Tragedie nouă cu efecte vechi

O formație de muzică rock și-a lansat noul album printr-un concert live, în noaptea de dinainte de cea de Halloween, într-un club bucureștean, deschis într-o hală a unei foste fabrici din perioada comunistă a României. La un moment dat, decorul ia foc, de la efectele pirotehnice specifice concertelor de acest fel. Sutele de spectatori se reped spre ieșire, lăsând în urmă vreo 26 de victime ale incendiului. Nu toți ies teferi. Aproape două sute dintre ei suferă arsuri și alte traume și primesc îngrijiri medicale specifice. Peste noapte, încă o persoană mai moare în spital, imediat după internare.

Foto: digi24.ro

O agenție internațională de știri remarcă faptul că o asemenea tragedie este cea mai gravă din Lume, de la un alt incendiu, petrecut cu câțiva ani în urmă, într-un club din America Latină, când au murit peste două sute de oameni.

Dramatismul situației este dat de faptul că nici formația de muzică rock, nici organizatorii spectacolului, nici patronii stabilimentului, nici spectatorii nu se așteptau ca o distracție să se transforme, în câteva clipe, într-o tragedie. Cu toții ar fi vrut ca noaptea să fie una de veselie, de încântare și de chef. Nu a fost să fie așa.

Pentru sublinierea dramatismului, Guvernul Ponta ia măsuri de instituire a unui doliu național de trei zile, dând astfel prilejul fiecărui membru al națiunii să compătimească aceste victime și să deplângă moartea lor.

Desigur, petrecându-se în România, întraga tragedie are un specific local, reliefat atât în ceea ce privește cauzele și condițiile în care s-a produs, cât și în ceea ce privește rezultatele directe și colaterale.

Numai în România se pot folosi mijloace pirotehnice fără aprobarea expresă a pompierilor. Când la trecerea dintre milenii, am organizat, în Belgia, un revelion cu colegii de acolo, am fost nevoit să includ în plan și obținerea aprobării pentru focul de artificii, specific petrecerii. În 15 ani, constat că această obligație nu a ajuns încă în România europeană. Sau, poate că obligația există pe hârtie, dar cui îi pasă de o hârtie, chiar dacă îi zice lege, pe aceste meleaguri?!

Numai în România se pot face construcții pentru găzduirea unor activități de masă, din materiale inflamabile. Cel mai probabil, investitorii s-au gândit că merge și așa, că ei sunt mai dăștepți decât ceilalți, care se conformează regulilor europene de protecție a publicului. Și tot foarte probabil, aceiași investitori și-au făcut calculul că mita pe care trebuie să o dea autorităților locale și centrale, care să închidă astfel ochii, este o investiție mai mică și mai profitabilă decât conformarea cu toate relgulile de construcție anti-incendiu.

Numai în România se reped autoritățile să se implice în tragedie, doar ca să fie văzuți pe acolo. Nici până astăzi, Guvernul Ponta nu are nicio strategie, nicio procedură și nicio persoană responsabilă de comunicarea de criză. Sunt convins că această situație este deliberată, tocmai pentru a da posibilitatea miniștrilor și premierului să se bage în față, unde să improvizeze penibil, dar unde sunt văzuți „la cârmă”. Și asta nu este o caracteristică specifică doar Guvernului Ponta. Mai țineți minte cum ieșea premierul Boc la lopată, înconjurat de generali și de camere de luat vederi, să scârme zăpada de lângă un SUV abandonat la marginea drumului?

Ca urmare, s-au spus lucruri inutile și s-au eludat lucruri esențiale. S-a creat confuzie în rândul publicului general, dar, mai ales, în rândul celor implicați emoțional în eveniment. Nu o sa dau acum exemple, altul decât cea mai recentă știre, încă neconfirmată, la momentul în care scriu acest articol. Se pare că Procuratura Generală va prelua dosarul cercetării de la Procuratura Bucureștilor. De ce ar face acest lucru? Nu ni se spune. Ceea ce dă loc la speculații, între care este și cea că procurorii locali ar fi prea aproape de cei cercetați.

Numai în România, folosesc o asemenea tragedie tot felul de indivizi care își câștigă existența din faptul că știe lumea cum îi cheamă, altfel ei nefiind buni la nimic. Fie că își zic jurnaliști, realizatori, moderatori, analiști sau bloggeri, inșii ăștia nu se dau în lături de la nimic pentru a fi asociați cu o tragedie care atrage atenția opiniei publice naționale și internaționale.

