Prestigiul intelectual

În România, prestigiul intelectual nu există, ca realitate. De aceea, de fiecare oară când vine vorba despre așa ceva, trebuie să îl descriem în cuvinte, ca să înțeleagă toată lumea despre ce vorbim noi aici. Ca să probați adevărul acestui enunț, de mai sus, este suficient să vă răspundeți singur sau singură la întrebarea „ce e ăla prestigiu intelectual”? Fără să căutați răspunsul pe Google.ro, desigur.

Dacă veți răspunde că e simplu, prestigiul intelectual fiind realitatea că știți despre cutare că este intelectual, atunci nu faceți altceva decât să confirmați că prestigiul intelectual este ceva ce nu ați văzut niciodată, în viața dumneavoastră, în România.

Prestigiul, în general, este altceva decât o etichetă lipită pe numele cuiva. Etichetarea răspunde la întreabarea „ce e ăla?” „Ce să fie?” arată eticheta. E pompier. Sau macaragiu, sau profesor, sau șomer, sau intelectual. „De unde știi?” pune la înoială cineva etichetarea. Păi, se îmbracă, se poartă și vorbește ca un pompier. Sau ca un macaragiu, sau profesor, sau șomer, sau intelectual. Și mai cred că ia bani pentru asta. De la stat, sau de la privat. În cazurile șomerului și intelectualului, doar de la stat.

Prestigiul nu este nici măcar faptul că se duce vestea că cineva ar fi ceva anume. Pentru că s-ar putea ca vestea să fie inexactă. De exemplu, acum trei decenii și ceva, se dusese vestea, în rândul studentelor de la facultatea de litere din București, că un pompier devenise student la „fără frecvență”. Ceea ce era remarcabil, dar inexact. Omul era, într-adevăr, student, doar că era ofițer de grăniceri și nu pompier. Chestia cu pompierul venise de la faptul că singura poveste ostășescă pe care o spusese el fetelor ce nu făcuseră armata, pentru că și ele erau studente tot la fără frecvență, a fost povestea cum a stins el un focar de incendiu, la unitatea lui militară, fără să mai cheme pompierii.

Prestigiul este expresia inversă a ecuației despre veste și nu are nicio treabă cu etichetarea. Se pornește de la faptă și se află autorul ei. „Cine a salvat viața copilului din incendiul ăla?” „Pompierul Cutărică!” „Bravo lui!” Sau, „cine a construit măreția asta de pod?” „Prestigiosul constructor Saligni!” „Saligni și mai cum?” „Saligni și atât, că îl știe toată lumea!”.

De ce zic eu că prestigiul intelectual trebuie definit, în România, de fiecare dată când vine vorba despre el? Pentru că nu avem de la ce realitate intelectuală să pornim, ca să întrebăm cine este cel sau cea care a făcut posibilă o asemenea realitate.

Viața noastră publică sau privată, trăită în România, nu se bazează câtuși de puțin pe vreo producție intelectuală definitorie. Chiar dacă citim vreo carte a vreunui autor român sau străin, tradus în românește, și ne place, ne oprim la a zice că uite ce deștept e ăsta, cum știe el să spună lucrurilor pe nume, cum știe să învârtă fraza, sau cum a găsit el esența aia. Și atât. Nici vorbă ca lectura aia să ne lumineze, să ne îndrume, să ne schimbe, ori să ne facă mai buni. Ca să nu mai vorbim că nu ne adunăm niciodată în jurul vreunei producții intelectuale, spontan și voluntar, pentru a face ceva împreună, așa cum ni s-a arătat în acea producție.

Asta nu este o tragedie. Este doar o realitate. Și o explicație de ce nu ne merge mai bine, atât fiecăruia în parte, cât și tuturor românilor, împreună.

O oarecare problemă ar fi că nu recunoaștem această stare de fapt. Ba, mai mult, ne întrecem în a pretinde că ne bazăm deciziile și ne facem planurile pe baze intelectuale, când aceste baze nici nu există. 

Domnu’ Plesu dus cu presu’

Alături de violul în șapte de acum zece luni, discutat astăzi, că astăzi am auzit de el și uite că facem audiență, alături de înjurarea președintelui României că e președinte și a premierului României că de ce mai este premier, alături de secetă, alături de cât de penibil a devenit premierul Greciei, după ce fusese declarat eurou mondial în lupta nedreaptă cu Femeiul și, eventual, alături de alte înjurături și laude propagandistice, mascate sub forma de știri sau comentarii, adresate unor figuri hidoase ale vieții publice românești, toată media nouă îl plânge pe domnul Pleșu că a fost criticat de cineva, pentru ceea ce a făcut cândva, undeva, împotriva cuiva. Sau nu a făcut.

O doamnă cu blog a aflat că o doamnă nenominalizată a fost obligată să își dea demisia din funcția de librar la o librărie nenominalizată, dintr-un oraș nenominalizat, deoarece nu l-a recunoscut pe domnul Pleșu, când a târguit acesta cărți în librăria aia.

Doamna cu blogul a înțeles mai mult decât atât. I s-a părut că domnul Pleșu însuși a fost vexat că nu a fost recunoscut în librăria cu pricina și că s-a plâns despre acest tratament patronului lanțului de librării. Și a scris pe blogul ei așa cum a înțeles ea.

După asta, domnul Pleșu a scris pe blogul lui că nu a fost vexat și că nu s-a plâns patronului nenominalizat inițial, dar identificat ulterior ca fiind domnul Liiceanu, de la trustul de carte Humanitas, care are și un lanț de librării, inculsiv cea nenominalizată din orașul nenominalizat.

La chestia asta, doamna cu blogul a șters postarea, ca fiind inexactă. Sau, din orice alte motive a gândit domnia sa că trebuie să nu mai fie așa cum a zis inițial.

De aici, toată comunitatea de intelectuali virturali pleșisto-liiceni și, prin analogie automată, patapievicio-cărtărești a ridicat un urlet internaut de durere scârbită, la vederea hidoasei încercări nereușite de a șifona figura distinctă a domnului Pleșu.

