut de guvernanți și exponenții acestora este bine gândită iar discursul în sine este bine exersat în sensul că statul este cel ce dă cetățeanului ceea ce poate din ceea ce politicianul a promis că îi va da, odată ce va ajunge la putere. Asta, în timp ce discursul corect ar fi trebuit să fie că guvernantul a înțeles atât conținutul cât și prioritățile agendei cetățeanului, că are deja identificate mijoacele necesare și că va purcede la satisfacerea lor împreună cu cetățeanul, care va avea posibilitatea nu numai să participe la actul de guvernare, dar să și valideze politica guvernamenală de aplicare a agendei sale.

În termeni tehnici, această situație, ce implică cetățeanul în actul de gestionare a treburilor publice, situație care în România nu se întâmplă, se numește buna guvernare. Și nu numai că nu se întâmplă, dar nici măcar în teorie nu este buna guvernare discutată public. În școli nu se predă, în pregătirea practică a funcționarilor publici nu se regăsește, în mentalul colectiv nu există noțiunea de bună guvernare în România.

Deci, dacă ar fi ca vreodată cetățeanul român să îți întocmească propria sa agendă publică, primul său obiectiv ar trebui să fie introducerea bunei guvernări în Țara noastră. Pentru aceasta, cetățeanul român este obligat să își ia soarta în propriile sale mâini. Nimeni nu va veni din afară să îi oblige pe guvernanții noștri să includă publicul authoton în actul de guvernare de zi cu zi, iar acești guvernanți nici nu se gândesc să împartă puterea guvernării cu altcineva, cu atât mai puțin cu cei ce sunt guvernații lor. Așa că, luarea soartei în propriile mâini înseamnă, de fapt, o cu totul altă modalitate de guvernare, în care puterea este păstrată în cadrul publicului și nu dată pentru mai mulți ani acelorași politicieni lipsiți de responsabilitate și complet necontrolabili.

O bună guvernare nu devine sustenabilă pe termen lung decât dacă este instituționalizată. Adică, ea trebuie susținută de Constituția României, de întregul corp de legi, de regulamentele de funcționare a autorităților publice și de practicile de guvernare de la toate eșaloanele edificiului public. Numai că, în momentul de față, tot acest edificiu public de legi, regulamente și proceduri este construit și păzit de cei ce se opun pe față necesității ca cetățeanul să se autoguverneze, să controleze permanent activitatea de gestionare a domeniului public și să supervizeze realizarea bunurilor publice.

Istoria omenirii cunoaște doar două procedee prin care se poate depăși un asemenea impas. Cel mai la îndemână procedeu este revoluția. Violentă sau de catifea, revoluția este modalitatea foarte simplă prin care sunt îndepărtați imediat și complet de la guvernare toți acești exponenți ai statului separat de cetățean. Ea necesită o pregătire minimă dar o emulație maximă a publicului, care fie se manifestă direct, fie sprijină implicit dar de după perdele revoluția. Din păcate, imensa majoritate a revoluțiilor întâmplate în orice parte a Lumii nu au dus la o mai bună guvernare, în sensul implicării reale a publicului în actul de gestionare a statului, deoarece revoluționarii ajunși la putere au fost foarte repede corupți de sistemul existent, ei nefăcând altceva decât să devină noii profitori ai nepriceprii publicului de a se autoguverna. Doar acolo unde capii revoluției s-au dovedit atât incoruptibili cât și pricepuți în introducerea bunei guvernări, s-a întâmplat ca publicul să ajungă să se autoguverneze. Și asta nu imediat, ci abia după ce a învățat ce este aia suveranitatea cetățeanului în propriul stat. Adică, după o perioadă de tranziție.

