miercuri, 19 februarie 2014

Dumnezeul natural

Cine crede că o fată de 15 ani nu este doar un copil fie a uitat cum este la vârsta asta, fie nu a trecut niciodată prin ea, sărind dintr-o tristă copilărie, de care a dorit să scape cât mai repede, peste pubertate, adolescență și tinerețe, direct într-o tristă maturitate. Pentru copilul de 15 ani nu contează faptul că are un corp ce se pregătește ori chiar este gata să procreeze, ci contează doar mintea sa și trăirile sale, împărțite între pofta jocului și alintul celor ce l-au protejat întotdeauna, încă din fașă.


De  cele mai multe ori, trecerea la vârsta următoare se face nu ca un răspuns la hormonii ce colcăie în corpul copilului puber, ci ca o aventură, ca o satisfacere a curiozității de a vedea cum este acolo, în adolescență și tinerețe, unde poți să fii de capul tău, să faci ce vrei, unde vrei, cum vrei și cu cine vrei.
Cum tot curiozitate este și ceea ce îl îndeamnă pe copilul de 15 ani să studieze, să știe. Iar o fată de 15 ani, care învață cu pasiunea necesară performanței olimpice școlare, nu este altceva decât un copil plin de întrebări la care își caută singură răspunsul.
În mod firesc, una dintre aceste întrebări trebuie să fie despre Dumnezeu. Dar întrebările despre Dumnezeu sunt mult mai grele și nu toată lumea știe răspunsul la ele. Cea mai mare dificultate este dată de faptul că Dumnezeu este un domeniu atât al cunoașterii științifice cât și al celei ezoterice, ori chiar un domeniu al necunoașterii. În acest ultim caz, relația mentală cu Dumnezeu se realizează prin credință, prin religie.
La modul general, familia, școala, anturajul se preocupă să dea răspunsuri la întrebările delicate ale copilăriei chiar atunci când ele, întrebările, nu sunt încă puse. Tot la modul general, în unele familii, școli și chiar societăți, există cultura evitării răspunsurilor la întrebările delicate sau chiar a păcălirii copiilor cu răspunsuri aiurea, pe considerentul că aceștia nu ar fi pregătiți să absoarbă răspunsul adevărat. Așa apare barza care aduce copiii, de exemplu.
De aceea, dacă aș fi un copil de 15 ani, curios să aflu răspunsuri la întrebările mele firești despre Dumnezeu, ultimul loc în care m-aș duce să aflu aceste răspunsuri ar fi la slujitorii Domnului. Pentru că ei nu știu nimic. Doar cred.
Dimpotrivă, dacă aș fi același copil de 15 ani, dar nu curios, ci în căutarea unui nou loc de protecție și comfort pentru tot restul vieții mele, un fel de substitut al locului oferit de părinții mei și de familia în care am crescut până acum, știind că, oricum, va veni vremea să fiu de capul meu, una dintre primele opțiuni pe care le-aș lua în considerare ar fi credința în Dumnezeu. Vorbesc acum de acel Dumnezeu protector și sfătuitor de bine, care să îmi ghideze pașii și să îmi protejeze mersul meu prin viață.
Asta, dacă nu am fost crescut cu Dumnezeu până atunci, astfel încât să nu am nicio nelămurire și nicio întrebare despre acest subiect, ori să nu am nicio îndoială că Dumnezeu îmi va fi aproape tot restul vieții.
În niciun caz nu m-aș gândi ca protecția și îndrumarea pe care Dumnezeu mi le va da în viață vor fi nu în schimbul credinței mele în El, ci în schimbul vieții mele, pe care ar trebui să i-o dedic exclusiv Lui, chiar dacă am doar 15 ani. O asemenea idee, cu dedicarea vieții Domnului, este nenaturală la această vârstă. Deci, ea nu îi poate veni unui copil, ci doar îi poate fi indusă din afară.



2 comentarii:

  1. Ce spun eu nu sunt cine stie ce noutati, sunt, mai degraba, incertitudini in legatura nu doar cu tema, ci si cu educatia religiaoasa a copiilor.
    De fapt, in legatura cu ce si cat poti face ca adult- parinte/profesor/prieten al unui copil aflat la varsta nelinistilor.
    Eu am invatat sau am deprins credinta, din mers.
    In copilarie, toti ai casei, vecinii , cunoscutii mergeau la biserica.
    In casa noastra, ca si in casele rudelor sau ale prietenelor mele existau icoane, candele si un fel de smerenie, despre care nu-mi vorbea nimeni.
    Ea se traia.
    Brusc, nu mai stiu prin ce clasa eram, icoanele s-au cam rarit, apoi, cand am ajuns la liceu, in serile marilor Sarbatori, mergeam obligatoriu la reuniune..
    Undeva,insa, in suflet, au ramas niste trairi, completate mereu cu lecturi.
    Si convingerea ca cineva ma ocroteste .

    ~Obligatiile ~ de le a face educatie religioasa fiilor mei au fost preluate de un preot batran, cu care eram vecini.
    Si apoi, copiii mei au citit mult, asadar etapa sirului de ncertitudini a fost depasita relativ usor.

    Ceva dificil si cam de neinteles pentru mine a fost momentul introducerii religiei in programa scolara.
    De fapt, nu materia de studiu in sine mi-a starnit nelinisti, ci impactul felului in care credeam eu, ca diriginta, ca roadele invatarii ei sa se rasfranga benefic in evolutia copiilor.
    Paradoxal- la religie, multi copiau, memorau reguli si definitii pe care nu le puteau explica..Ce mai! nu insist..

    Ca parinte, cred ca trebuie sa-ti inveti copilul sa nu se teama, sa nu aiba frici, sa-l ajuti sa perceapa credinta in acea protectie, care ii da tarie si incredere.
    Hipervigilenta parintilor inseamna slabiciune, ea afecteaza comunicarea intre parinte si copil..
    Cu timpul, copilul le va spune parintilor cam ce vor ei sa auda.
    Si mai cred in valoarea smereniei..

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Iata niste observatii de perfect bun simt. Pacat ca acest bun simt nu exista si la cei ce confunda invatarea, adica dobandirea de cunoastere, cu insuflarea de credinta, desi ele sunt doua lucruri nu numai separate, dar si opuse. Daca am recunoaste acest lucru, scoala nu s-ar ocupa de "invatarea religiei", ca si cand ar fi vorba de "invatarea" credintei in Dumnezeu, pentru ca nu este deloc treaba scolii si nici a statului sa faca asemenea "educatie".

      Ștergere