Ce nu are specific național este modul în care autoritățile românești, responsabile de situațiile de urgență, au acționat pentru limitarea efectelor negative ale tragediei. La fel ca peste tot în Lume, acestea s-au mobilizat exemplar, au găsit soluții și le-au aplicat pentru salvarea celor răniți în incendiu, atât cât a fost posibil. Dar tot mai bine ar fi fost să prevină o asemenea tragedie.

Dispretul

În România, disprețul este instituționalizat. Adică, în această țară, sunt făcute legi, sunt impuse reguli, sunt convenite cutume și sunt aplicate proceduri de instituire a disprețului demnitarilor și funcționarilor față de supușii plebei. Ori a disprețului statului față de cetățeni, că tot aia e.

Foto: mediafax.ro

Ce este aparent paradoxal este faptul că, în contrapartidă, tot în România, se instituționalizează cu ardoare respectul față de demnitari și funcționari. Adică, sunt făcute legi, sunt impuse reguli, sunt convenite cutume și, mai ales, sunt inventate pedepse pentru cei care nu respectă și nu aplică aceste legi, reguli și cutume, prin care cetățeanul este obligat să acorde respectul său necondiționat oricărui reprezentant al statului român.

Cele două demersuri merg mână în mână și se susțin unul pe celălalt, astfel încât succesul este garantat.

Așa că eu, ca cetățean român, sunt tratat cu dispreț de orice demnitar, conform legii. Cu cât demnitarul este mai înalt în ierarhia statului, cu atât disprețul lui sau al ei față de mine este mai mare. La fel mi se întâmplă și cu funcționarii publici, cu magistrații sau cu oamenii în uniformă.

De curând, în contextul dezbaterilor publice privind solicitarea de demisie a lui Oprea de la Securitate, am constatat că și sindicaliștii agenților și ofițerilor de poliție mă disprețuiesc profund și sunt încântați să arate acest lucru la televizor, în direct sau în reluare.

Dacă nu știți cine este Oprea de la Securitate, vă spun eu că este vorba de domnul Oprea Gabriel, vice-premierul „pentru securitate națională” al Guvernului Ponta, guvern aflat în prezent la putere.

Iar demisia sa a fost cerută cu insistență, de opinia publică românească, în urma comportamentului său extrem de disprețuitor la adresa publicului interesat să știe ce răspundere poartă insul ăsta în cazul unui accident mortal de motocicletă, care l-a avut ca victimă pe unul din subordonații săi de la Ministerul de Interne, unde vicele este și ministru.

Însăși auto-intitularea oficială, prin lege, cu titulatura de vice-prim-ministru-pentru-securitate-națională este un exemplu de instituționalizare a disprețului guvernamental, atât din partea acestui domn Oprea, cât și din partea premierului Ponta, a Parlamentului care a aprobat legea și a președintelui României, care a promulgat-o.

De ce? Simplu, pentru că nu există așa ceva ca „securitate națională” între domeniile care trebuie guvernate de un guvern legitim și legal, în România, domeniul acesta fiind situat, conform Constituției și legilor în vigoare, altele decât cea ce a impus această titulatură, în responsabilitatea exclusivă a Consiliului Suprem de Apărare a Țării.

De ce ar fi avut nevoie domnul Oprea să se auto-intituleze astfel, în disprețul legii și ordinei constituționale? Aflăm tot acum, cu ocazia aceluiași accident mortal de motocicletă. Pentru ca orice atac asupra lui Oprea să poată fi catalogat instananeu ca un atac „iresponsabil”, la adresa securității naționale.

Adică, într-un dispreț suveran la logică, lege și bun simț, cine este împotriva lui Oprea este împotriva securității României!

De Ziua Armatei 2015

Deși subfinanțată la jumătate, deși bulversată de o legislație imprecisă și incoerentă, deși demoralizată de avansări în grad fără merit și de o totală lipsă de perspectivă a dezvoltării individuale a militarilor, deși condusă și cotropită de politicieni corupți și mafioți, deși lipsită de armamentele esențiale minime, deși incapabilă să producă vreo putere militară cât de cât credibilă și utilă promovării României în regiune și în Lume, deși aflată la mâna aliaților euro-atlantici pentru îndeplinirea celor mai simple misiuni, Armata României este singura instituție a statului care se bucură de încredere în rândul publicului aborigen și care poate fi sărbătorită cu fast, de ziua ei.

