Regretarea Odiosului

Mai ales astăzi, când este ziua sa de naștere, regretarea Odiosului și chiar a Sinistrei sale Soții devine, pentru scurt timp, sport național în România. Este vorba, bineînțeles, de Nicolae Ceaușescu, iar chestiile astea cu Odiosul și Sinistra au fost introduse în discursul public de propaganda revoluției ce i-a dat jos de la cârma statului, nu atât pentru că așa și erau, ci pentru ca cei ce îi elogiaseră până atunci să poată să îi înjure de atunci înainte, pe scurt, fără prea multe fasoane.

Principalele probe la care se întrec regretnicii sunt: (1) Ceaușescu nu ne-a înfometat degeaba, nu ne-a lăsat fără apă, căldură și lumină la oraș degeaba, nu ne-a luat pământul de sub case la țară degeaba, ci a făcut toate astea și multe altele pentru ca să plătească datoriile României față de Fondul Monetar Internațional și să ne elibereze de jugul capitalist ce se strânsese în jurul gâtului nostru național; (2) Oculta mondială, prin intermediul serviciilor secrete străine și cu brațul agenților acestora din România, le-a luat Ceaușeștilor viața în sfânta zi de Crăciun, ca pedeapsă că a plătit acele datorii și de frică ca acesta să nu construiască bomba atomică; (3) Ceaușescu trebuie regretat pentru că a fost un mare om de stat și un leader mondial de primă mărime, care a fost primit în toate casele regale de pe toate continentele, iar președinții Statelor Unite ale Americii stăteau la coadă să îl cunoască și să îi strângă mâna; (4) Pe vremea lui Ceaușescu, școala era școală, munca era muncă și distracția era distracție, toată lumea avea de lucru și trăia în siguranță, fără frica zilei de mâine.

Eu îi încurajez pe acești sportivi în regeretarea lui Ceaușescu să îl regrete cât pot ei de bine. Pentru că, oricum, doar cu asta vor rămâne. Cu regeretul. Ceea ce este oricum mai mult decât nimic. Mai mult decât starea vegetativă a celui ce așteaptă să îi dea statul ceva de muncă, de mâncare sau de învățătură. Și care, dacă statul nu îi dă, ori îi dă mai puțin decât vede el că au alții, strâmbă din nas și se plânge prin rețelele de socializare că uite ce rău a ajuns statul ăsta, sub conducerea celor de astăzi.

Dar îi încurajez și pe ceilalți, care sunt indiferenți ori chiar ignoranți la subiectul Ceaușescu și la probele sportului național al regretului pe care acest subiect le propune, să se gândească doar la un singur lucru: orice stat care dă este statul altora, nu al celor care așteaptă să primească.

Jimmy Carter: "Visit of President Nicolae Ceausescu of Romania Remarks at the Welcoming Ceremony", April 12, 1978. (Online by Gerhard Peters and John T. Woolley, The American Presidency Project. http://www.presidency.ucsb.edu/ws/?pid=30655.)

PRESIDENT CARTER. This morning the people of the United States are honored by having as our guest a great leader of a great country. President Ceausescu comes here from Romania with his wife, Elena, and it is a great personal pleasure for me on behalf of our country to welcome them.

This is the fourth visit by President Ceausescu to the United States, and my predecessors have honored themselves by visiting the nation of Romania.

It's accurate to say that in the last 10 years or more, the friendly relationships between the United States and Romania have increased and improved rapidly to the satisfaction and to the benefit of our people.

Trade between our two countries in the last 10 years has been multiplied 10 times over. And because of the rapidly improving relations that still exist, we expect the volume of trade to more than double in the next 3 years.

It's also of great benefit to me as President to have a chance to consult with a national and an international leader like our guest today. Their influence as Romanian leaders throughout the international world is exceptional. Because of the strong commitments of the President and the independence of the people, Romania has been able to serve as a bridge among nations with highly divergent views and interests and among leaders who would find it difficult under some circumstances to negotiate directly with each other.

One recent notable achievement of President Ceausescu was to be instrumental in arranging the historic visit of President Sadat of Egypt to the capital of Israel in Jerusalem. Both of those countries have found in Romania an avenue of communication and understanding that's been very valuable to them, to the Middle East, and to world peace.

There are differences, obviously, between the United States and Romania, in our political system and also in our military alliances. But the factors which bind us together are much more profound and of much greater benefit to our countries. We share common beliefs. We believe in strong national sovereignty. We believe in preserving the independence of our nations and also of our people. We believe in the importance of honoring territorial integrity throughout the world. We believe in equality among nations in bilateral dealings, one with another, and also in international councils. We believe in the right of every country to be free from interference in its own internal affairs by another country. And we believe that world peace can come—which we both devoutly hope to see—through mutual respect, even among those who have some differences between us.

Our goals are also the same, to have a just system of economics and politics, to let the people of the world share in growth, in peace, in personal freedom, and in the benefits to be derived from the proper utilization of natural resources.

We believe in enhancing human rights. We believe that we should enhance, as independent nations, the freedom of our own people. And Romania has been instrumental in pursuing the goals of the Helsinki conference, in particular, building the mutual confidence factors that can let the nations of Eastern Europe and the nations of Western Europe understand one another better and build up legitimate trust through that understanding.

We also believe in a common goal-which President Ceausescu has endorsed forcefully and publicly—in the principle of world disarmament, based on mutually beneficial agreements and based on an enhanced prospect for peace.

Mr. President, Mrs. Ceausescu, on behalf of the American people, I want to extend my expression of honor that you are here and the warmest welcome to the United States.
Thank you very much.

Analiza de securitate internatională

Simt nevoia să dau o lecție. La propriu. Așa că, oricine va citi aceste rânduri, va trebui să le ia ca pe o lecție. Folositoare, sper eu. Altfel, nu m-aș fi apucat să o țin. Tema de astăzi este despre cum se face o analiză a unei stări ori situații de securitate internațională.

Sursa desenului: collapseofindustrialcivilization.com

Pasul unu este să se identifice domeniul de aplicare a analizei. Adică, analiza trebuie să răspundă, mai întâi și mai întâi, la întrebarea „despre ce vorbim noi aici?” Astfel, dacă vorbim despre ce urmărește să realizeze un actor internațional pe un teatru de securitate mondială sau regională, analiza noastră trebuie să se bazeze pe tot ceea ce știm din sursă sigură și credibilă despre intențiile declarate și nedeclarate, dar confirmate ale actorului nostru, alături de tot ceea ce știm despre capabilitățile acestui actor de a-și transpune în viață intențiile sau de a-și atinge obiectivele.