Cel de-al doilea procedeu este ceva mai complicat, dar și mai performant și este specific societăților în care publicul are posibilitatea să se exprime, chiar dacă nu are formate deprinderile de a se autoguverna. El presupune ca publicul să identifice acele persoane ori personalități capabile și dornice să îl servească cu dăruire și pricepere, pentru a pune ordine în Țară și pentru a servi exclusiv interesul publicului. Acest procedeu s-a conturat doar de o generație încoace, în unele state în care au apărut personalități din afara așa-zisei clase politice, personalități ce nu puteau fi bănuite că ar profita de pe urma publicului nepriceput în ale guvernării. Nici rata de succes a acestui procedeu nu este impresionantă, deși a fost ceva mai mare decât cea a revoluțiilor. Prea multe dintre aceste personalități s-au transformat repede în politicieni, devenind ceea ce combătuseră mai înainte de a accede la putere pe seama publicului.

Așa că, dacă ar fi să propun o rețetă de succes, aș opta pentru o revoluție condusă de incoruptibili, cu condiția ca aceștia să fie pregătiți în a guverna tranziția publicului de la unul nepriceput la unul capabil de autoguvernare. Numai că, dacă am găsi un număr suficient de mare de asemenea incoruptibili și i-am face cunoscuți publicului, nu ar mai fi nevoie de nicio revoluție. Este suficient ca publicul să îi aleagă doar pe aceștia în demnitățile centrale și locale ale statului.

Și mai este imperios necesar ca publicul, indiferent de forma prin care a adus la putere persoane ce îi sunt loiale și dedicate, să purceadă neîntârziat la propria sa transformare, dintr-un public opus statului, într-unul stăpân al statului.

Ploaie de iarnă

Aerul se îmbracă în stropi de cer

Și apoi îmi mângâie coada ochiului

Ca o lacrimă

Dincolo de el este un înalt mister

Dintr-o șoaptă interzisă cântului

Ca o patimă.

Informatica la Pensii, care va să zică

După mai bine de zece ani de pensionar militar de stat, transformat în ultimii patru în pensionar de asistență socială, cu o pensie atât de nesimțită că nici nu știu când o primesc că o și dau, în mare parte, pe impozite, taxe și dări la stat, m-am adresat Casei de Pensii Sectorială din Ministerul Apărării Naționale cu o petiție.

Era într-o marți de dimineață. Deoarece sunt 12 ani de când în legea privind regimul soluționării petițiilor se prevede procedura adresării acestor petiții în format digital, prin mesageria electronică, n-am avut nicio reținere să semnez petiția mea și apoi să o transform în document portabil digital, cum am făcut și cu documentul de susținere a cererii mele, după care să le atașez la un mesaj e-mail și să le trimit pe adresa de corespondență electronică casadepensii@mapn.ro, propusă de recipient la pagina „contact” de pe site-ul tutelar.

Deși n-ar fi trebuit să insist, legea fiind de partea mea, am menționat totuși în mesaj rugămintea de a mi se confirma, pe aceeași cale, primirea mesajului și a documentelor anexate. După câteva ore, am constatat că degeaba am făcut eu rugămintea ce mi se părea redundantă la lege. Așa că am pus mâna pe telefon și am sunat la numărul indicat pe aceeași pagină „contact” că ar aparține Secției Relații cu Publicul a Casei de Pensii.

Demersul presupunea doi pași. În primul, am sunat un număr la care a răspuns o voce destul de feminină cu un „da” plictisit, fără nicio urmă de interogație ori de interes pentru ce ar urma să spună apelantul, „da” urmat de o pauză intenționată. Înțelegeți dumneavoastră, cel mai probabil era că aveam de-a face cu centralista telefonică din ditamai Ministerul Apărării Naționale, perfect instruită ca nu cumva să divulge secretul despre cui îi aparține numărul respectiv de telefon. Am rugat-o frumos să îmi dea legătura cu interiorul secției căutate, imediat după care, fără alte cuvinte, a început să sune un telefon în receptorul telefonului meu. Se întâmpla pasul al doilea al realizării legăturii.

