Grupul de Dialog Militar

Constituirea unui Grup de Dialog Militar este singura modalitate concretă și fezabilă de angajare a militarilor activi, în rezervă și în retragere în rezolvarea primelor zece probleme cu care se confruntă atât ei, cât și Armata României.

În înțelegerea mea, în ordine alfabetică, aceste zece probleme sunt:

Problema de anticipare. În orice armată din Lume, anticiparea este obligatorie. Fiecare militar, fiecare unitate sau chiar fiecare structură de forțe armate trebuie să știe, cu cea mai mare probabilitate, dacă nu chiar cu certitudine, unde va ajunge, la orice moment dat. De aceea, planurile de dezvoltare a forțelor armate se fac cu o anticipație de zece ani și mai mult. De aceea, cariera militară poate fi prefigurată de la locotenent la general, pentru orice ofițer care este suficient de ambițios. Și tot de aceea, fiecare recrut știe ce va fi cu el la lăsarea la vatră, la trecerea în rezervă ori la pensionarea militară.

În România, de mai bine de zece ani încoace, anticiparea a dispărut cu totul. Atât pentru indivizi, cât și pentru forțe sau structuri. Ceea ce creează o problemă majoră. Și îngrijorătoare, în condițiile în care absența anticipării a făcut loc liberului arbitru al decidenților politici, care fac ce vor ei, când vor și cum vor, cu Armata țării.

Problema de corupție. Întotdeauna când, într-un stat cu un trecut dictatorial, introducerea controlului civil, democratic asupra forțelor armate se face șovăielnic, cu un pas înainte și altul înapoi, fără o voință politică consolidată, corupția ia foarte repede locul măsurilor organizatorice și legilative, aflate în suferință din cauza acestei șovăieli sau din lipsă de voință politică. Ceea ce este, evident, cazul României și al Armatei sale, stat unde toți miniștrii civili ai apărării sunt prezumați corupți, unii dintre ei fiind și dovediți corupți, iar unul chiar și condamnat ca atare. Și unde toți înalții militari promovați de acești politicieni sunt, la rândul lor, prezumați ori dovediți corupți, sau doar infractori, în relație cu serviciul militar.

Această corupție nu este o problemă în sine. Ea devine o problemă în momentul în care criteriile de corupție iau locul celor profesionale și de merit în cariera militară și în configurarea structurilor militare. Și când resursele neceare constituirii puterii armate sunt deturnate spre buzunarele celor corupți.

Problema de decizie națională. La fel ca oriunde in Lume, Președintele României, Parlamentul și Executivul decid în orice problemă legată de Armată, de puterea militară a țării și de apărarea națională. Se presupune, implicit, că oricare ar fi deciziile luate de aceste instituții naționale, ele vor fi întotdeauna în favoarea și, mai ales, în interesul tuturor cetățenilor României. Problema apare atunci când decidenții înșiși invocă motive extra-naționale, în justificarea deciziilor proprii, cum ar fi că „așa ne cer finanțele mondiale”, ori „așa ne cere NATO” sau Uniunea Europeană. Ca să nu mai vorbim de pretența că o decizie este luată doar pentru că așa este și la alții.

O asemenea situație indică două sub-probleme. Prima ar fi că o decizie luată de alții, din afară, nu poartă niciodată garanția că decidentul a avut în vedere interesul sau bunăstarea românilor. Iar a doua ar fi că o decizie luată după cum zic străinii exclude orice fundamentare rațională, științifică, a ei, atâta vreme cât ea nu a fost gândită cu mințile noastre. Așa că, în domeniul apărării naționale, militarii care au menirea de a transpune în viață asemenea decizii naționale nu au nicio convingere că ei fac un bine real țării, prin munca lor.

Problema de etică. În orice armată din Lume, etica este esențială și definitorie. Doar celor cu o etică înaltă și intactă li se poate încredința puterea militară a unui stat, fără frica generată de posibilitatea ca militarii să folosească această putere împotriva propriului stat și popor. În România, până și aici avem o problemă. Actualii și recenții decidenți politici au introdus și menținut criterii de promovare și de numire în funcții ale militarilor deosebite de cele din tărâmul eticii. În locul probității profesionale a fost preferat servilismul.

În locul meritelor ostășești a fost preferat nepotismul. În locul patriotismului a fost preferată obediența. În locul loialității față de țară și de poporul ei a fost preferată loialitatea față de șeful politic sau de cel mafiot. Și, cum aceste substituiri nu garantau suficient de bine că militarii nu vor folosi puterea lor împotriva statului, mai ales împotriva conducătorilor civili ai acestui stat, ei, militarii, au fost, de facto, privați de această putere militară, prin reducerea ei la un sfert din necesarul pentru apărarea patriei.

