Duminica neagră

Nu aș fi scris aceste rânduri, în ajunul alegerilor prezidențiale din 16 noiembrie 2014, dacă nu aș fi dat peste o postare a domnului Adrian Năstase, fostul șef al Partidului Social Demorat, fost premier, fost șef al Camerei Deputaților, fost ministru de externe și fost candidat prezidențial în urmă cu zece ani, o figură marcantă a acestui sfert de secol ce a trecut de la schimbarea de regim politic comunist în România. Postând o poză recentă, ce îl arată însoțit de unul dintre câinii săi de vânătoare, domnul Năstase scrie, „așteptând votul de duminică”: „Arthur și cu mine așteptăm cu nerăbdare votul de duminica. Speram sa fie așa cum ni-l dorim.”

La aceasta, eu am propus un comentariu, în care îi scriam că „eu credeam că vă doriți ca votul de duminică să fie așa cum este mai bine pentru poporul român. Dar, probabil că nu sunt diferențe prea mari între aceste două criterii.” Apoi, m-am apucat să scriu rândurile de față, deoarece am simțit că aș avea mai multe de spus.

Am toate motivele să cred că ziua de duminică, 16 noiembrie 2014, va fi o zi neagră pentru democrația din România, indiferent de ce întâmplări se vor petrece și de rezultatul final al zilei. Această negreală este dată de premisele în care se desfășoară turul al doilea al alegerilor prezidențiale.

Desigur, atunci când mă refer la premise, am în minte posibilitățile de fraudă semnificativă a votului, oferite de sistemul electoral și consfințite prin lege, astfel încât, la sfârșitul zilei, să iasă învingători cei ce au butoanele acestui sistem și nu alegătorii, oricare ar fi fost preferințele lor. La aceste posibilități de fraudă aș putea adăuga toate manevrele legale sau la limita legii din campania electorală, prin care competitorii au încercat să își maximizeze șansele, astfel încât votul să fie așa cum și-l doresc ei, dacă este să folosim expresia năstasistă, și nu neapărat cum i-ar prinde bine Țării și poporului ei. Sau, la extrem, să fie chiar împotriva unei părți importante a acestui popor.

Însă, mi-aș dori tare mult să discut mai degrabă esența democrației din România decât să mă plâng precum o babă că uite ce periculos pentru cetățean este sistemul de vot de la noi. Asta, deoarece sistemul de vot este o fatalitate, cel puțin pentru duminica în chestiune, iar campania electorală s-a sfârșit, așa că nu avem cum să o mai îmbunătățim sau să mai reparăm ce a stricat ea în mințile și sufletele noastre.

În esență, democrația din România nu există. Există doar o poleială de democrație, în care se aplică cam strâmb doar o parte din regulile de funcționare a unui stat democratic occidental, pe când alte reguli sunt ignorate cu bună știință.

Când spun că, în esență, democrația din România nu există mă refer la faptul că esența democrației este dată de regula de aur, cea care spune că nicio decizie a majorității nu poate fi luată pe seama ori împotriva minorității. Cu alte cuvinte, într-o democrație adevărată, toate deciziile se iau pentru binele comun și nimeni nu poate fi afectat negativ de aceste decizii.

Dacă aveți răbdare, vă propun o parabolă pe această temă.

Să presupunem că este vorba despre o insulă în care locuitorii și-au dat seama că le-ar prinde bine să construiască un nou port. Acesta ar duce la creșterea activității pescarilor de pe insulă, majoritari în rândul populației, dar și la un influx mai mare de turiști, de care ar beneficia practic toți localnicii, precum și la posibilitatea măririi volumului de bunuri produse pe insulă și exportate în alte părți. Ca urmare, comunitatea are de stabilit unde să fie amplasat portul și care să fie efortul comun de ridicare a lui.

Cum spuneam, pescarii sunt majoritari, dar lor li se alătură și olarii care fac o ceramică foarte căutată pe continent, precum și proprietarii de pensiuni și hoteluri de pe insulă. Cu o asemenea majoritate covârșitoare, ei pot stabili prețul la care să fie expropriat terenul necesar portului cel nou, precum și costurile de construire a lui, respectiv materialele și mâna de lucru. În absența oricăror aranjamente de protejare a minorității, această majoritate poate decide, extrem de legal, că exproprierea terenului necesar să se facă fără compensație, iar toți pietrarii, dulgherii și zidarii de pe insulă să lucreze fără plată la ridicarea portului, adică minoritatea să își dedice proprietatea și munca în folosul comunității, deoarece, oricum ar avea toată lumea de câștigat de urma construcției portuare.

Sau, se poate ca un proprietar de teren la țărmul mării să aibă suficientă influență în rândul pescarilor și să îi convingă de faptul că terenul lui este cel mai potrivit pentru port, deși nu este, precum și că, dacă va primi despăgubiri la un preț cât mai mare, ei, pescarii, vor avea de câștigat câte un litru de țuică gratis. Iar pentru colectarea banilor necesari pentru plata proprietarului, acesta propune, iar pescarii sunt de acord să se instituie o taxă suplimentară pe livezi, vii și ogoare, astfel încât agricultorii de pe insulă, minoritari, desigur, să fie cei ce plătesc aceste sume.