Într-o analiză de intenții nu pot intra deloc alte metode, cum sunt cele de comparare cu situațiile altor actori. De exemplu, dacă ne interesează intențiile unui stat riveran al mai multor mări în legătură cu una dintre acestea, orice comparație cu intențiile altui actor internațional în cu totul alte mări decât cele la care este riveran actorul nostru sunt irelevante, în afara cazului în care am avea date că acest actor este indiscutabil mimetic față de cel cu care este comparat. Chiar și atunci, va trebui să vedem de ce ar prefera actorul nostru exact acea mare pentru a-l imita pe celălalt și nu o altă mare la care este el riveran.

Fără să mai lungim argumentele, atunci când noi vorbim despre orice, acel orice își va impune propriile metode de analiză și va respinge cu fermitate alte metode, ce nu i se potrivesc, din punct de vedere rațional. Ca să fiu mai clar, analizei de intenție i se mai spune și analiză de risc, venit din partea acelui actor internațional pe care ni l-am ales ca obiect. Chiar și pentru un nespecialist, trebuie să fie evident că o asemenea analiză nu se poate realiza cu metodele și mijloacele unei analize de conflict sau de criză de securitate. Tot așa cum, asemenea subiecte cum sunt criza ori conflictul nu pot fi abordate cu instrumentarul analitic al riscurilor și amenințărilor.

Deci, ne-am lămurit, sper eu, că este foarte important să știm de la început despre ce vorbim noi aici, ca să ne putem alege acele instrumente de analiză ce sunt specifice subiectului. Rezultă fără alte comentarii că cel de-al doilea pas în analiza noastră este alegerea metodei și intrumentelor de analiză specifice subiectului abordat.

Pentru asta, trebuie să vedem care sunt informațiile necesare și suficiente pentru a putea trage concluzii cât mai aproape de adevăr. Sunt două mari categorii de asemenea informații, indiferent de subiect și de metodele proprii lui. O categorie este cea a informațiilor de natură instituțională, iar cealaltă categorie este cea a informațiilor de natură comportamentală.

În prima, intră tot ce știm despre alianțe, coaliții, parteneriate, apartenența la diferite organizații internaționale de securitate, inclusiv textele tratatelor, acordurilor și înțelegerilor încheiate de actorul analizat cu alți actori relevanți pentru spațiul de referință, alături de cutumele diplomatice și militare instituite în relațiile dintre acest actor și terți. În cazul în care subiectul analizei are o componentă de putere militară, va trebui să ne uităm și la partea instituțională a acelei puteri, adică la legislația care guvernează domeniul militar, documentele în care sunt scrise politicile de apărare, precum și planurile de realizare a acestor politici, la contractele de achiziții ale armamentelor și munițiilor, la procedurile de angajare a puterii militare în operații și altele asemenea.

În a doua categorie intră tot ceea ce a făcut actorul nostru până acum și care ne permite să întrevedem cum se va comporta de acum înainte, pe subiectul ales pentru analiză. În primul rând, ne vom referi din nou la toate elementele instituționale și vom căuta să vedem cum le-a abordat, folosit sau ignorat actorul nostru. Astfel, de exemplu, vom putea bănui că, dacă acest actor și-a încălcat în trecut propriile angajamente internaționale, pe diferite motive ori pretexte, așa va face și în viitor. Ori, dacă a fost onest și loial cu aliații săi, este de așteptat că la fel va fi și în continuare.

Tot în domeniul informațiilor comportamentale intră și cele despre școlile de gândire teoretică ce sunt relevante pentru leadership-ul politic și militar al actorului nostru, și despre formatorii de opinii în rândul elitelor și al publicului. Acesta din urmă intră în ecuație doar dacă actorul nostru este o democrație și ține seama, atât instituțional cât și comportamental, de opinia publicului său.

În plus, nicio analiză de securitate nu poate fi adevărată dacă nu ia în calcul și valorile la care a aderat actorul nostru. Adică, trebuie să știm atât ce prețuiește acesta mai mult decât propria sa existență, cât și ce îl mișcă ori îl motivează să miște pe scena de securitate internațională.

Este evident că, într-o asemenea listă de informații cu care avem de gând să analizăm subiectul propus, nu intră speculațiile, părerile nefondate pe date și fapte, bănuielile conspiraționiste și altele asemenea. Cum nu pot intra nici informațiile despre alții, care nu au nicio legătură cu actorul nostru, doar pentru că s-ar fi aflat în situații similare cu acesta.

În alegerea metodei și instrumentarului adecvat, va trebui să vedem dacă acesta este suficient de performant, pentru a da rezultate credibile și utile. Dacă le utilizăm pentru prima dată, nu ar strica un exercițiu la masa de lucru, prin care să luăm o situație ori o realitate pe care o cunoaștem foarte bine, din cărți sau din observație directă și să o analizăm cu metoda și instrumentarele ce ne sunt încă nefamiliare. Dacă analiza ne va duce spre concluziile pe care deja le știm, înseamnă că am făcut o alegere bună a uneltelor noastre de lucru și că și știm să le angajăm în mod corespunzător. Dacă, însă, vom rata resultatul așteptat, va trebui să vedem de ce ni s-a întâmplat asta și să facem ajustările necesare.

Marii analiști, care sunt, de obicei, și mari teoreticieni al domeniului relațiilor internaționale, își constuiesc propriile metode de analiză și propriul lor instrumentar de lucru. Dacă vă uitați în cărțile lor, veți descoperi că cel puțin o treime din volum este alocată metodologiei folosite. Ceilalți, mai modești, vor trebui să împrumute de la marii maeștri. Aici revenim la prima mea observație, de la începutul lecției. Dacă alegem o metodă și un instrumentar doar pentru că au fost de mare succes în analiza făcută de un mare maestru al relațiilor internaționale pe un cu totul alt subiect și despre un cu totul alt actor internațional, am ales prost. Ca să alegem bine, trebuie ca metoda și uneltele de aplicare a ei să fie în concordanță atât cu actorul cât și cu subiectul analizei noastre.