Chiar însuși eroul tragicei întâmplări a pornit corul acesta pe o singură voce, scriind alături de negarea ipotezei că s-ar fi vexat la vederea lipsei de recunoaștere a distinctei sale figuri, că totul a fost o „minciună grosolană” și că povestea nu a fost suficient de bine documentată, înainte de publicare, eventual prin a fi și domnia sa întrebat despre ce s-a întâmplat acolo și atunci, iar, după publicarea pe blogul doamnei, că nu a fost acceptat alături și un drept la replică, sau, măcar, o precizare despre cum a fost obligată librărița respectivă să își dea demisia pentru că nu l-a recunoscut pe domnul Pleșu, fără ca acesta să fi intervenit la patron ca să iște acea obligare la demisie.

Eu nu am făcut aici altceva decât să relatez întâmplările, atât cele din librărie, cât și cele din rețelele de socializare și de pe bloguri. Dacă cititorii mei vor crede că mi-a ieșit o relatare ne-echilibrată, în sensul că se vede cu ochiul liber că nu îmi place de domnul Pleșu, cum nu îmi place nici de ceilalți trei domni amintiți aici, adică de domnii Cărtărescu, Liiceanu și Patapievici, trebuie să le spun că se înșală. În cee ce privește dezechilibrul, desigur. Este important de subliniat că nu nutresc niciun fel de sentiment față de domnul Pleșu și prietenii domniei sale. Asta, pentru a combate eventuala acuzație că nu aș fi echilibrat în relatare, deoarece aș avea ceva cu ei.

Dar, da, așa este, nu îmi place de domniile lor, câtuși de puțin. De ce nu îmi place de domnul Pleșu am explicat pe larg, de-a lungul anilor, în mai multe articole. Dacă mă întrebați de ce nu îmi place de ceilalți trei, vă răspund că este prea mare efortul să explic un lucru atât de evident. Ca intelectuali, oamenii ăștia nu au nimic care să mă facă să îi plac. Asta nu înseamnă că nutresc vreun sentiment negativ față de ei. Ca oameni, habar nu am cine sunt, nu i-am cunoscut personal, nu m-am interesat vreodată de trăirile lor, așa că îmi sunt perfect indiferenți.

Acum, că ne-am lămurit cu acest aspect, al imparțialității, mai trebuie să sublinem un lucru. Chiar dacă domnul Pleșu nu a făcut nimic altceva decât să cumpere cărți dintr-o librărie de provincie și chiar dacă, prin absurd, nu a fost vexat de faptul că, în acel colț de țară, se află cineva care nu îl recunoaște decum îl vede, acest domn Pleșu își pune degetul, ca să nu zic amprenta, pe viața unor oameni. Și, din păcate, avem acum de a face cu o relatare negativă despre urma lăsată de degetul pleșian pe o viață anonimă de librar.

Pentru că faptele incontestabile astea sunt. O doamnă de la o librărie a fost obligată să își dea demisia, în urma unui scandal intern de librărie, în care șeful și colegii i-au reproșat că nu a fost în stare să îl recunoască pe „marele Pleșu”, pe care ar fi trebuit să îl cunoască, dacă ar fi studiat mai atent pozele de pe spatele cărților pe care le vinde ea, semnate de el.

Ca să îmi fi plăcut de domnul Pleșu și, prin extensie, de domnul Liiceanu, ar fi trebuit ca primul, la aflarea veștii că doamna de la librărie a pățit ce a pățit, să îl fi sunat pe al doilea și să fi insistat ca doamna să rămână la librăria patronată de prietenul Liiceanu, primind în plus și o primă substanțială, ca despăgubire pentru neplăcerea produsă de cearta internă dintre librari. Iar dacă domnul Liiceanu ar fi zis că nu poate să îi dea prima, că nu are profit librăria, doar ca să îl plac și eu cât de cât, domnul Pleșu ar fi făcut o chetă printre ceilalți doi prieteni, Cărtărescu și Patapievici, oameni plini de bani publici, de altfel, chetă cu care să o gratuleze pe nefericita doamnă care nu s-a uitat pe coperta a patra a cărților semnate de domnul Pleșu, ca să vadă și să memoreze și ea cum arată autorul.

Numai că domnul Pleșu nu se ocupă de făcut plăceri unora ca mine. Are domnia sa altele de făcut. De exemplu, să se lase dus cu preșu de adulatori și adulatoare, ca și când asta ar ține loc de prestigiu intelectual.

Violul la români

În noiembrie, anul trecut, șapte derbedei dintr-un sat de lângă Vaslui au violat cu bestialitate o tânără dintr-un sat alăturat. Violul a fost imediat raportat autorităților, care au colectat probele necesare și i-au identificat pe agresori, trei dintre ei recunoscându-și imediat fapta. Cu procesul în plină desfășurare lentă, în iulie, anul acesta, o publicație a deschis o campanie de presă, în scopul declarat de a-i ostraciza pe violatori, deoarece aceștia fuseseră eliberați din arestul preventiv și, liberi ca păsările cerului, se apucaseră să instrumenteze manipularea opiniei publice locale și on-line, în favoarea lor și pentru denigrarea victimei.

Foto: adevarul.ro

Văzând efectul pozitiv în audiență al acestei campanii, toate așa-zisele televiziuni de știri, precum și emisiunile informative ale televiziunilor generaliste din România au abordat subiectul așa cum au știut ele mai bine. Adică, și-au convocat șezătorile populate de aceleași figuri plictisitoare, ce se pricep la toate, și au „dezbătut” cazul pe toate părțile.

În sine, cazul cu violul este unul foarte simplu. Cei șapte derbedei, toți aflați în jurul vârstei de 20 de ani, s-au „distrat” pe seama tinerei de aproape 18 ani, pentru că doar așa știu ei să se distreze, în afară de beții cu alcool ieftin, desigur. Educația pe care au primit-o îi impiedică să asimileze gravitatea faptului că au nenorocit o ființă. Iar zilele petrecute în arestul preventiv, precum și eventuala pedeapsă pe care o vor primi, atunci când „justiția” va fi gata să le judece infracțiunea, fac parte din costurile distracției. Chiar dacă unora dintre ei, sau dintre familiile lor, asemenea costuri li se par mult prea mari.

