Dialog cu dincolo

Cum este dincolo? A fost prima mea întrebare. De unde știi că dincolo nu e aici? mi-a răspuns cu mirare. De fapt, nu este nici dincolo, nici aici. Este un pretudindeni. Odată ce nu mai ai un corp să te țină în loc ori într-un loc, tu ești în tot locul.

Foto: discovery.com

Și ce auzi dincolo? A fost cea de-a doua mea întrebare. Aud tot și dintr-odată. Toată muzica vreodată inventată. De oameni, zei și de astre. Cea de lângă mine și cea din zările albastre. Odată ce nu mai ai urechi să audă, tu auzi direct în suflet toate, de peste tot, cu totul.

Dar vezi ceva pe unde ești dincolo? A fost cea de-a treia mea întrebare. Văd toate milioanele de culori pe care Soarele le-a inventat vreodată. Le văd de-odată, în toate formele și volumele lor. De aici și de departe. Odată ce nu mai ai ochi să vadă, tu vezi prin tine toți atomii. Și universurile toate.

Pe dincolo, a ce miroase? A fost cea de-a patra mea întrebare. Miroase a tot ce se leagă și se dezleagă. Miroase a mare și a piatră. Miroase a zare. Eu miros tot ce miroase și ce a fost de mirosit vreodată. De când Lumea e lume și după aceea. Odată ce nu mai ai nări să miroasă, tu miroși cu sufletul legăturile dintre aburii stelelor. Toate.

Când pipăi pe dincolo, ce pipăi? A fost cea de-a cincea mea întrebare. Pipăi timpul și pipăi de toate. Și electronii și bosonii și galaxiile dumnezeirii sale. Cel mai ușor se simt la pipăit găurile negre, prin care un colț de pretutindeni curge la vale. Odată ce nu mai ai degete și obraji să atingă, tu pipăi cu sufletul toatele și totul.

Dar de iubit ori de urât ce ai pe dincolo? A fost cea de-a șasea mea întrebare. De urât nu este nimic de urât. Pe nicăierea. Iar de iubit, am de iubit iubirea. De-a pururea. Iubesc aerul și aurul și vidul. Iubesc tot ce-a creat Dumnezeu și tot ce-a stricat omul. Odată ce nu mai ești ca să te chinui, tu iubești orice, liber de orice durere, cu sufletul tău tare.

Atunci am pus cea de-a șaptea și ultima mea întrebare. Dacă trupul te încurcă să nu poți fi pretudindeni, dacă urechile te încurcă să nu auzi toată muzica, dacă ochii te încurcă să nu vezi veșnicia colorată, dacă nările te împiedică să miroși toate stelele, dacă pielea te împiedică să pipăi nemărginirea, dacă inima te împiedică să iubești toată iubirea, atunci la ce este bună viața asta pământeană, încorsetată în carne și mărginită de simțuri?

Viața e bună să îți invețe sufletul să fie, să audă, să vadă, să miroasă, să pipăie și să iubească. Iar învățătura asta nu îi trebuie sufletului tău atunci și acolo, pe Pământul de pământ, ci doar acum și aici, în nemurirea universală.

Dar cei ce nu au reușit să învețe nimic și, totuși, au murit, ei cum ajung să simtă ce simți și să iubească ce iubești? Nu m-am putut abține și am mai întrebat o dată. E singura întrebare la care nu am un răspuns, mi-a răspuns. Nu am de unde să știu răspunsul, pentru că niciun neînvățat nu a ajuns pe aici, până acuma.