Foto: mapn.ro

Și trebuie să ne grăbim să îi spunem La mulți ani! de această zi a ei, atâta timp cât nu apar motive și mai temeinice decât cele arătate aici, care să ne facă să ne pierdem încrederea, sau doar speranța ori închipuirea că ea, Armata, ar mai putea să ne apere de dușmani și să îi țină pe neprieteni departe, iar pe aliați aproape.

Așa că, La multi ani, cu onoare, Armată, de Ziua Ta, 25 octombrie 2015!

Groapa

Din motive încă neelucidate, un polițist de la Poliția Rutieră a căzut într-o groapă de pe o stradă bucureșteană și a murit. Când zic motive neelucidate, mă refer la absența, deocamdată, a răspunsului la întrebarea cum a fost posibil să dea polițistul peste ditamai groapa, semnalizată și îngrădită suficient pentru a putea fi evitată?

Foto: enational.ro

Iar răspunsul nu vine ușor, deoarece el face parte dintr-o operațiune de mușamalizare a întregului accident. Iar mușamalizarea s-a impus deoarece misiunea polițistului accidentat mortal era să „fluidizeze circulația” pentru „coloana oficială” a vice-premierului Oprea Gabriel, cunoscut cu titlurile de jurist general profesor universitar doctor academician și care este și ministrul de interne.

Răspunderea în accident a domnului Oprea este evidentă. Domnia sa folosește mașinile și motocicletele Ministerului de Interne, constituite în „coloană oficială”, exact la fel cum un șofer folosește mașina de serviciu pentru nevoi personale. Adică, nu face o crimă, ci doar un mic abuz, pentru că poate și i se permite. Asta, până la producerea unui accident. Abia atunci vine lumea și se întreabă ce căuta șoferul cu mașina de serviciu într-un loc în care nu avea treabă de serviciu?

Iar întrebarea are sensul că, dacă nu s-ar fi aflat acolo, mașina rămânând în garajul firmei, unde îi este locul, atunci când nu face drumuri în interes de afaceri, accidentul nu s-ar mai fi produs. Ceea ce nu este neapărat adevărat, accidentele având întotdeauna alte cauze decât abuzul de folosire a autovehiculului implicat.

Cu aceste observații am putea încheia aici discuția, așteptând ca „organele de anchetă” să culeagă datele, informațiile și probele necesare și să tragă concluziile din aceste date, informații și probe, privind detaliile evenimentului, fără să se mai refere la răspunderea opristă, care este deja dovedită.

Însă, imediat după accident, s-a declanșat o operație de amploare, de mușamalizare a cazului, ceea ce creează un eveniment în sine. Dacă operația asta va avea succes, atunci domnul Oprea Gabriel va deveni eroul acela care a oprit coloana sa „oficială” pentru a da primul ajutor ghinionistului de motociclist neatent la gropi, care a intervenit „personal” la secretarul de stat din subordinea sa, domnul Arafat, pentru a impulsiona măsurile de intervenție de urgență în cazul celui căzut în groapă, care l-a avansat în grad imediat ce a văzut că mortul nu mai mișcă și care s-a dus la catafalcul acestuia, pentru a-și prezenta regretele eterne.

Un mare om, ce mai! Atât de mare, încât unul dintre sindicaliștii lui este citat că ar fi spus, la televizor, că agentul decedat nu este de acord cu implicarea sau inculparea vice-premierului ministru în toată povestea asta. Adică, sindicalistul are informații că mortul s-ar răsuci în groapă dacă ar afla că marele său șef Oprea este asociat cu accidentul care a dus la moartea sa prematură.Și asta este doar o mostră a ceea ce poate produce aparatul de propagandă deșănțată oprist.

Oprea nu este la prima sa folosire abuzivă a mijloacelor de transport din dotarea ministerului pe care îl conduce. Și pe când era la Apărare, folosea elicopterul militar pentru a merge la adunări de partid, fără jenă și fără explicații. Era chiar mai tare decât șeful lui de atunci, Boc de la Guvern. Bietul Boc a fost obligat să spună că a plătit factura deplasării cu elicopterul, atunci când a fost prins asupra faptului, spre deosebire de Oprea care nu a spus nimic, ca și când era dreptul lui legal să facă ce vrea el și partidul lui cu elicopterul de luptă.