Colectivitatea locală îi sprijină necondiționat în avatarul procesului deschis împotriva lor, deoarece ei sunt simptomatici pentru ea, dacă nu chiar au devenit simboluri ale acestei colectivități. Ei se alătură unei panoplii de „eroi” regionali, ajunși în atenția întregii nații românești, ba chiar și în atența Europei, pentru fapte sexuale deosebite, cum sunt violurile aplicate copiilor și bătrânelor.

Cu alte cuvinte, ei fac parte din acea jumătate a publicului românesc aflată în subdezvoltare și subcivilizare cronică. Să nu uităm că România este singurul stat european cu aproape jumătate din populație încă lipsită de civilizația apei curente și, implicit, de civilizația wc-ului în casă. Pentru mulți dintre bărbații acestui segment de public, ejacularea în orice gaură este la fel de firească cum este defecarea în orice colț al naturii înconjurătoare.

Așa că, o campanie de presă îndreptată împotriva lor, campanie care să îi arate cu degetul și să atragă oprobriul întregului popor român asupra lor este soritită, din start, eșecului. Derbedeii ăștia, familiile și prietenii lor, comunitatea locală în întregul ei nu vor putea fi decât încântați de atenția ce le este acordată. Probabil că au întregistrat deja emisiunile despre ei ca pe trofee cu care să își mobileze bibliotecile personale.

În afara situației foarte improbabile când vreun comando de cetățeni revoltați dar vigilenți s-ar deplasa în satul lor, să îi disciplineze direct, cu pedepse de tipul să îi oblige să se violeze unul pe celălalt, ca să vadă și ei cum vine chestia asta, nu sunt speranțe ca derbedeii ăștia și toți ai lor să-și schimbe vreodată mentalitatea și atitudinea privind violul lor în grup.

Cazul victimei violului este mult mai complicat decât cel al violatorilor. Tânăra aceasta ar fi trebuit protejată de societatea românească împotriva unei agresiuni de asemenea magnitudine, prin legi și, mai ales, prin norme de civilizație. Dar nu a fost. După consumarea faptei, ea nu va mai fi niciodată aceeași persoană, indiferent de ceea ce vor păți agresorii, ori de ceea ce se va zice despre caz în opinia publică, sau de tratamentul reparatoriu la care va fi ea supusă. Tot ce ar mai putea face acum societatea, prin statul român, care o articulează, ar fi să se asigure că astfel de evenimente nu vor mai avea loc, cu alte victime.

Din păcate, deocamdată, nu vedem niciun semn că statul ar avea vreo preocupare în acest sens. Toată lumea formată din demnitari, politicieni, activiști, funcționari, propagandiști, pare a fi în consens că problema aparține doar „justiției”, adică poliției, procuraturii și judecătorilor, ca și când această „justiție” ar juca pe scena țării și rolul determinant de prevenție, de educație, sau de impunere de norme sociale ori de valori. Nici vorbă să se discute dacă, nu cumva, legislația este deficitară în domeniul garantării dreptului sacrosanct al oricărui cetățean la propria sa libertate și la propria sa persoană, ca să nu mai vorbim de deficitul de educație publică pentru impunerea persoanei și a libertății sale ca valori fundamentale.

Am auzit, în grabă, chiar și inepții de tipul rolului pe care „prima doamnă” ar fi trebuit să îl joace în afacerea asta, rol pe care stimabila se pare că nu l-a acceptat. Cel puțin, nu din partea comentatorului televizistic care a produs inepția. S-au emis „opinii” și despre rolul premierului, ori chiar al președintelui României, dar nu în prevenirea unor asemenea fapte reprobabile de viol, ci în pedepsirea vinovaților, ca și când cei doi ar avea, fiecare, vreun rol în așa ceva.

Un capitol al campaniei de presă iscată de acest caz s-a referit la contracararea demersurilor întreprinse de răufăcători și de susținătorii lor pentru denigrarea și chiar inculparea publică a victimei. Ceea ce a dus, instantaneu, la dezbaterea eternei teze că violul ar putea fi provocat de victimă, fie prin statut social, fie prin atitudine, fie prin aparență și ținută. Nu cred că există violator pe Lumea asta Mare care să nu pretindă, la un moment dat, că bietul de el a fost incitat de victimă la agresiune. Așa că tot ce a făcut el a fost doar să răspundă unei chemări adresate lui chiar de femeia violată.

Lăsând la o parte orice considerațtii morale, a crede că este normal ca o femeie ce dorește să atragă atenția barbatilor, indiferent de motiv, își pierde dreptul ei la protecție împotriva unui abuz sexual este o imbecilitate fără limite. Este ca si când ai considera normal că, dacă un sofer se ocupă cu cărăușia și face tot ce este posibil să își atragă clienții, poți tu să vii și să îl obligi să te transporte cu mașina, împotriva voinței sale. Numai că vedem cu deznădejde că atât cultura, cât și mentalitatea românească resping ideea, ce alfel este mai mult decât normală, că orice femeie, indiferent de conditia ei sau de comportamentul său, are dreptul să fie apărată de societate, prin statul al cărei cetatean este, de orice abuz sexual.

Schimbarea unei asemenea mentalități ar trebui să fie o temă nu numai de dezbatere, dar șț de educație publică. Din păcate, nu este. Nici una, nici alta.

Centrul de gravitatie prezidential

Președintele României, oricare ar fi el, este unul dintre centrele de gravitație ale edificiului care se numește statul român. În materie de securitate națională, de exercitare a puterii militare a statului, precum și în alte câteva situații, președintele României este centrul de gravitație fără de care întregul edificiu s-ar prăbuși.

Foto: learneasy.info

De aceea, președintele României se bucură de o protecție specială, atât ca persoană, cât și ca instituție. În plus, președintele nu locuiește la bloc, nu merge la serviciu cu tramvaiul și nu zboară cu avionul de pasageri nu doar pentru ca să fie el protejat, dar și pentru ca să îi protejeze și pe cei care s-ar afla în preajma sa, dacă cineva ar încerca să prăbușească edificiul statal de securitate al României, prin scoaterea centrului de gravitație prezidențial în afara bazei acestui edificiu. Ca la geometrie sau la fizică.