În plus, trebuie avut în atenție că marii analiști au tendința să își personalizeze metoda, introducând în ea diferite repere proprii, sub forma unor concepte, noțiuni sau termeni cu valoare metaforică, ce nu definesc atât realitatea analizată, pe cât îi individualizează pe ei între egalii lor. Provocarea pentru analistul junior este că nu toate aceste concepte devin universale, adică înțelesul lor nu devine unic pentru toată lumea. Printre cele mai populare exemple sunt „sfârșitul istoriei”, metaforă introdusă acum un sfert de secol de filosoful american Francis Fukuyama, cam în același timp cu „ciocnirea civilizațiilor”, metaforă a politologului american Samuel P. Huntington. Problema este că acestea două sunt foarte cunoscute, sunt corect atribuite celor doi teoreticieni, dar foarte puțină lume le cunoaște conținutul adevărat și le poate introduce corespunzător înțelesului lor real în orice analiză. Adică, dacă spui „sfârșitul istoriei” unui auditoriu de trei persoane, este foarte posibil ca să rezulte trei înțelesuri diferite și fiecare altul decât cel dat de autor sintagmei acesteia. Ca să nu mai vorbim de comicăria pe care o săvârșesc toți novicii în ale analizei, atunci când folosesc o noțiune ce le-a sărit în ochi dintr-un text obscur, ca și când toată lumea ar trebui să știe despre ce este vorba.

În locul oricăror altor metode alterantive sau combinate, am mai putea să alegem doar o singură metodă, cea a studiului literaturii despre actorul internațional și subiectul său. Doar că, într-o asemenea situație, nu am mai face o analiză de securitate internațională ca atare, ci doar o analiză a textului despre situația internațională. Și cine ne garantează că nu am scăpat vreo scriere semnificativă? Ori că am luat de bună o publicație ce făcea doar propagandă în favoarea ori în defavoarea actorului nostru, fără nicio intenție de adevăr? În special în analiza de conflict, este foarte recomandabil să evităm cu totul apelul la literatură, atâta vreme cât nu avem un instrumentar de preluare critică a acelor scrieri.

O foarte mare atenție trebuie acordată folosirii metodelor constructiviste și comparative. Despre metodele constructiviste, nu spun aici decât că, de cele mai multe ori, din neatenție, atunci când demontăm o realitate în părțile ei componente, pentru a o analiza, reușim să o reasamblăm altfel de cum era ea înainte, încât ajungem mai degrabă la neadevăr decât la un rezultat rezonabil. Foarte ușor ne putem afla în situația depanatorului amator, care a descompus un angrenaj doar pentru ca, la reasamblare, să îi rămână pe masă mai multe piese, despre care nu știe nimic, nici de unde vin și nici la ce folosesc. Culmea este că, uneori, angrenajul funcționează și așa, doar că nu pentru mult timp și nu la parametrii așteptați.

În ceea ce privește metodologia comparatistă, sunt multe instanțele în care aceasta este folosită inadecvat. Am dat deja exemplul în care nici nu ar trebui aleasă deloc. Dar și când este potrivită subiectului, ni se poate întâmpla să comparăm realități incomparabile. Cel mai neîndemânatic ne arătăm atunci când comparăm situații istorice din epoci diferite. În asemenea cazuri, avem tot atâta dreptate pe cât au cei ce fac judecăți de valoare personale începând cu „pe vremea mea...”

Atât pentru metoda comparatiei, cât și pentru metodele constructiviste, recomand cu căldură o pregătire anterioară, asistată de un trainer profesionist. Recunosc faptul că sunt și unele școli care predau aceste metode și le cer studenților să le aplice în lucrările lor de laborator sau de seminar. Dar foarte rar ies de pe băncile acestor școli analiști adevărați ori măcar niște mânuitori rezonabili de asemenea instrumente.

După ce ne-am convins că metoda și uneltele ni se potrivesc și că știm să le folosim cu pricepere, urmează pasul cel mare: munca de analiză. Acum, luăm toate informațiile și le trecem prin procedurile de prelucrare a lor, urmând să vedem rezultatul pe care îl așteptam cu nerăbdare și imensă curiozitate.

Validarea acestui rezultat este pasul următor. Această validare se poate face prin mai multe procedee, ce nu se exclud unul pe altul. Se poate relua analiza prin folosirea altei metode acceptabile și, dacă ajungem la același rezultat, înseamnă că este cel adevărat. Sau, dacă știm că rezultatul a mai fost obținut de altcineva, putem să refacem analiza aceluia, cu metodele și informațiile folosite de respectivul și să vedem că avea dreptate, la fel ca și noi. Ori, putem apela la alții să evalueze munca noastră de analiză, prin așa-zisul peer review.

În final, avem să facem cunoscut acest rezultat unui public-țintă. Pentru aceasta, va trebui să demonstrăm însușiri minime de comunicare în scris sau verbală, în funcție de mediul prin care vrem să ne facem cunoscute ideile. Aceste însușiri trebuie să ne garanteze atât acuratețea și claritatea mesajului, cât și credibilitatea lui. Desigur, numai acest pas, luat de unul singur, poate constitui subiectul unei lecții aparte. Pe care nu o voi ține acum.

Această lecție a fost menită celor ce ar vrea să se facă analiști adevărați de securitate internațională și nu știu ce îi așteaptă. Dar eu cred că ea este potrivită și pentru consumatorii de analize din acesta, mai ales când acestora li se servesc tot felul de scrieri sau imagini cu eticheta de analiză, dar ele nu sunt deloc așa ceva. Iar protecția consumatorului nu funcționează în asemenea situații.

Acestui consumator îi recomand să se gândească la faptul că, de cele mai multe ori, dacă un analist ajunge la un rezultat adevărat în condițiile în care a ales metoda greșită, a folosit prost instrumentarul la dispoziție și a ignorat o cantitate mare de informații relevante, acea analiză nu este ca aparatul de radio amatori asamblat aiurea și cu piese rămase pe dinafară, dar care tot mai prinde două posturi. Cel mai probabil, analistul nostru a pornit de la concluzie spre informații. Iar cine i-a dictat acea concluzie este o cu totul altă analiză.