De când este la Interne, cea mai scurtă coloană „oficială” cu care se deplasează la cârciumă domnul Oprea cuprinde o mașină de poliție, cu girofar, ca antemergător, o mașină a gărzilor de corp, mașina sa de serviciu și o motocicletă de la Circulație. Cel puțin în ordinea asta putea fi văzut pe Știrbei Vodă, unde are masă rezervată permanent, la restaurantul cu circuit închis al ministerului său.

Dacă ne aducem aminte că domnul Oprea este șeful celor ce ar trebui să investigheze abuzul folosirii în interes personal a mijloacelor de deplasare ale statului, este profesorul celor care ar trebui să ia atitudine oficială față de acest abuz, este îndrumătorul de doctorat al celor care ar trebui să urmărească penal o eventuală infracțiune rezultată din acest abuz, este nașul copilului șefului său de guvern, cel care ar trebui să îi ceară demisia ori să îl demită pentru asemena abuzuri, este academicianul celor care ar trebui să protesteze public față de asocierea lor cu acest personaj, este omul de bază al președintelui României, cel care ar trebui să se ocupe de sancționarea imposturii, subversiunii și criminalității organizate pe care domnul Oprea le aduce în puterea executivă a statului, deci, dacă ne aducem aminte de toate acestea, atunci concluzionăm că vorbim sau scriem degeaba.

Adică, dăm în groapă, ca proștii.

Memoria revolutionară

Memoria revoluționară e scurtă. Atât de scurtă încât nici măcar revoluționarii nu își mai aduc aminte cât de revoluționari au fost ei, cândva, în tinerețe. Tot ce își mai aduc aminte sunt doar întâmplări mai mici ori mai mari, de pe vremea aceea.

Foto: youtube.com

Așa că nu este de mirare că nici publicul larg, nerevoluționar, nu mai ține minte prea multe despre revoluție și revoluționarii ei. Mai ales dacă revoluția nici nu a reușit, iar revoluționarii s-au cumințit, devenind chiar conservatori.

Sau, cum a fost cazul cu Piața Universității, de acum un sfert de secol, când o idee revoluționară, de schimbare radicală a regimului politic românesc, s-a transformat degrabă într-un episod istoric și, apoi, într-o anecdotă povestită din ce în ce mai rar, cine să mai țină minte detalii de tipul rolului jucat de un student în promovarea mediatică a mișcării revoluționare?

Iară însă că o invitație televizată de rememorare s-a transformat într-o poveste mediatică destul de cretină, în sine, dar foarte românească.

Pentru că, în România, este prost cel ce nu ține minte lucruri neesențiale, nu cel pe care nu îl duce mintea.

Concret, doamna Oana Zamfir, de la Digi24, dezvoltând subiectul Mineriadei din 1990, care a urmat curmării demonstrației permanente a unor revoluționari, în Piața Universității din București, l-a întrebat pe domnul Marian Munteanu, prezentat pe ecran ca fiind „fost leader al studenților din perioada ’89 – ’91”, dacă se afla în Piața Universității, „în momentul în care au ajuns minerii”. Cum domnul Munteanu, contactat prin telefon, nu prea a înțeles întrebarea, pentru că vorbea și el în timpul acela, doamna Zamfir a repetat-o, de data asta înlocuind „momentul” cu „perioada în care minerii au ajuns în Capitală”.

La care, domnul Munteanu, cu un ton ironic, a răspuns că se afla și el „pe acolo”. Ceea ce a declanșat o știre națională, apoi un protest mediatic și, în final, o decizie a postului de televiziune de a o retrage pe doamna Oana Zamfir din emisiunea ei zilnică de știri, de la ora 10.00. Asta, deoarece întrebarea respectivă a fost catalogată drept „gafa anului”.

Atât în știre, cât și în protest, știriștii, protestatariii și comentatorii lor au făcut aprecieri că doamna Oana Zamfir ar fi cam proastă și că singurul merit că ar fi fost la televizor era că arată bine. În sensul că, în mințile lor românești, este inacceptabil să nu știi cine a fost Marian Munteanu, să nu ții minte, de acum un sfert de secol, cum era el leader al studenților, cum a luat el bătaie de la mineri, cum era să îi taie capul unul dintre ei cu o secure, cum a stat el în comă și cum securistul a făcut închisoare pentru tentativa sa. Adică, nu se făcea să îl întrebe așa ceva pe ditamai leaderul!