Aceste aranjamente de securitate creează, însă, și câteva confuzii. În mintea unora, inclusiv a unora dintre președinți, grija cu care este președintele protejat, atât prin lege, cât și prin activitatea serviciilor destinate acestei protecții poate fi ușor confundată cu o importanță eronată a persoanei președintelui. Adică, se poate ajunge ușor la concluzia greșită că președintele este statul însuși. Ori că el, ca persoană, este superior celorlalți, devenind, dintr-odată, în momentul în care a ocupat funcția, mai deștept, mai frumos sau mai puternic în mușchi decât oricine altcineva.

În mintea altora se întâmplă exact pe dos. Dacă ocupantul scaunului prezidențial este perceput ca fiind un ins plin de defecte personale, mințile acestea ajung nefiresc la concluzia că omul nu ar trebui să se bucure de privilegiile de protecție, pentru că nu merită funcția cu care vin la pachet aceste privilegii. Spun nefiresc, deoarece funcția de președinte nu este acordată pe merite personale, altele decât cel de a fi ales democratic, de majoritatea românilor votanți.

Tot ca urmare a unei confuzii se poartă și discuția dacă președintele poate fi criticat sau nu pentru ceea ce face. Sunt unii care văd în orice critică un atac asupra președintelui, care atac ar putea duce la destabilizarea omului și, în consecință, la destabilizarea Țării. Astfel, în unele capete confuzate, criticii președintelui devin dușmanii președintelui, iar dușmanii președintelui devin dușmanii națiunii române. Asta, în condițiile în care este evident că, într-o democrație, președintele nu numai că poate fi criticat, dar este obligatoriu să fie criticat, de fiecare dată când greșește.

Confuzia asta are însă și câteva nuanțe. În mod firesc, deși nedorit, desigur, se întâmplă ca președintele chiar să aibă dușmani. Așa cum se întâmplă ca și România însăși să aibă dușmani, sau, cel puțin, neprieteni.

Dușmanii președintelui vor încerca întotdeauna să se disimuleze în critici „obiectivi” ai președintelui, producând, în mod deliberat, confuzie între ei și criticii autentici ai activității prezidențiale. Ei sunt însă ușor de reperat. Dușmanii vor fi nu numai mult mai violenți în limbajul cu care îl critică pe președinte decât ceilalți, dar îl vor critica pentru orice, nu numai pentru ceea ce a făcut acesta rău sau greșit. Așa că acești dușmani, care se exprimă în spațiul public, vor putea fi foarte repede etichetați ca atare, ceea ce va lipsi de credibilitate criticile aduse președintelui, chiar și atunci când acestea sunt îndreptățite.

Ceva mai complicat sunt de identificat dușmanii Țării, care îl atacă pe președinte ca și când ar fi dușmanii lui, disimulați în critici democratici. Un criteriu de marcare a lor ar putea fi că aceștia îl atacă pe președinte preponderent în calitatea sa de centru de gravitație al edificiului de securitate națională a statului. Vorbim aici de decredibilizarea persoanei care îndeplinește funcția de președinte al României, prin atacuri publice, disimulate sub forma de critici.

Eliminarea fizică a persoanei ce ocupă funcția prezidențială în România, fie prin demitere, fie prin atentat, nu ar produce niciodată atâtea efecte negative, pentru un timp atât de îndelungat, cum ar produce delegitimarea prin decredibilizare a președintelui păstrat în funcție. Un președinte care nu mai este luat în seamă atunci când declară mobilizarea totală sau parțială a forțelor armate, când instituie starea de asediu sau starea de urgență în Țară, sau când ia măsuri pentru respingerea unei agresiuni armate, este mult mai destabilizator decât unul care este înlocuit, în urma vacantării scaunului prezidențial.

Imaginați-vă reacția unui simplu cetățean român, care primește un ordin de mobilizare, ori un ordin de rechiziții a unei părți din averea sa, când, până la momentul acelui ordin, omul a auzit despre cel ce a emis decretul de mobilizare sau de stare de asediu pe baza căruia a venit acel ordin că este trădător de țară, că se subordonează doar intereselor străinilor, că nu este decât președintele partidului de opoziție și nu al întregii Românii, că nu are în minte altceva decât să petreacă prin străinătățuri cu soția sa cheltuitoare de ban public, că s-a înconjurat doar de lux excentric, pe banii poporului și altele asemenea. Mai mult, chiar, până la acel moment, cetățeanul ăsta a văzut cum alți demnitari înalți, începând cu premierul sau cu președintele Senatului, pun în discuție publică legitimitatea actelor președintelui, acte de altă natură decât cele de securitate națională și se referă la ele ca la acte lipsite de motivație rațională sau chiar ca la acte de trădare. Credeți că cetățeanul nostru se va alătura, cu entuziasm, celorlalți români, pentru apărarea Țării, sub comanda acelui președinte?

Veți zice că nu s-a ajuns încă acolo, că România nu este amenințată și că eventualitatea unei situații care să necesite mobilizarea sau starea de asediu este prea îndepărtată pentru a o lua în discuție. Ca să nu mai vorbim de războiul ca atare. Și, probabil, că veți avea dreptate. Cu unele precizări, totuși.

Decredibilizarea unei persoane care este președintele României nu se poate întâmpla de pe azi pe mâine. Demersurile pentru o asemena decredibilizare trebuie începute cu mult timp înainte de desconspirarea oricăror altor preparative de agresiune asupra Țării, preparative ce ar putea da un semnal de avertizare apărătorilor ei. Sau, altfel spus, timpul de avertizare că România va fi supusă unei agresiuni este întotdeauna mai mic decât timpul necesar pentru scoaterea președintelui din rolul de centru de gravitație al securității naționale prin mijloacele de comunicare publică de orice fel.

Noi vorbim aici de situația cea mai gravă, în care însăși existența statului este pusă în discuție. Dar sunt multe alte situații în care un eventual inamic, sau, măcar, un neprieten al României poate profita, ca urmare a atacării cu succes a centrului de gravitație pe care îl reprezintă președintele României.