Ei bine, dacă pe insula noastră ar exista orice mecanism de protejare a minorității, oricare ar fi ea, nicio decizie luată de majoritate, oricum s-ar forma aceea, nu ar putea să afecteze minoritatea. De exemplu, dacă ar exista regula consensului, ce ar da drept de veto oricărui locuitor, atunci nu s-ar putea lua decât decizii favorabile tuturor. Desigur, este de așteptat ca unora să le fie unele decizii mai favorabile decât altora, dar, în niciun caz, nu se va întâmpla ca cineva să fie afectat negativ, deoarece ar folosi dreptul său de veto. Sau, tot de exemplu, dacă sistemul democratic de pe insulă obligă ca minoritatea să fie ascultată, opinia ei consemnată și luată în considerare, cu precizarea că această minoritate ar putea oricând, pentru o altă decizie, să devină majoritară, atunci nu s-ar mai putea face aranjamente pe seama ei, a minorității.

S-ar ajunge la situația în care, prin dezbateri publice și transparente, s-ar identifica soluția cea mai bună pentru absolut toți locuitorii insulei, atât în ceea ce privește costurile construirii unui nou port, cât și în ceea ce privește efortul individual al fiecărui cetățean pentru realizarea acestui proiect comun.

Pentru că aceasta este esența democrației, ca întregul demos să conducă pentru binele comun, chiar dacă sunt păreri divergente despre cum să fie obținut acel bine comun. De aceea spunea Platon că democrația este de abia pe locul trei în ordinea descrescătoare a eficienței guvernării, deoarece armonizarea tuturor opiniilor divergente, precum și lămurirea fiecăruia privind obținerea binelui comun necesită timp, efort, dialog și creativitate politică. Pentru că, deasupra democrației, în termeni de eficiență, se va situa întotdeauna autocrația. Numai că aceasta nu mai garantează deloc principiul că niciun membru al societății nu este exploatat pentru binele altui membru al aceleiași societăți. Din contră.

Acuma, pe insula asta mai mare ce se cheamă România, s-a pus eticheta de democrație unui sistem în care decide o anumită autocrație, ce își promovează propriul interes. Iar acest interes este, de cele mai multe ori, unul material, oligarhii noștri fiind încă în faza de acumulare primitivă a capitalului, adică din banul public, prin furt și înșelăciune. Ori, este o contradicție în termeni să zici că cei ce păgubesc publicul, luându-i din banul comun, vor vrea vreodată să instituie un sistem democratic de conducere politică în care fiecare membru al acestui public să fie protejat de asemenea pagubă sau de oricare alta.

Ca urmare, am putut asista, cu ocazia campaniei electorale ce tocmai s-a încheiat, la aranjamente deschise, transparente, de tipul celui descris de mine mai devreme, în parabola cu insula. S-au constituit sau s-a încercat constituirea unor majorități evident îndreptate împotriva unei minorități, specific românesc fiind faptul că propaganda a subliniat că minoritatea chiar așa trebuie să pățească, să fie asuprită, deoarece, atunci când a fost ea majoritate, a făcut la fel. În acest caz, originalitatea constă în faptul că acuzațiile sunt aduse prin mijloacele de propagandă și nu în fața vreunui magistrat, care să stabilească vinovății reale și probate, ci în fața opiniei publice, căreia i se dă impresia, prin manipulare grosolană, că ar putea face vreo judecată cinstită în asemenea cazuri.

Așa că, în esență, indiferent de ce se va alege duminică, deoarece aceste alegeri se petrec într-un sistem doar aparent democratic, este de așteptat ca ele să nu aducă nimic bun pentru publicul larg. Acei membri ai publicului românesc ce au fost exploatați și până acum de stat, pe principiul că majoritatea din care ei nu fac parte decide cât să primească salariu un profesor ori soldă un ofițer, vor fi exploatați la fel și de acum înainte. Cei care au pierdut proprietăți din cauza statului ori nu au reușit să și le revendice, deoarece fac parte dintr-o minoritate, vor păți același lucru și de acum înainte. Cei taxați în plus, tot pentru că nu au un cuvânt de spus asupra taxelor, precum și cei ce nu sunt taxați deloc pentru că au un cuvânt de spus asupra taxelor vor face la fel și de duminică înainte.

Singura satisfacție pe care aceste alegeri o oferă este aceea că unii vor fi declarați majoritari și se vor bucura de cum le-au tras-o ei minoritarilor, uitând sau neștiind niciodată că, într-o democrație minimală, majoritatea nu este niciodată împotriva minorității. După care vor trece cinci ani și, în tot acest timp, unii se vor plânge de cât de rău au votat ceilalți, pentru că, iată, ce porcărie a ieșit. Mulți majoritari vor deveni minoritari și invers, până la următoarele alegeri și la o următoare duminică neagră pentru democrația de la noi.

Bineînțeles, până la ora la care am publicat aceste rânduri, comentariul meu la postarea pe blog a domnului Adrian Năstase nu trecuse de moderator, deci nu îl văzuse nimeni de atâtea ore. Că așa este în democrația românească, cea atât de originală.