Eu pot să confirm că doamna Oana Zamfir nu este proastă. Nici în accepțiunea generală a calificativului, nici în cazul concret al ținerii de minte cine fusese, pe vremuri, domnul Marian Munteanu.

Mai mult, pot să confirm că întrebarea doamnei Zamfir era legitimă, deoarece domnul Marian Munteanu nu s-a aflat chiar în Piața Universității nici în momentul în care au venit minerii, nici în perioada în care minerii au ajuns în Capitală. Sau, mai precis, domnul Munteanu nu avea de ce să fie ironic, atunci când a răspuns că se afla și el „pe acolo”. Pentru că, în timpul acela, domnul Marian Munteanu chiar se afla doar pe acolo, în sensul că nu era în piață propriu-zis, ci la o adresă de pe acolo, ascuns în clădirea Universității. Nu atât de frica minerilor, cât de frică să nu fie asociat cu violențele incendiare, ce se declanșaseră, cu o zi înainte, împotriva forțelor de ordine ce îi îndepărtaseră pe revoluționarii protestatari din Piață.

Scriu acesta din dorința de a oferi o oarecare rigurozitate istorică episodului. Cred însă că doamna Oana Zamfir nu a intenționat să fie la fel de riguroasă istoric, pe cât a dorit să îi dea posibilitatea domnului Munteanu să spună telespectatorilor cine a fost domnia sa, având în vedere că imensa majoritate a celor ce priveau la Digi24, ieri, la ora 10.45, habar nu aveau, ori uitaseră complet cine fusese, pe vremuri, acest domn.

Doar că, așa cum spuneam, în mentalitatea românească, ești prost dacă nu știi ceea ce știe cel ce te face prost și nu dacă nu judeci bine cu propriul tău cap.

Muschiul militar rusesc

Cu o medie de vreo 23 de ieșiri avion pe zi și cu în jur de 35 de ieșiri avion pe zi, în ultimele două zile, Rusia desfășoară o campanie aeriană susținută, în spațiul aerian sirian, pentru lovirea unor ținte predeterminate sau de oportunitate, de pe teritoriile siriene controlate sau ocupate de forțele rebele, opuse guvernului președintelui Assad. În termeni economico-financiari, asta înseamnă că, în cele două săptămâni și mai bine de operații aeriene, Federația Rusă a cheltuit peste 30 de milioane de euro cu carburantul și peste 200 de milioane euro cu muniția lansată din aer sau de pe navele de luptă asupra țintelor terestre.

Foto: wsj.com

Dacă este să ne luăm după declarațiile oficialilor ruși, rezultatul acestui efort este, tot în medie, de vreo trei vehicule blindate și de vreo două ținte fixe lovite pe zi. Tot în termeni economico-financiari, asta înseamnă că lovirea cu succes a unei ținte costă peste două milioane de euro, din bugetul de război al Rusiei.

Căștigul militar al acestui efort este modest, în sensul că loviturile aeriene rusești nu duc direct la învingerea forțelor lovite, ci doar la slăbirea lor, astfel încât forțele terestre ale guvernului sirian să aibă șanse ceva mai mari de succes în operațiile pe care le-au lansat deja, ori pe care urmează să le lanseze împotriva rebelilor.

Nici câștigul politic internațional nu este relevant. În afara punerii unui picior rusesc în Irak, prin înființarea, la Bagdad, a unui centru de coordonare a informațiilor militare privind forțele rebele siriene și a stabilirii unui spațiu aerian exclusiv, dar limitat, de deasupra Siriei, spațiu aerian în care nu pot să zboare aeronavele militare ale altor armate decât cu aprobarea expresă a Rusiei, alte inițiative rusești nu s-au făcut cunoscute, astfel încât să se justifice aserțiuni de tipul „America i-a lăsat Rusiei inițiativa în Orientul Mijlociu, pentru prima dată din anii 1970”, cum titra The Economist în ediția sa de duminică. Rusia nu a reușit încă să înfăptuiască vreo coaliție relevantă, să obțină vreun mandat de la vreo organizație internațională sau să convină vreun program politic de rezolvare a situației din zonă.