Deși nedorite, asemenea atacuri la adresa președintelui se produc zi de zi. În fond, ele fac parte din mecanica raporturilor de putere între state și, pe un palier mai mic, din mecanica raporturilor de putere în stat. Deoarece, într-o democrație, sursa fundamentală de putere este publicul însuși, avem ocazia să asistăm la acest joc de putere, care se desfășoară sub ochii noștri și care ne implică vrând-nevrând.

Mai puțin firească este, însă, absența unor demersuri coerente și credibile de contracarare sau combatere a unor asemenea atacuri cu scop de decredibilizare și, în final, de delegitimare a președintelui României, în cazul de față domnul Klaus Iohannis. Cea mai performantă metodă de contracarare este comunicarea publică activă și continuă, privind activitatea președintelui. Ori, această metodă lipsește cu desăvârșire din intrumentarul prezidențial, instrumentar care se rezumă la aparițiile publice ale domnului Iohannis însuși, la o activitate modestă pe facebook și la un site al Administrației Prezidențiale vechi de câteva generații.

Resping cu fermitate

Vineri, 17 iulie 2015, președintele României, domnul Klaus Iohannis, a cerut președintelui Senatului României ca Parlamentul să reexamineze Legea privind Codul fiscal, document aflat până în acel moment în mapa sa prezidențială, pentru promulgare.

Foto: radu-tudor.ro

Concret, prin scrisoarea în care președintele României formulează această cerere, domnul Klaus Iohannis dorește ca, după reexaminare, Codul fiscal să nu mai promoveze „politici care generează fiscalități excesive, dar nici relaxări accentuate”. Și mai concret, ceea ce reproșază președintele României este că „Legea privind Codul fiscal consacră dispoziții care introduc un efect contrar actului normativ sus-menționat (adică Tratatul privind stabilitatea, coordonarea şi guvernanţa în cadrul Uniunii Economice şi Monetare, ratificat prin Legea nr. 83/2012 – n.a.). Prin introducerea unui deficit bugetar semnificativ mai mare se ignoră angajamentele bugetare asumate de România la nivel european”.

În afara acestor cerințe concrete de reexaminare, scrisoarea prezidențială conține doar multe observații privind „consecințele” defavorabile pe care intrarea în vigoare a acestui nou Cod fiscal le-ar provoca economiei și oamenilor din România. Pe scurt, președintele scrie că acest cod fiscal nu trebuie aplicat. Deloc!

Nu cred că este cineva în Lumea asta, vorbitor de limba română, care să fi citit toate cele 439 de pagini ale Legii privind Codul fiscal. Nici măcar cei ce au scris-o. Cel mai probabil, fiecare a citit ce îl interesa din acest text, sau, în cazul redactorilor, fiecare a citit ce a scris el sau ea, plus ceva prin preajmă. Așa că nici eu nu am citit tot codul. Am căutat însă sintagma „deficit bugetar”, ca să văd cum este acesta „semnificativ mai mare”, dar nu am găstit-o deloc. De fapt, cuvântul „deficit” se regăsește o singură dată, ca traducere a cuvântului francez dette, care înseamnă, de fapt, datorie.

În ideea că noi, publicul, nu am înțeles mare lucru din textul scrisorii prezidențiale cu cererea de revizuire, consilierul prezidențial responsabil de gândirea economică a domnului Iohannis a comis o „declarație de presă”, pe aceeași temă. Numai că, din păcate, textul acestei declarații de presă este de aceeași factură cu scrisoarea amintită aici, de parcă ar fi fost amândouă scrise de aceeași persoană.

Ne aflăm astfel în situația să consatăm că președintele Iohannis nu este de acord cu noul Cod fiscal, așa cum a fost el aprobat de Parlamentul României, omul fiind îngrijorat de concescințele defavorabile pentru oameni și economie, pe care aplicarea acestui cod le-ar produce. Și, dacă nu e de acord, îl trimite înapoi, pentru reexaminare. Ca și când reexaminarea lui în Parlament i-ar risipi președintelui îngrijorările.

Acest gest i-a dat prilejul premierului Ponta Victor să comunice cu electoratul prin intermediul facebook și să emită ipoteza că demersul prezidențial de a cere reexaminarea legii este fie unul politicianist, prin care domnul Iohannis dorește să se situeze în opoziție cu partidul de guvernământ și acoliții lui din Parlament, fie unul de trădare națională, prin care domnul Iohannis ne arată că este subordonat intereselor străine, opuse celor românești.

În aceeași manieră ca și Președinția, spusele internaute ale premierului au fost explicate de ministrul de finanțe, care a ținut, și domnia sa, o declarație de presă, pe tema refuzului prezidențial de a promulga legea Codului fiscal. La fel ca și premierul său, acest ministru a ținut să spună că nu există motive legitime de emitere a unei cereri de reexaminare a Codului fiscal, care este foarte bun așa cum este. Și, în oglindă cu îngrijorările președintelui Iohannis că ne-ar merge rău, dacă aplicăm codul, domnul ministru ne-a asigurat că ne va merge rău, dacă nu îl aplicăm.

Cei doi, premierul și ministrul de resort, au subliniat și faptul că partidul de opoziție, care l-a promovat pe domnul Iohannis în funcția de președinte al României, a fost de acord cu acest cod fiscal, atunci când legea lui a fost votată în Parlament. În Senat, de la tribună, pe timpul dezbaterilor, opoziția a caraterizat proiectul ca fiind „fără viziune, nelegitim, mincinos și pervers”. În Camera Deputaților, aceeași opoziție a apreciat că avem și lucruri bune, și lucruri rele în Codul fiscal.

În ceea ce mă privește, ca cetățean român cu drepturi depline, resping cu fermitate acest mod de guvernare legislativă.

În plus, sunt revoltat de modul în care toți înalții demnitari români implicați în povestea asta înțeleg să comunice cu mine.

Din cele ce mi s-au spus, nu am niciun motiv să cred că președintele Iohannis a luat cu deplină bună credință decizia  să amâne aplicarea Codului fiscal prin tertipul cererii de reexaminare a legii ce îl promovează. Pentru că despre asta vorbim noi aici. Despre o amânare. Și nu despre o rezolvare corectă și definitivă a eventualei probleme că acest Cod fiscal ar produce efecte negative în economia și viața românilor.