Cum sunt adeptul formării teoretice interactive, nu pot să închei această lecție fără un exercițiu. Vă rog să analizați următorul pasaj: „Inclusiv zona Mării Negre, mai ales după ce Rusia a anexat Crimeea, redevine un spaţiu contestat, al competiţiei geopolitice. De fapt, se înscrie în tiparul emergent al regiunilor A2/AD (anti-access/ area denial) din proximitatea puterilor cu agendă revizionistă, unde libertăţile internaţionale asociate bunurilor publice globale pot fi puse sub semnul întrebării şi chiar suspendate de voinţa celui mai puternic. Evoluţiile recente din Marea Chinei de Sud (asupra căreia autorităţile chineze îşi revendică suveranitatea) şi Marea Chinei de Est (unde la sfârşitul anului trecut Beijingul a forţat impunerea unei zone de apărare şi identificare aeriană) pot să ofere un precedent, chiar un avertisment” (autorul textului, deși persoană cu personalitate, este irelevant pentru lecția nostră).

Ce puteți spune despre acest text, după ce v-ați însușit cele scrise de mine mai sus?

Sfântul păcat

L-am văzut cu ochii mei pe Sfinția sa Papa Francisc, în fața perdeluței din avionul papal, cum glumea cu caldură și delicatețe despre înjurături de mamă și replici la înjurăturile de mamă, date cu pumnul în falca înjurătorului. Cum înțeleg perfect italiana, adică limba în care se exprima Papa, nu am avut nicio dificultate să pătrund exact spusele Sanctității sale.

Unii însă au înțeles ce au vrut ei să înțeleagă. Unora li s-a părut că Papa Francisc a găsit de cuviință să anunțe că îi scuză pe asasinii de la Paris pentru uciderea în masă a jurnaliștilor umoriști de la gazeta Charlie Hebdo, ucidere petrecută cu o săptămână mai înainte de glumele Papei. Alții au înțeles că Papa condamnă măcelul, dar atrage atenția că injuriile de natură religioasă nu sunt acceptabile. Iar alții s-au gândit că Dr. Gasbarri i-o fi venit vreodată să îl înjure de mamă pe Papă, iar acesta din urmă l-a prevenit în public să nu facă așa ceva, pentru că l-ar paște o bătaie cu pumnul papal. Asta, deoarece ipoteticul înjurător din discursul aerian al Papei a fost „doctor Gasbarri”, despre care am aflat că este coordonatorul Vaticanului în relația cu bisericile locale, ceea ce explică și prezența sa în avionul ce se îndrepta cu Sfinția sa Papa spre Philippine.

Chiar și Vaticanul a simțit nevoia să ne traducă în alte limbi și cu alte cuvinte spusele papale, doar-doar vom ajunge la o înțelegere unitară și universală a discursului Sfântului Părinte al Bisericii Catolice.

Ca martor ocular la episodul acesta, chiar dacă nu prezent în avion ci doar privitor la un film a cărui autenticitate nu a fost contestată niciodată, pot să vă spun următoarele, pentru lămurirea cauzei:

Papa s-a referit punctual la masacrul caricaturiștilor de la Charlie Hebdo și la faptul că aceștia au glumit pe seama celor sfinte. Fac precizarea asta, deoarece au fost interpreți ce pretind că Papa a vorbit așa, în general, dacă este frumos sau nu să îți bați joc de credința altora.

Intervenția Papei pe tema aceasta a fost una voluntară. Nu a fost provocat, nu a vorbit pe nepregătite, nu a fost luat prin surprindere de subiect și nu a trebuit să improvizeze un răspuns pe care nu îl știa, ci a ținut să spună ziariștilor din avion ceea ce decisese cu mult timp înainte să declare. Concret, Papa a spus că „avem obligația să spunem cu deschidere” ce urmează să declare. Asta, ca să nu mai vină cineva să pretindă că l-a luat gura pe dinainte pe Sfântul Părinte.

Iar ceea ce a declarat a fost, textual, că „avem această libertate (de exprimare), dar fără a ofensa. Pentru că, este adevărat că nu se poate reacționa cu violență, dar, dacă doctorul Gasbarri, un bun prieten (de altfel), îmi zice o vorbuliță împotriva mamei mele, se așteaptă la un pumn. (rîsete în audiență) E normal. E normal. Nu se poate provoca, nu se poate insulta credința altora.”

Cu asta cred că am spus tot ce se putea spune despre această știre. Fiind vorba despre Papa, chiar dacă, pe subiectul nostru, nu a fost invocată dogma infailibilității papale, prin care s-a stabilit cu mult timp în urmă că Sfântul Petru și urmașii săi sunt feriți de posibilitatea de a greși în aprecierile, indicațiile, deciziile sau revelațiile lor, nu se cade să comentăm spusele Sfinției sale, așa cum nu se cade nici să le interpretăm în vreun fel, ori să le dăm calificative de bine sau de rău, sau să comparăm cele spuse de Papa cu alte atitudini și comportamente din istoria Bisericii Catolice, legate de credința altora.

Tot ce aș mai putea adăuga este o experiență personală.

Trăgând după mine, cu oarecare dificultate, două bagaje puse unul peste altul, traversam Bulevardul Dinicu Golescu din Capitală, pe trecerea de pietoni de la ieșirea de pe peronul central al Gării de Nord. În a doua parte a traversării, am fost nevoit să fac, cam neîndemânatic, doi pași înapoi, pentru a lăsa să treacă o mașină ce, evident, nu avea de gând să mă lase pe mine să trec, împreună cu bagajul meu. Ba, chiar a trebuit să îmi sug burta, ca să nu îmi dea mașina ce trecea pe lângă mine o oglindă laterală în ea.

Probabil că sufăr de o formă mai blândă a Sindromului Tourette, nedetectată clinic, pentru că, instinctiv, m-am pronunțat cu glas tare asupra situației în care fusesem pus, zicând ceva de genul „Tu-zi morții mă-tii!”

Mașina trece, cu geamul șoferului deschis, acesta mă aude, trage pe dreapta și, de unde era așa de grăbit că nu mai avea răbdare să stea la trecerea de pietoni ca să îi trec eu pe dinainte, se dă jos din mașină și vine la mine, cel ajuns între timp pe trotuar.

Omul, undeva înspre 40 de ani, deci cu vreo zece ani mai tânăr decât eram eu pe atunci, vine val vârtej spre mine, zicând prin falca-i încleștată „De ce mă înjuri de mamă?!?” Mă uit eu la el și îl văd îmbrăcat cu haină neagră, deși era foarte cald afară. Mă uit spre mașină și văd că era plină cu pasageri în doliu. Evident, alegerea înjurăturii cu morți și mamă fusese una complet neinspirată, dar foarte la obiect.

