Specialistul

În țara improvizației, a diplomelor fără studii și a doctorilor în științe, care au citit în viața lor mai puține pagini decât au scris, oricine poate fi specialist în orice, cu condiția ca să fi dormit în bancă pe parcursul unui număr suficient de mare de prelegeri despre specialitatea sa.

De aceea, mă văd nevoit să le aduc aminte ce e aia „specialist” celor ce se împăunează ca fiind ei înșiși specialiștii lui Pește, ori celor ce îi proclamă pe alții ca fiind specialiști, așa cum sunt proclamați și promovați ca vedete tot felul de maneliști afoni și inculți muzical.

Cea mai simplă definiție este că specialistul ar fi cel ce are recunoașterea specializării sale.

Cu excepția celor ce s-au specializat în a fi vedete politice, care sunt recunoscuți ca atare de opinia publică și de electorat, recunoașterea specialiștilor de orice altă natură este dată de rezultatele activității lor de specialiști, precum și de acceptarea lor în colective formale și informale de egali între ei, pe specialități, atât în țară, cât, mai ales, în afara ei.

Diplomele de studii și certificatele de cursuri de orientare, de introducere în problemă sau chiar de specializare într-un domeniu sau altul nu fac parte din această recunoaștere. Asta nu înseamnă că studiile și cursurile care au dus la obținerea acestor diplome și certificate nu au importanța lor. Din contră, ele sunt foarte importante pentru formarea specialistului, dar specialistul nu se definește după ce a auzit el la cursuri, ci după ce știe el să facă. Și, mai ales, după cât de profund știe și după cât de bine face. Ca să vă dau o comparație la îndemână, nu poți fi șofer pe drumurile publice fără să ai permis de conducere pentru categoria de vehicul condus, dar nu toți posesorii de permis de conducere pot să se revendice specialiști în ale șofajului. Așa cum niciunui pilot de Formula 1 nu i se cere să aibă permis de conducere a monopostului, dar nimeni nu ajunge să fie așa ceva fără să fie recunoscut ca pilot de Formula 1 de către ceilalți piloți, cu care se întrece pe pistă, și de către cei ce îi dau pe mână o mașină de milioane de euro sau dolari.

La fel ca în obținerea permisului de conducere, specialistul depune eforturi multiple, atât intelectuale, cât și somatice, ori de timp sau de bani, pentru a dobândi priceperile necesare specialității, eforturi mult mai mari decât cele cerute de cursul de conducere de la școala de șoferi amatori. Iar după ce dobândește aceste priceperi, este obligat să le dovedească la locul de muncă, ori în activități legate de specialitatea sa, așa cum șoferul trebuie să își dovedească priceperile pe drumurile publice.

Tot la fel ca șoferul ce este recunoscut ca atare după ce a parcurs sute de mii de kilometri fără accidente sau amenzi, realizând trasee complicate în orice anotimp și ducând cu bine persoane și bunuri de colo-colo, și specialistul este recunoscut ca atare după ce a avut oarecare rezultate în specialitatea sa, fie acestea de natură practică ori teoretică. De multe ori, însă, specialistul trebuie să aibă atât realizări practice cât și teoretice pentru a fi recunoscut ca specialist. De aceea, în multe specializări, fie acestea tehnice sau sociale, traseul de formare a specialistului cuprinde etape de muncă practică urmate de etape de muncă intelectuală, cum ar fi lucrul în linia de producție urmat de lucrul la catedră, pe diferite paliere de pricepere sau de calificare profesională. Dacă un individ a făcut un curs de specializare și, apoi, s-a apucat de altceva practic, cum ar fi, să zicem, de politică, numai specialist nu poate fi numit un asemenea individ.

La fel ca în problema diplomelor și certificatelor este și cu rezultatele teoretice ale muncii specialistului. Publicarea unor cărți sau articole nu reprezintă, în sine, dovada calificării ca specialist în subiectul materiei publicate. Este necesar ca valoarea scrierilor specialistului să fie recunoscută de egali, dar, mai ales, de eventualii beneficiari ai acestor publicații de specialitate. Fac această precizare pentru că, la noi, în România, contează doar ce și cât ai scris, nu și cine te-a citit, sau, și mai important, câți s-au luat după scrierile tale.

Momentul publicării acestor reflexii la tema specialistului este ales cu intenție. Suntem în zilele în care președintele-ales Klaus Iohannis își formează echipa de la Președinția României. Domnul președinte-ales are libertatea deplină să își aducă în această echipă pe cine vrea domnia sa, după ce criterii de selecție vrea domnia sa, fără ca altcineva să poată contesta valabilitatea selecției.

Singurul lucru pe care nu poate să îl facă domnul Iohannis este să emită pretenția că a adus în echipa domniei sale vreun specialist, atâta vreme cât respectivul sau respectiva nu este recunoscut ca atare de comunitatea de specialiști din România sau din Lume. Poate să spună despre un asemenea selecționat că l-a ales pentru că i-a plăcut de cum arată, de cum vorbește, de cum se îmbracă, de dovezile de loialitate sau chiar de recomandările primite de la serviciile ori agențiile de recomandare a consilierilor prezidențiali. Numai să spună că l-a adus ca specialist nu poate să spună, atâta vreme cât respectivul nu este așa ceva.

De ce nu poate face asta președintele-ales? Pentru simplul motiv că ar desconsidera cu totul ideea de specialist, idee ce este oricum compromisă în România Lucrului Prost Făcut, unde, cum spuneam, domnește improvizația și contează diplomele fără studii și doctoratele celor ce au citit în viața lor mai puțin decât au scris.

Ori, domnia sa domnul președinte-ales zice că nu vrea să mai fie o astfel de Românie, sub președinția sa. Deci, va trebui să ne arate cum este cu lucrul bine făcut în specializarea pentru guvernarea prezidențială a României.