Mai ales că, exceptând ipoteza că codul ar duce la încălcarea unei cerițe europene, cerință ce nu s-a dovedit niciodată că ne-ar fi favorabilă în vreun fel, nouă, cetățenilor români, nici domnul președinte, nici consilierul său nu ne-au spus care ar fi celelalte grave efecte ale aplicării codului.

Pe de cealaltă parte, nu mi s-a dat nicio garanție că același nou cod fiscal nu este altceva decât încă o altă făcătură fiscalo-legislativă, specifică corupției instituționalizate, care domnește nestingherit în România. Zic asta, în condițiile în care codul fiscal în funcțiune în momentul de față permite o evaziune fiscală nesancționabilă de cu mult peste o treime din totalul taxelor și impozitelor pe care actorii economici individuali sau corporatiști ar trebui să le dea statului. În plus, acest cod fiscal în funcțiune permite și multe alte măgării guvernamentale, cum sunt suprataxarea bun-platnicilor și iertarea rău-platnicilor, precum și taxarea exagerată a unor activități vitale, cum sunt hrănirea populației urbane, sănătatea și educația, singura activitate socială netaxabilă fiind cea a bisericilor.

Nici premierul, nici ministrul lui de finanțe nu mi-au spus nimic privind eventualele măsuri luate în noul cod fiscal de curmare a acestei stări de lucruri, total inacceptabile. Dar nici președintele României nu s-a referit deloc la așa ceva.

Ca să nu mai vorbesc de faptul că premierul nu se poate prevala de faptul că el „scrie pe facebook”, ca să-i aducă acuzații președintelui în funcție de o asemenea gravitate, cum sunt cele legate de gestul prezidențial de a trimite Codul fiscal înapoi Parlamentului, amintite de mine mai sus. Și legal, și moral, comunicarea pe internet are aceeași valoare ca orice comunicare venită din partea premierului, ca înalt demnitar și șef al Executivului. Adică, domnul ăsta este responsabil să mă protejeze pe mine, cetățeanul român, de un președinte ce este fie politicianist, fie trădător de țară, prin cu totul alte mijloace decât să mi-l pârască pe internet.

Dacă nu aplică acele mijloace constituționale și legale la care mă refer aici, înseamnă nu numai că domnul Ponta Victor dă o nouă dovadă de extremă iresponsabilitate, dar și că nu are dreptate. Adică, omul ăsta continuă să mintă la fel cum respiră.

Așa că sunt nevoit să protestez față de extrem de proasta guvernare pe care o exercită președintele României, domnul Klaus Iohannis, dar, mai ales premierul României, domnul Ponta Victor, proastă guvernare ce îmi creează probleme serioase în a-mi planifica existența în România, ca să nu mai vorbesc de lipsa totală de șanse că o voi duce vreodată mai bine în Țara mea.

De explicat

Oficial, oricine își dă cu părerea, într-o rețea de socializare, este formator de opinie. Nu contează ce îl mână sau o mână pe acel sau pe acea cineva să își dea cu părerea. Important este să comunice în masă. Unii chiar au o părere și simt un imbold de nestavilit să își dea mai departe părerea proprie, cui vrea să afle despre ea, deși habar nu au cum de le-a venit ea, părerea. Alții nu au vreo părere, dar vine cineva și le spune ce părere ar fi bine să aibă, iar ei și-o însușesc și le-o comunică și celorlalți, ca găina din poveste, aceea care a născut o mărgică, în locul unui ou de aur. Și mai sunt și cei ce se află la serviciu atunci când emit păreri, în chip de formatori de opinie. Adică, sunt plătiți pentru a face așa ceva.

Foto: gifemotions.tumblr.com

Din păcate, niciuna dintre aceste categorii nu își formează opiniile bazându-se pe ceva. Pe informații, de exemplu, ori pe știință, sau pe metode de investigație teoretică a unei realități oarecare. În deplin contrast, cei ce se califică prin pregătire și profesie să facă asemenea demersuri nu sunt și formatori de opinie, în același timp. Cel puțin nu sunt prezenți în rețelele de socializare online cu acest titlu sau cu această pretenție.

O vorbă populară românească spune că la fotbal, la femei și la mașini se pricepe toată lumea. Adică, oricine poate să emită păreri despre aceste subiecte, fără să i se ceară vreo argumentare a lor. Mai nou, văd cu surprindere că și la finanțele mondiale, la sistemele bancare multinaționale, la guvernarea macroeconomică națională și comunitară, precum și la promovarea demnității popoarelor se pricepe toată lumea.

Asta, pe când realitatea este exact pe dos. Nu numai că nu se pricep la așa ceva formatorii de opinie ce își dau cu părerea în masă, dar nici guvernanții, cei care iau decizii în aceste domenii financiar-bancare și de gestionare a averii publice nu prea au habar despre ce este vorba.

Din această situație rezultă două stări publice nefirești. Una este guvernată de o perpetuă improvizație, atât în discuție, cât și în decizie. Cealaltă este guvernată de o masivă manipulare a publicului, public care, în situația cea mai favorabilă, este făcut să nu mai înțeleagă nimic, iar în cea mai defavorabilă, să le dea girul credibilității celor ce, de fapt, nu îi vor binele, deoarece binele public este opusul binelui personal pe care răii ăștia îl urmăresc în mod constant.

În rest, discuția publică românească este ca la fotbal, indiferent de subiect. Câțiva fac galerie gălăgioasă unei idei sau unui exponent al ideii, pe când alții țin, de-ai dracului, exact cu ideea opusă ori cu exponentul ei. De ce? Habar nu au, dar le place. Pentru că pot să strige „Hai, Cutare!” fără grijă. Iar dacă Cutare mai face și vreo fentă din șold, de își descumpănește adversarii, atunci să te ții! Avem parte de chiote și urale de la publicul românesc pentru trei zile neîntrerupte. După care, trecem la alt subiect, cu care să țină unii sau alții.