Nu mai lungesc scena. Cert este că omul m-a consultat asupra preferințelor mele, întrebându-mă „vrei să îți dau un cap în gură?” în condițiile în care, dacă s-ar fi hotărât să o facă, ar fi trebuit să se aplece destul de mult, ca să ajungă cu capul lui la nivelul gurii mele. L-am anunțat că nu, nu vreau să îmi dea nimic. După care i-am propus o soluție amiabilă. Eu să îmi cer scuze că am ales o înjurătură care a atins o coardă atât de sensibilă, dar numai după ce el va recunoaște că a greșit trecând cu hârbul lui atât de aproape de bombeurile mele, pe trecerea mea de pietoni. Soluție ce a fost acceptată imediat, fiecare dintre noi ținându-și partea din înțelegere și plecând apoi în direcții opuse. Având în vedere acest rezultat, i-am adresat la despărțire și „sincere condoleanțe”, așa, ca un bonus.

Ce vreau să zic cu asta? Este „normal” ca oricui să îi sară țandăra, în momentul în care este victima unei injurii adresată direct, în față. Și, nu este „normal” ca, dintr-o situație de injurie-ripostă să se ajungă la violență fizică. Nu este „normal” nici ca cineva să țină în el ani de zile ofensa primită, mai ales atunci când nu i-a fost adresată direct și personal, și, în tot acest timp, să plănuiască uciderea ofensatorului, alături de alții, complet nevinovați, dar apropiați acestuia. Ca să nu mai vorbim că nu este „normal” ca cineva să zică despre cel ucis pentru ofensă că și-a meritat soarta.

Poți eventual să spui că răposatul și-a căutat-o cu lumânarea. În cazul șefului de redacție de la Charlie Hebdo, acesta chiar se aștepta să sfârșească astfel, deși nu își dorea asta, dacă este să ne luăm după declarațiile apropiaților săi, rămași în viață.

Așa cum poți să spui că nu este frumos, nici politicos, nici civilizat, nici elegant să te iei de personajele ce populează religia cuiva.

Dar nu înțeleg și pace ce poate zăcea în ori trece prin mintea celui ce zice că, acuma, trebuie să îi înțelegem și pe criminalii în masă, că prea și-a bătut joc una din victime de unul dintre profeții religiei lor. Mai ales când, în condițiile concrete ale publicației Charlie Hebdo, nici nu era vorba de bătaie de joc, ofensă ori altceva de natura asta, ci doar de umor. Mai bun ori mai de slabă calitate, dar umor fără nicio îndoială.

De altfel, legile și chiar obiceiurile occidentale sunt foarte clare în ceea ce privește libertatea de exprimare. Aceasta nu poate fi folosită pentru a aduce injurii, ofense nimănui. Cum nu poate fi folosită pentru a invada spațiul privat al cuiva, ori zona de confort intelectual a cuiva. Ori, Charlie Hebdo nu a intrat în nicio biserică, sinagogă ori moschee și nu a început acolo să zică lucruri urâte despre Iisus, Moise ori Mahomed. Nu a tras de mânecă niciun creștin, evreu sau musulman, arătându-i poze cu Iisus, Moise ori Mahomed în posturi indecente, ridicole sau chiar pornografice.

În cazul acestei reviste, o mână de redactori și realizatori se adresa unui public de vreo 30.000 de doritori de asemenea umor. Și atât. Nu a venit nimeni cu mitraliera să îi oblige pe criminalii în masă de la Paris să cumpere ori chiar să citească această revistă, ca să se simtă ofensați de redactorii ei. Nu este „normal” să te simți ofensat de ceea ce spun alții, între ei, despre un subiect oarecare, chiar dacă, pentru tine, acel subiect este sfânt.

Iar ideea cu care a pornit unul dintre criminali la măcelul din 7 ianuarie, cum că l-ar fi „răzbunat” pe Profet, aceasta este de o imbecilitate evidentă. Spunând asta, criminalul însuși l-a vorbit de rău, ori chiar i-a adus o ofensă gravă Profetului Mahomed. Cum adică, Marele Profet nu se poate apăra singur? Cum adică, religia instituită de el, acum 1400 de ani, nu este suficient de puternică și așezată în rândul miliardului de credincioși, încât să nu tremure de frică la gândul că s-ar destrăma prin lezare morală, atunci când apare o caricatură, într-un alt loc din Lume decât cele sfinte și într-un tiraj de 0, 003 la sută din populația musulmană a Globului?

Dar, să încheiem odată! Pe vremea comuniștilor, în România, un profesor de liceu militar avea o vorbă adresată elevilor ce nu prea se omorau cu învățatul, bazându-se pe șmecherii: „Dumnezeu e mare, vede tot, analizează și ia măsuri!” Și aducea nenumărate dovezi că așa este.

Happy Big Brother

Toate serviciile de informații din România și multe dintre cele din Lume au capacitatea de a penetra secretul corespondenței oricăruia dintre noi, indiferent prin ce mijloace comunicăm, ori în ce mediu ne manifestăm.

Sunt doar două motive pentru care aceste servicii au nevoie de o lege care să le permită să facă ceea ce ele oricum pot și chiar fac, atâta vreme cât nimeni nu le controlează sau nu le monitorizează acțiunile secrete.

Unul din aceste motive este că, în absența legii, datele și informațiile colectate prin ascultarea telefoanelor, prin violarea corespondenței scrise ori prin monitorizarea comunicării în mediile noi, internaute, nu pot fi folosite niciodată ca probe legitime în justiție, împotriva vinovatului. Așa cum nu pot fi folosite nici mărturiile obținute prin tortură.

Celălalt motiv este că orice serviciu de informații are tendința de a transfera o cât mai mare parte din responsabilitatea apărării sau securizării cetățenilor înspre acești cetățeni. Adică, înainte de a fi ele, serviciile, întrebate cât de bine își fac ele datoria și cu ce rezultate, să poată ele spune că cetățenii înșiși le-au pus limite în capacitatea de acțiune pentru apărarea sau asigurarea securității acelor cetățeni. Iar aceste limite sunt, de cele mai multe ori, de natură bugetară și regulatorie.