Cu toate acestea, la prețul de 12 milioane de euro pe zi, Rusia cumpără un prestigiu internațional de toată mirarea.

Desigur, o bună parte din acest prestigiu este cumpărat cu alți bani, prin sistemul rusesc de propagandă, sau chiar prin mijloacele războiului psihologic, război pe care Rusia l-a intensificat, în ultimul an, împotriva Statelor Unite și Uniunii Europene, cunoscute cu numele comun de Vest sau Occident, ca răsuns la sacțiunile primite de la acest Occident, pentru tulburarea ordinii mondiale de securitate, prin anexarea ilegală a Crimeei.

Dar observăm și un prestigiu rezultat direct din acțiunile rusești, pe terenul de luptă sirian. Acest prestigiu capitalizează, de fapt, nu realizările militare actuale, ci potențialul de care s-ar putea să dispună Rusia, în viitorul previzibil. Opinia publică internațională nu este foarte interesată de soarta Guvernului Assad, ori de cea a rebelilor, cu excepția ISIS sau Daesh, organizație teroristă originală, care a depus eforturi masive să fie urâtă de toată lumea.

În schimb, opinia publică internațională este extrem de interesată până unde va merge Rusia cu flexarea mușchiului său militar. Au fost ele, acțiunile militare rusești din Ucraina și din Siria, doar niște antrenamente de încălzire, sau au fost chiar meciuri decisive? Cu alte cuvinte, a obțiunut Rusia vreun trofeu din acțiunile sale de până acum, sau doar s-a pregătit pentru obținerea lui? Și, menținându-ne în limbajul confruntării sportive, va avea loc vreun meci între greii Statele Unite și Federația Rusă? Atâta vreme cât nimeni nu poate ști răspunsul la aceste întrebări, bursa pariurilor rămâne deschisă.

La nivelul meu de înțelegere a situației, se pare că asistăm la acțiuni punctuale ale Rusiei lui Vladimir Putin. Adică, se pare că omul ăsta nu are o viziune strategică, globală și de perspectivă îndelungată și că nu face eforturi deliberate de a transpune în viață o asemenea viziune. Tot ce a făcut domnia sa, în ultimul an și jumătate, a fost să folosească puterea sa militară pentru atingerea unor scopuri politice limitate, de factură geografică.

Anul trecut, Rusia a reușit, prin acțiunea forțelor sale cu stemă sau fără stemă, să scoată Ucraina din orice curs al istoriei care ar fi integrat-o în Occident, prin dezmembrarea ei de provincia Crimeea și prin iscarea războiului civil în estul țării. Prețul internațional plătit de Rusia a fost, într-adevăr, ignorarea sau chiar negarea aranjamentelor de securitate din Europa, cunoscute sub denumirea de arhitectura continentală de securitate, parte a ordinii mondiale. Ceea ce a dus la izolarea ei și la sancțiuni aplicate unora dintre artizanii acestei ignorări sau ai acestei negări. Și atât. Nu s-a văzut nicio tendință rusească de a se continua pe linia aceasta, a distrugerii aranjamentelor de securitate, cum nu s-a văzut nicio dorință de a se repara cele stricate, în vreun fel. Ceea ce înseamnă că obiectivul rusesc a fost doar cel al menținerii Ucrainei ca zonă tampon între Țara Mamă și perfidul Occident.

Anul acesta, Rusia a reușit să rebalanseze relațiile de putere din Orientul Mijlociu, prin maximizarea prezenței sale militare, cu scopul explicit de a-și menține deschisă singura sa bază din Marea Mediterană. Fără această bază și, implicit, fără controlul său militar asupra Siriei care o găzduiește, Rusia este convinsă că și-ar fi pierdut din securitate, așa cum ar fi fost posibil și cu Ucraina. Asta, deoarece Rusia își asigură securitatea proprie prin zone-tampon, de-a lungul tuturor granițelor sale. Iar caracteristica acestor zone-tampon este că Rusia deține controlul strategic asupra statelor din care sunt ele constituite.

Ceea ce este mult mai puțin decât se pare că sunt așteptările unor actori internaționali, care tot așteaptă să apară cineva capabil să pună sub semnul întrebării supremația Americii în toate afacerile de securitate ale Planetei Pământ.