Astăzi, subiectul este Grecia și guvernul ei. Pentru publicul românesc, acesta este exclusiv un subiect de galerie. Dacă Grecia ar dispărea peste noapte, fărâmițându-se în cetăți-stat, ca pe vremea lui Pericle, iar despre asta nu s-ar anunța la televizor, ori pe Twitter, niciun român nu ar simți că s-a întâmplat ceva. Cum nici despre alții din vecinătate nu au știut românii nimic. De exemplu, când au fost cele două războaie de la granițele de sud și de est ale României, din anii 1990 sau de anul trecut.

Așa că nici nu merită ca cineva să stea și să explice publicului de galerie din România care este problema grecească și ce invățăminte ar putea trage acest public din ea, pentru binele său.

După referendum

Ieri, duminică, 5 iulie 2015, populația votantă a Greciei s-a pronunțat, prin referendum, aspura respingerii unui set de reforme substanțiale în administrarea statului lor, reforme cerute ca niște condiții obligatorii de creditorii internaționali ai Guvernului grec, îndatorat până peste cap. Cu un procentaj estimat la peste 60 la sută, cei prezenți au ales sa voteze „nu”.

Foto: euractiv.com

Deoarece premierul grec și guvernul său au făcut campanie în favoarea acestui „nu”, cei mai marcanți miniștri au ieșit la televizor și s-au lăudat cu victoria obținută, încă înainte de comunicarea rezultatelor oficiale.

De fapt, acesta este singura consecință a referendumului grecesc. Adică, din consultarea populară rezultă doar că guvernul în funcțiune are suficientă susținere populară. Și nimic mai mult.

În cea mai strictă interpretare, rezultatul referendumului nu poate avea nicio consecință juridică, deoarece electoratul s-a pronunțat asupra unei probleme inexistente, la data scrutinului. Adică, grecii au fost întrebați dacă sunt sau nu sunt de acord cu conținutul unui anumit pachet de măsuri propus de Uniunea Europeană și Fondul Monetar Internațional, cel din data de 25 iunie 2015 și constând din două documente voluminoase, pe care, evident, nu le-a citit mai nimeni.

Nici nu avea de ce să le citească cineva, după data de 30 iunie 2015, deoarece acest pachet era valabil doar până la acel termen, la care expira programul de sprijinire financiară a Greciei falimentare, program pe care creditorii ar fi fost dispuși să îl reia doar în condițiile stabilite prin pachetul de măsuri amintit. Decizia de a nu mai propune pachetul de măsuri asupra căruia s-a pronunțat poporul grec a fost luată de inițiatori încă din noaptea de 30 iunie spre 1 iulie 2015, lăsând astfel referendumul fără obiect, din punct de vedere strict juridic, cum ziceam.

Din punct de vedere politic, însă, referendumul este deosebit de important pentru partidul de guvernământ și premierul său. Acesta va putea acum să se prezinte luni la masa negocierilor cu puterea mandatului dat de votul popular de duminică.

Nu știm însă dacă va mai avea cu cine negocia luni premierul grec.

Creditorii individuali ai Greciei, fie ei guvernele europene, între care se disting Germania și Franța, fie ei Banca Centrală Europeană și Fondul Monetar Internațional, nu prea mai au ce să mai negocieze cu Grecia. Înainte de expirarea termentului limită de plată a ratei de împrumut către FMI și BCE, acești creditori au cerut garanții Greciei că își va plăti ratele la timp, ca o condiție obligatorie pentru continuarea creditării.

Aceste garanții erau cerute sub forma unor reforme structurale și măsuri de austeritate în cheltuirea banului public, pe care guvernul Greciei ar fi trebuit să și le însușească. Numai că premierul grec a respins aceste cerințe, ca fiind inacceptabile, înrobitoare și alte calificative de aceeași natură. Cu alte cuvinte, premierul a refuzat să ofere garanții pentru continuarea creditării țării sale.

Așa că, dacă vor avea loc noi negocieri, acestea se vor purta exclusiv pe tema garanțiilor pe care le vor oferi grecii că își vor recăpăta credibilitatea de buni platnici ai împrumuturilor masive de care au beneficiat în ultimii ani.

După referendum, este evident că miniștrii greci nu vor putea accepta reformele și măsurile de austeritate pe care creditorii le consideră suficiente pentru a garanta bonitatea Greciei, decât dacă acestea se referă la altceva decât la ceea ce era în pachetul din 25 iunie 2015. Aproape la fel de evident este că nici creditorii nu vor putea inventa alte cerințe sub formă de garanții.

Așa că, cel puțin în zilele următoare, nu se va întâmpla nimic spectaculos, altceva decât că grecii nu vor avea bani pentru nimic. Guvernul și publicul Greciei contau pe împrumuturi, dar acum nimeni nu va mai putea să îi împrumute, deoarece ei înșiși s-au declarat incapabili să ofere vreo garanție că își vor onora îndatoririle de datornici.

Alternativa că Occidentul îi va scoate din criză pe greci, acceptând ca aceștia să își mențină același sistem fiscal și aceleași metode de guvernare, caracterizate prin cheltuirea mai multor bani decât a celor proveniți din taxe și impozite, este o alternativă fantezistă. Pe lângă faptul că nu este corectă o asemenea alternativă, Grecia se află deja în situația unui stat care nu mai respectă înțelegerile internaționale consacrate în domeniul finanțării statelor. Dacă acest comportament grec ar fi acceptat de comunitatea internațională, s-ar crea un precedent periculos, de factura deschiderii Cutiei Pandorei. State mult mai mari și mai dezvoltate economic decât Grecia, cum sunt Italia sau Spania, care s-au conformat unor cereri de austeritate similare celor respinse de greci, ar putea să pretindă același tratament din partea creditorilor ca și grecii, în condițiile în care sumele de care vorbim în cazul lor sunt de zece ori mai mari. Ca să nu mai amintim că ele însele se află printre creditorii Greciei.

Într-o asemenea situație, ne așteptăm ca Occidentul să nu facă nimic, altceva decât să vadă ce garanții propune Grecia, pentru a continua să fie împrumutată. Și, destul de firesc, ne așteptăm ca Occidentul să strâmbe din nas, dacă garanțiile grecilor nu sunt suficiente și convingătoare.