La relații cu publicul mi-a răspuns o altă voce destul de feminină, cu un „da” foarte asemănător cu cel al centralistei. M-am interesat dacă am nimerit bine, chiar la Secția Relații cu Publicul a Casei de Pensii Sectorială din Ministerul Apărării Naționale? „Da!”, am fost încredințat eu că am nimerit.

Atunci i-am spus vocii feminine că, în urmă cu vreo patru ore, îi trimisesem un e-mail și nu primisem încă nicio confirmare că a ajuns e-mail-ul la ei. La care vocea mi-a explicat următoarele:

Mesajele electronice ajung la „cei de la Informatică”. De două ori pe săptămână, probabil miercurea și vinerea, dar nu era sigură vocea pe zilele astea, „Informatica” trimite mesajele primite „domnului director”, care le vede, pune rezoluții pe ele și le repartizează celor ce sunt puși să le rezolve, după care se înregistrează cu număr de intrare și abia apoi voi primi și eu un răspuns.

La care, eu i-am reamintit vocii că eu doresc doar o confirmare că mesajul meu electronic a ajuns în cutiuța poștală electronică aferentă casei de pensii și nu în altă parte. Vocea mi-a răspuns cu propunerea să îmi facă legătura la „Informatică”, să le cer direct lor confirmarea de primire.

Cum era doar marți, i-am zis vocii că, mai bine, să așteptăm până miercuri, când „Informatica” îi va înainta „domnului director” mapa de corespondență electronică. Atunci, „domnul director” va avea posibilitatea să vadă și rugămintea mea din mesaj să mi se confirme primirea corespondenței în format digital, conform legii în vigoare, și va putea pune o rezoluție nu numai pentru rezolvarea petiției atașate mesajului, ci și pentru „Informatică”, să îmi răspundă ea, „Informatica”, că au primit mesajul meu, cu anexele sale.

Miercuri a trecut. Aproape a trecut și vinerea și eu tot nu știu dacă e-mail-ul meu a ajuns ori nu a ajuns la „Informatică”. Ca să nu mai vorbesc de „domnul director”. Așa că, revin pe această cale tot electronică cu solicitarea adresată următorilor: directorului Casei de Pensii Sectorială din Ministerul Apărării Naționale, vocii feminine de la Secția Relații cu Publicul a Casei de Pensii Sectorială din Ministerul Apărării Naționale și „Informaticii”, indiferent ce vrea să însemne asta, să îmi confirme primirea e-mail-ului meu.

Ori este prea complicat?

 UPDATE: Vineri, la ora 15.02, am primit de la Casa de Pensii Sectorială M.Ap.N. un e-mail de confirmare a primirii celor două e-mailuri ale mele (cel din articol și cel cu articolul). Deci, se poate!

UPDATE 2: In data de 15 aprilie am primit un mesaj de la Casa de Pensii Sectorială prin care eram înștiințat că petiția mea a fost înregistrată dar și rezolvată, așa cum am cerut eu. Deci, încă odată, se poate!

Revenirea

Cât de greu poate să fie

Să îmi adun anii și să ies din colivie

Să plec și să ajung departe

Așa cum Homer a scris într-o carte?

Departe ar fi de-aici pân-acolo

Călăuzit de zeul-prieten Apolo

Mergând pe pământ și pe mare

Trecând neștiut nesfârșite hotare.

Cât de mult mi-ar lua să ajung acasă

Înainte ca din mine sufletul să-mi iasă

Și să stea agățat de catargul cel mare

Surd și mut la orice cântare?

Cântare ce doar sirenele știu să o cânte

Ascunse de ploi și de valurile frânte

Sub streșini de piatră și vie culoare

Pictată de raze pierdute din Soare.

Cât de bine mi-ar fi să fiu iară

Un simplu poet c-o simplă chitară

Un gând tălmăcit în cuvinte

Un paznic la cai, într-o vară fierbinte?