Problema cu tendința asta a transferului de responsabilitate este că el nu are limite. Astfel, dacă, la un moment dat, unui serviciu sau altuia i se satisface cererea de sporire a bugetului cu un procent sau de lărgire a cadrului legal în care își desfășoară activitatea cu o prevedere în plus, imediat acel serviciu va veni cu o nouă revendicare de creștere a bugetului sau de aprobare prin lege a unei noi măsuri anti-cetățean, pentru un motiv cu totul nou, care nu a mai fost semnalat până atunci. Și care nici nu va fi vreodată amintit, înainte ca serviciul nostru să capete banii și regularizarea pretinse la acel moment.

Asta nu înseamnă că serviciile nu ar avea și revendicări legitime. Numai că, fiind servicii secrete, ele nu vor să dezbată public aceste revendicări, amestecându-le cu cele mai puțin sau deloc legitime, pe care le fac doar în speranța că vor fi aprobate la un moment dat. Pentru cine? Rămâne un secret.

În cazul concret al modificărilor legislative din România, discutate în zilele acestea atât de oficiali români și americani, cât și de anumite segmente ale publicului, în mijloacele de comunicare în masă tradiționale sau noi, care le găzduiesc, ar trebui să vedem care din aceste două motive este cel care le îndeamnă pe serviciile noastre secrete să ceară cu insistență introducerea controlului asupra corespondenței cetățenilor, corespondență al cărei secret este, de altfel, inviolabil, conform Art. 28 din Constituția României.

Există vreun caz de terorist din România care ar trebui prins și judecat, doar că toate probele împotriva sa sunt obținute ilegal? Dacă da, soluția nu este modificarea legii, pentru că ea oricum nu acționează în trecut, ci apelul la partenerul strategic american, ce are autorizație de la el de acasă să intercepteze convorbirile românilor din România și care poate procura dovezile legitime necesare condamnării teroristului nostru.

Dacă nu există niciun terorist, dar ar putea apărea unul care s-ar și bucura de „vidul legislativ” în domeniul îngrădirii drepturilor și libertăților cetățenești, atunci să ne spună serviciile pe ce se bazează când apreciază că ar putea apărea un asemenea ins. Sau, poate o fi vorba de altceva?

În tot cazul, chiar și într-o democrație schioapă și coruptă ca cea din România Lucrului (deocamdată) Rău Făcut, tot trebuie să instituim măcar o dâră de control democratic, cetățenesc, asupra serviciilor noastre de informații.

Masacrul de la Charlie Hebdo pe intelesul tuturor

Cel mai recent sport internațional, practicat în mediile de informare în masa noi sau tradiționale este să explici „dedesupturile” sau „înțelesurile ascunse” ale masacrului de la gazeta Charlie Hebdo, de miercuri, 7 ianuarie 2015.

Problema este că nimeni nu va reuși să facă așa ceva cu destulă credibilitate. Pe de o parte, nu se cunosc toate datele problemei. Pe de altă parte, datele cunoscute sunt contradictorii. Pe deasupra, autoritățile franceze au avut și încă mai au serioase deficiențe de comunicare de criză. Și peste toate astea se așterne așa-zisa ceață, iscată fie intenționat, atunci când ni se comunică date false, fie din întâmplare, atunci când sunt comunicate date și informații ce nu sunt pe înțelesul nostru, ori când vedem ceva la televizor și nu știm exact ce vedem, dar suntem siguri că am putea ști.

În general, orgoliul uman, ce este o trăsătură de altfel firească, ne împiedică să recunoaștem că nu înțelegem ceva, atunci când nu înțelegem. Mai ales dacă suntem convinși că orice realitate trebuie să aibă un înțeles, o rațiune sau o explicație. Când chiar nu putem ști despre ce este vorba, cel mai ușor ne este să presupunem că cineva a ascuns acel înțeles de noi în mod intenționat, nu că mintea noastră nu ar fi putut pătrunde până acolo, ori că nu este niciun înțeles de descoperit, altul decât cel evident și contradictoriu.

Acestea fiind zise, comentariile care urmează în acest text sunt doar despre ceea ce am înțeles eu din întâmplare, după ce am navigat prin tot felul de informații contradictorii, evitând încercări de dezinformare ori de manipulare a opiniei mele și procesând doar ceea ce era evident sau cert din ceea ce mi s-a spus sau mi s-a arătat despre subiect.

Faptele certe sunt că miercuri, 7 ianuarie 2015, imediat după ora 11.30, doi indivizi înarmați, mascați și purtând echipament de protecție de luptă au intrat în clădirea redacției Charlie Hebdo din Paris, Franța și au executat cu focuri de armă automată pe unii dintre membrii colectivului de creație și pe alții ce se aflau pe acolo, la ora la care, tradițional, avea loc ședința de sumar de număr săptămânală. Unsprezece persoane au murit pe loc, altele au fost rănite mai grav sau mai ușor. Imediat după aceea, atacatorii au ieșit în stradă, unde și-au tăiat drum tot cu focuri de armă, trase asupra unei mașini de poliție ce încerca să le taie ieșirea de pe alee și ucigând cu sânge rece un polițist căzut la pământ. După care s-au urcat într-o mașină și au dispărut, fără să se mai știe nimic despre ei.

Detaliile acestui episod sunt contradictorii. Unele dintre aceste detalii ne duc spre concluzia că întregul atac a fost unul improvizat, în sensul că atacatorii nici măcar nu știau care este exact clădirea ce adăpostea redacția vizată, nimerind inițial la altă adresă, și că au așteptat  apoi la intrarea corectă până când să iasă cineva din redacție și să le dea drumul înăuntru. Este vorba despre o caricaturistă forțată cu arma, desigur, să facă asta. Apoi, se spune că nu știau cine sunt cei pe care își propuseseră să îi omoare, cerând celor din redacție să le spună în ce parte să o ia. Nu au scotocit propriu-zis încăperile după supraviețuitori și nici nu s-au asigurat că toți cei vizați sunt într-adevăr morți. Se zice că ar fi cruțat o femeie, spunându-i că ei nu omoară femei, dar au omorât-o pe una dintre membrele colectivului de redacție.

Alte detalii ne arată o pregătire amănunțită și îndelungată a întregii operații. Ca să ucidă cu sânge rece un număr atât de mare de persoane, era nevoie de o pregătire specială de cel puțin trei luni de zile. Ca să obțină o grupare atât de strânsă a gloanțelor trase în foc automat, cum a fost cea văzută pe parbrizul mașinii de poliție asupra căruia au tras ei, este nevoie de zeci de ore în poligonul de tragere și de mii de cartușe trase.