Celelate două teme mari, cea privind ieșirea Greciei din zona monedei unice europene, așa-zisul „grexit”, precum și cea privind ieșirea Greciei din Uniunea Europeană, nu vor fi încă abordate de occidentali, deși se va discuta despre ele pe larg, în opinia publică euro-atlantică.

Asta, cu condiția ca grecii înșiși să se abțină de la introducerea acestor teme pe agenda discuțiilor europene.

In ajunul unui referendum

Mâine, duminică, 5 iulie 2015, populația votantă a Greciei se va pronunța, prin referendum, aspura acceptării ori a respingerii unui set de reforme substanțiale în administrarea statului lor, reforme cerute ca niște condiții obligatorii de creditorii internaționali ai Guvernului grec, îndatorat până peste cap. Astăzi, în ajunul întâmplării, se estimază că jumătate dintre greci ar vota da, adică ar fi de acord cu reformele impuse, iar cealaltă jumătate ar vota nu, adică ar fi împotriva impunerii oricăror reforme, preferând lucrurile așa cum sunt ele astăzi.

Foto: time.com

În mod normal, în ajunul unui referendum în care populația este împărțită în două părți aproape egale, toate speculațiile merg spre cine va avea câștig de cauză, speculatorii fiind siguri că au dreptate 50 la sută, indiferent care ar fi speculația pe care mizează.

Cum eu nu sunt adeptul speculațiilor, deoarece mi se par exerciții futile, din care nu mai rămâne nimic a doua zi, m-aș ocupa doar de cateva comentarii la temă, a căror relevanță excede rezultatul referendumului ăstuia.

Este evident că publicul grec, luat ca înțelepciune colectivă, are simțul istoriei și că își cunoaște locul în arhitectura Lumii.

Nu o să aduc aici argumente pentru această observație, altele decât că, spre deosebire de români, grecii și-au jucat cu mult mai multă măiestrie cartea lor de importanță istorică, începând de la obținerea independenței, în prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Astăzi, ei, grecii, sunt conștienți de aplicarea în continuare a Doctrinei Truman, chiar dacă sarcina aplicării s-a transferat de la americani la occidentali, cu europenii în rolul principal. Pentru neinițiați, Doctrina Truman este decizia strategică, luată în 1947, de președintele american Harry Truman, de a acorda necondiționat asistență politică, militară și economică democrațiilor supuse unor presiuni sau amenințări din partea Uniunii Sovietice.

În zilele noastre, această doctrină înseamnă că, în momentul în care o națiune europeană îndeplinește condiția de democrație, ea se califică pentru o astfel de asistență, dacă alternativa abandonului ei înseamnă că va suferi agresiunea sau influența unui regim autoritar sau nedemocratic extern. De aceea, premierul grec este extrem de atent să amintească, la fiecare ieșire în public, că Grecia este „cea mai veche democrație”.

Când Grecia a fost admisă în Comunitatea Economică Europeană, în 1981, ea îndeplinea o singură condiție, din toate cele impuse de calitatea de membru: era o democrație. Și nu orice democrație, ci una amenințată de Turcia, cu care se afla în confruntare militară atât în Cipru, cât și în Marea Egee, și mai era și în pericol să adopte un regim politic apropiat de sovietici, dacă nu chiar controlat de aceștia.

Dacă vă întrebați ce caută Turcia în ecuația aplicării Doctrinei Truman, trebuie să menționăm că, deși, încă de la înființare, din 1923, Turcia s-a străduit din răsputeri să explice întregii Lumi că este un stat secular, toată Europa privea pe atunci Turcia ca pe un stat musulman, adică, printre altele, un stat nedemocratic, autoritar. Iar apărarea secularismului de către militarii turci, cu forța lor specifică, aplicată propriilor politicieni civili, nu a ajutat deloc la schimbarea acestei percepții.

Cât despre amenințarea sovietică, amintim aici doar paradoxul că, în anii 1967 – 1974, apărarea democrației de amenințarea asta s-a realizat prin introducerea dictaturii reprezentate de „Regimul Coloneilor”.

Aceeași doctrină s-a aplicat și la primirea Greciei în zona monedei unice europene. Celelalte 18 state care au adoptat euro au închis ochii la falsificarea rapoartelor privind starea economică și, mai ales, instituțională a Greciei, total inadecvată introducerii acestei monede. Și tot de Doctrina Truman s-au prevalat și creditorii statali și bancari ai Guvernului Greciei, care au acordat împrumuturi știind că acestea sunt neperformante și nu vor putea fi vreodată returnate.

Așa că, de generații, înțelepciunea colectivă grecească știe că, dacă vrea ca poporului să îi meargă bine, statul trebuie să îndeplinească condițiile pe care sursa bunăstării lui le pune. Și, tot de genearații, Vestul, ca sursă unică a bunăstării grecești, a avut o singură condiție față de Grecia: să fie o democrație.

Iată însă că, de la criza financiară din 2008 încoace, același Occident vine cu noi condiții față de Grecia. Marii creditori ai grecilor din Vest vor acum ca statul grec să se autofinațeze, adică să își realizeze bugetul de chetuieli publice prin strângerea de taxe și impozite de la greci, în loc să alimenteze același buget din împrumuturi pe care nu le va putea plăti niciodată.

Actualul premier a mers un pas mai încolo, în încercarea lui de a diminua din severitatea acestor condiții, punând în joc însuși substanța întregii ecuații grecești, apelând la expresia însăși a democrației, la referendum.

Dacă poporul grec va spune, prin referendum, că el preferă să fie o democrație în afara Europei, a Occidentului, de unde îi venea până astăzi bunăstarea, atunci creditorii grecilor vor fi nevoiți să își ia gândul de la banii investiți în această democrație. Dar nu vor mai avea nici vreo obligație doctrinară de a apăra democrația greacă de amenințările externe de natură dictatorială sau autoritară, fie ele rusești sau de altă natură.

Dacă poporul grec va spune, prin același referendum, că el preferă să fie o democrație în interiorul Europei, al Occidentului, de unde îi vine bunăstarea, atunci Guvernul Greciei va trebui să ia măsurile necesare pentru îndeplinirea tuturor condițiilor pe care creditorii le impun, le dictează grecilor, pe lângă condiția strategică de democrație.

Indiferent de numele pe care îl va purta acel guvern.