În tot cazul, operația a presupus și etapa retragerii fără pierderi de la locul atacului, etapă exectuată cu deplin profesionalism. Faptul că atacatorii au preferat să își ascundă identitatea ne indică obiectivul lor de a scăpa după atac și de a-și relua viața de dinainte, fără probleme.

Numai că aceeași mașină pe care cei doi mascați au folosit-o pentru a pleca de la adresa redacției Charlie Hebdo a fost implicată într-o busculadă în trafic, ocazie cu care mașina a fost blocată între niște stâlpi de delimitare a pistei pentru biciclete. Din această mașină au ieșit doi indivizi fără măști, care au luat cu forța mașina unui șofer ce se afla oprit în spatele lor. Numai că au făcut asta cu intenția vădită de a fi identificați. Au stat pe îndelete de vorbă cu șoferul mașinii ce urma să fie folosită de cei doi, ba chiar au acceptat ca omul să își ia câinele de pe scaunul din spate, dacă tot îi este răpită mașina.

În plus, ca să nu fie niciun dubiu despre cine este vorba, cartea de identitate a unuia dintre ei a fost abandonată în mașina inițială, cea blocată în accident, alături de câteva cocktailuri molotov și de alte elemente din care să rezulte că cei doi sunt teroriști sadea. A fost suficientă doar o singură asemenea carte de identitate, deoarece s-a dedus aproape automat că celălalt membru al echipei de doi îi este frate celui cu identitatea confirmată. Cum accidentul inițial a fost provocat de acela dintre cei doi ce conducea mașina, este foarte greu să acceptăm ideea că șoferul ăsta neîndemânatic era una și aceeași persoană cu ucigașul cu sânge rece ce tocmai fusese filmat cum a dat o fugă pe trotuarul pe care zăcea un polițist rănit pentru a-l lichida cu un foc în ceafă de la o jumătate de metru, înainte de a se urca la volan și de a pleca de acolo, fără grabă.

În tot cazul, chiar cu identitatea cunoscută și confirmată, cei doi ce au luat mașina omului cu câinele au dispărut din peisaj, pentru cel puțin o zi și o noapte. În tot acest timp, ei au fost anunțați la televizor, cu nume și poză, au fost căutați la toate adresele și în toate locurile cunoscute că le-ar fi frecventat, prietenii și cunoștințele lor au fost interogați, ba, unii dintre ei au fost chiar și reținuți la sediul poliției. S-au făcut scotociri în cel puțin două păduri. Pe tot teritoriul Franței au fost mobilizați zeci de mii de polițiști, jandarmi și alți militari pentru prinderea suspecților. S-au folosit elicoptere și alte mijloace de supraveghere. Toate fără niciun rezultat.

În ziua de joi, în Montrouge, la marginea Parisului, s-a produs un accident de circulație, oarecum asemănător cu cel ce i-a implicat pe cei doi suspecți idendificați și căutați. Un individ de la volanul uneia dintre mașinile implicate a așteptat să vină agenții de poliție de circulație și a scos apoi o armă, cu care a tras asupra lor, omorând o agentă. După care s-a făcut nevăzut. Individul a reapărut a doua zi, când a intrat într-un magazin de produse alimentare cu specific evreiesc, unde a ucis patru persoane și a luat altele drept ostatici. Cu această ocazie s-a aflat identitatea sa și s-a consemnat declarația acestuia, prin care spunea că este prieten cu cei doi suspecți urmăriți.

În aceeași zi de vineri, a treia zi de la masacru, cei doi frați căutați în toată Franța au reapărut de capul lor, undeva înspre nordul țării, confiscând o mașină de la o doamnă care a fost apoi lăsată să alerteze poliția despre întâmplare. Nu știu dacă acest lucru s-a întâmplat la o benzinărie sau dacă au trecut și pe la o benzinărie, dar este cert că au ținut morțiș să fie filmați și de camerele de luat vederi ale unei asemenea benzinării. Cu această mașină ușor identificabilă, frații suspecți s-au îndreptat spre Paris, fiind la un moment dat urmăriți de o coloană semnificativă de mașini de poliție și de elicoptere, fără a se face însă nicio tentativă de oprire a lor în trafic. Așa au ajuns cei doi la un mic complex de ateliere meșteșugărești, de la liziera unei păduri, într-un loc foarte retras, unde un schimb de focuri nu ar fi putut produce multe pagube colaterale.

Cei doi au intrat într-unul dintre aceste ateliere, se pare că era o tipografie, unde au stat mai bine de opt ore, cu forțele de ordine din ce în ce mai dense în jurul lor. Aceste forțe au luat măsuri de evacuare a clădirilor adiacente, ocazie cu care au aflat că în tipografie ar putea fi cel puțin o persoană și au presupus că acea persoană a fost luată ostatic. S-a dovedit ulterior că, într-adevăr, o doamnă era acolo când au intrat cei doi frați înarmați, doar că ea s-a ascuns cum a putut mai bine, iar suspecții nu s-au obosit să scotocească locul și să o găsească.

De cum s-a lăsat înserarea, cei doi au ieșit din atelier, luând cu asalt forțele ce îi încercuiseră, fiind uciși pe loc de aceste forțe. Deoarece celălalt suspect, baricadat în magazinul alimentar cu specific evreiesc de la marginea Parisului declarase la un moment dat că ar intenționa să facă schimb de ostatici în favoarea acestor doi frați suspecți, în momentul în care a fost evident că autoritățile franceze nu mai au cu cine să facă schimb, frații fiind morți, s-a declanșat atacul asupra magazinului cu ostatici, atacatorul fiind ucis iar cei rămași în viață fiind eliberați. Nu toți dintre cei eliberați au fost ostatici, pentru că în magazin se aflaseră și unii clienți ce se ascunseseră în camera frigorifică, fără a fi căutați și găsiți de răpitor.

Deci, în sumar, avem doi ucigași cu sânge rece, care, din spatele măștilor ce le ascundeau identitatea, au luat viața a 12 oameni și apoi avem doi frați care nu mai omoară pe nimeni, nici măcar pe polițiștii care îi încercuiseră, dar care sunt ei uciși la rândul lor, când s-au lansat voluntar într-un asalt sinucigaș. Și mai avem un al treilea personaj, care a apărut direct nemascat, într-o misiune de ucidere a polițiștilor și evreilor, care a luat cinci vieți nevinovate, înainte de a fi suprimat, la rândul său.

Niciunul dintre aceștia nu a fost prins de-adevăratelea, ei înșiși fiind cei ce au făcut tot posibilul ca să anunțe autorităților cine sunt și unde se află ei. După ce și-au pierdut viața, am aflat că ei se adresaseră și cel puțin unei televiziuni, răspunzând cu calm la întrebări și explicând ce este cu ei. Însă cele spuse de ei au o credibilitate îndoielnică.

Nu este însă niciun dubiu că autoritățile franceze au fost total depășite de evenimente. Nici măcar într-un moment din cele trei zile nu au putut ele obține inițiativa în relația cu suspecții, acești făcând numai ceea ce au vrut ei, când au vrut și cum au vrut ei să facă.

De aici încolo, discuția intră pe tărâmul speculațiilor.

Qui est Charlie

Acei membri ai publicului românesc, care pun în discuție dreptul redactorilor și caricaturiștilor publicației franceze Charlie Hebdo la viață,  nu fac decât să confirme cât de departe sunt ei de înțelegerea și asimilarea valorilor occidentale ce constituie fibra din care este țesută civilizația euro-atlantică. Și, odată cu ei, cât de departe este întregul public românesc de aceste valori și de această civilizație.

În data de 7 ianuarie 2015, cel puțin doi indivizi mascați au luat cu asalt redacția Charlie Hebdo din Paris, Franța, i-au identificat pe acei membri ai colectivului de redacție ce erau și caricaturiști și i-au ucis cu focuri de armă automată. Au mai fost uciși și alți membri ai redacției, alături de doi polițiști ce aveau misiunea să îi păzească pe jurnaliștii aceia de asemenea acte, numărul celor ce și-au pierdut viața ridicându-se, imediat după faptă, la o duzină. Au mai fost răniți vreo zece – unsprezece alții.

Deși nu se cunosc încă nici făptuitorii, nici motivele ce i-au făcut să îi execute cu sânge rece pe toți acești oameni, nici obiectivele urmărite de ei prin acest carnagiu, nici dacă sunt ei singurii responsabili sau dacă ei fac parte dintr-o comunitate mai mare ce a pus-o la cale, fapta în sine a fost condamnată imediat de întreaga opinie publică franceză și internațională. De ce? Pentru că nu există nici cel mai mic dubiu că niciunul dintre cei uciși sau răniți nu merita așa ceva. Nimic din viața lor personală sau profesională nu ar fi putut justifica curmarea vieții lor cu atâta cruzime. Cei mai activi membri ai publicului francez și internațional și-au exprimat această opinie de condamnare a faptei și de sprijin pentru victime prin sintagma și simbolul „Je suis Charlie”.

Cea mai credibilă speculație privind carnagiul de la Charlie Hebdo, dintre cele ce au fost puse în discuția publică, a fost că cei doi mascați, filmați în timpul fugii lor de la fața locului, ocazie cu care s-a văzut cât de hotărâți erau să scape nepedepsiți, ar fi acționat în numele religiei musulmane. Aceasta, deoarece cei doi ar fi spus două cuvinte în arabă, Allah Akbar, și ar fi explicat, într-o franceză fără urmă de accent străin, că ei ar fi membri ai grupării teroriste internaționale Al Qaeda și că, prin fapta lor oribilă, l-ar fi „răzbunat” pe Profetul Mohamed.

Pentru că publicația atacată era recunoscută prin atacuri suferite anterior, inclusiv printr-o incendiere a clădirii ce o adăpostea și prin repetate amenințări cu moartea adresate unora dintre caricaturiștii săi, atacuri și amenințări argumentate la vremea respectivă prin faptul că gazeta i-ar fi ofensat pe unii musulmani, deoarece a publicat caricaturi cu Profetul Mohamed, s-au găsit unii români să gândească și să își spună în public gândul că victimele și-ar cam fi meritat soarta, pentru că prea erau libere la gură sau la mână, după caz.

În mintea acestor români s-a dezvoltat ideea că dreptul la liberă exprimare și dreptul la viață sunt mutual exclusive și că așa ar trebui să fie. Adică, ori taci din gură și trăiești, ori înjuri și mori.

Această idee este foarte diferită de cea dezvoltată în sistemul de valori occidentale, în ultimii 367 de ani. În toată această perioadă, mulți occidentali și-au dat viața pentru dreptul tuturor atât la viață cât și la exprimarea liberă. Desigur, la fel ca în cazul oricăror drepturi fundamentale sau punctuale ale oamenilor, nu este acceptabil ca exercitarea acestor drepturi de către cineva să ducă la negarea lor altcuiva. Adică, nu este acceptabil să îți asiguri viața prin luarea vieții altcuiva, cum nu este acceptabil să folosești dreptul tău la exprimare liberă pentru a-i închide altcuiva gura.

Acești români pierduți în meandrele culturii și civilizației occidentale aduc în sprijinul ideii lor originale faptul că jurnaliștii umoriști francezi uciși ieri chiar ofensau lumea cu caricaturile lor și că nu s-au oprit, chiar dacă au fost avertizați. Sau amenințați, depinde cum vedem lucrurile. Și în acest argument se vede non-occidentalismul lor.

În cultura occidentală, dreptul la libera exprimare nu poate fi îngrădit. Cum ai face să îl îngrădești? I-ai închide gura cuiva care a spus ceva ofensator, după ce acela a spus deja ofensa? Ce formă de sancțiune ar putea fi asta? Sau, mai complicat, i-ai închide cuiva gura pentru că acesta a lăsat să se înțeleagă că ar putea spune ceva ofensator? Ce măsură preventivă ar fi asta? Doar în culturi și civilizații altele decât cultura și civilizația occidentală pot fi acceptate asemenea sancțiuni sau măsuri preventive.

Când este înjurat în față, occidentalul se adresează autorităților pentru a fi protejat și compensat pentru ofensa primită, dacă, într-adevăr, s-a simțit amenințat și ofensat. Doar non-occidentalul întoarce înjurătura cu una și mai tare, sau, la nervi și în lipsă de inspirație pentru o înjurătură și mai strașnică, dă cu pumnul în replică la înjurătură. Iar cei ce cred că cel ce înjură merită să moară pentru asta nici măcar non-occidentali nu sunt. Sunt doar din altă lume, din care eu nu vreau să fac parte. Și nimeni dintre cei ce sunt Charlie nu vor. Cu siguranță.