Problema de finanțare. Finanțarea producerii puterii armate este expresia efortului comun pe care poporul este dispus să îl facă pentru a se simți apărat și în securitate. De aceea, indicatorul financiar cel mai general este, peste tot în Lume, procentul din produsul intern brut alocat apărării naționale. Adică, aflăm cât la sută din tot ceea ce produce un popor, cum este cel român, într-un an calendaristic va fi cheltuit pentru a avea o putere armată care să îl apere. Problema de finanțare apare atunci cât Executivul nu colectează suficiente taxe și impozite, ori le deturnează pe cele colectate de la menirea lor de finanțare a producerii unor bunuri publice cum este și apărarea națională, subfinanțând astfel domeniile publice aferente.

Concret, în România, toată lumea, inclusiv poporul însuși, știe și este de acord că apărarea națională trebuie să reprezinte peste doi la sută din produsul intern brut. Ei bine, an de an, în ultimii zece, guvernele care s-au perindat pe la puterea executivă au finanțat Armata cu mai puțin de unu la sută din același produs intern brut. Și asta nu a fost totul. Chiar și amărâtul de procent alocat, în cea mai mare parte a sa, a fost distribuit de decidenții politici spre alte sectoare sau capitole bugetare decât cele destinate producerii efective a puterii militare a României. Așa s-a ajuns ca România să beneficieze, conform datelor oficiale, de un sfert din puterea militară necesară apărării sale, ca aliat în NATO.

Problema de moral. Orice militar este dispus la sacrificii personale pentru a-și face datoria față de patrie și popor, aceste sacrificii mergând până la cel suprem. Numai că niciun militar nu este dispus să facă sacrificii degeaba. Militarii nu sunt masochiști sau sinucigași, dintre cei care găsesc plăcere în a-și face singuri viața mizerabilă sau chiar în a-și lua viața. Militarii înțeleg să facă sacrificii exclusiv ca o recunoaștere a faptului că există valori mai mari decât propriul lor confort sau propria lor viață, valori pe care ei sunt dispuși să le apere cu orice preț. Între aceste valori găsim libertatea individuală și suveranitatea națională, dreptul fiecăruia la viață, demnitatea umană, integritatea teritoriului național și multe altele asemenea.

În România zilelor noastre, aceste valori sunt negate sau ridiculizate în mod constant. Militarii care sunt gata să moară pentru apărarea fiecărei palme de pământ românesc văd cum pădurile, munții și apele sunt vândute sau distruse pe degeaba, văd cum satele și orașele sunt date pe gratis unor străini genetici sau culturali, văd cum avuția comună de veacuri este distribuită unor indivizi, familii, clanuri și găști, care se îmbogățesc de pe urma acestei distribuții, fără să producă vreo valoare nouă. Și, atunci, se întreabă ei, ce i-ar mai face să moară pentru apărarea unor proprietăți private ale unor străini de țară și de neam? Sau, de ce să se sacrifice ei doar pentru ca alții să poată tăia în tihnă pădurile seculare, să distrugă munții și să împuțească apele? Astfel, apare o problemă strategică de moral al militarilor, care nu poate fi rezolvată prin propagandă sau prin salarii.

Problema de profesie militară. Actualii militari sunt simpli angajați la stat, la fel ca și polițiștii, pompierii, profesorii ori funcționarii publici sau locali. Nici ei, nici celelalte categorii profesionale plătite din banul public nu mai percep profesia militară ca pe o datorie de onoare față de patrie și poporul ei. Totul se reduce acum la o relație comercială, în care forța de muncă a militarilor este vândută statului, pe perioada contractului, la un preț stabilit dinainte și reflectat în salariul fiecăruia. Numai că piața aceasta, pe care se tranzacționează munca și viața militarilor, este una închisă. În special ofițerii pătrund pe piața asta doar după ce depun un efort de cel puțin patru ani de pregătire personală specializată, fără să știe însă care este cererea pieței, respectiv a statului, pentru specializarea fiecăruia.

Niciun stat din lume nu a fost vreodată capabil să formuleze cea mai bună cerere de forță de muncă specializată, indiferent de domeniu. De aceea, lucrătorii la stat sunt, peste tot, mai prost plătiți, dar și mai slab pregătiți profesional decât omologii lor din mediul privat. Militarii nu au însă o piață alternativă, privată, pe care să își tranzacționeze forța de muncă, sau, măcar, să îi afle adevărata valoare, prin echilibrul cererii și ofertei. Așa că ei rămân la cheremul statului. Tot ce pot face ei este să depună o muncă mai puțin valoroasă decât valoarea salariului primit, astfel încât să nu rămână în pierdere. Ceea ce creează o problemă legată de puterea militară. Sau de mai multe.

Problema de putere militară. Oamenii în uniformă sunt meniți să dezvolte atâta putere militară câtă este necesară pentru apărarea patriei și promovarea ei în Lume cu mijloacele specifice acestei puteri. Problema apare atunci când sistemul de generare a acestei puteri nu îi cuprinde și pe militari, în fazele de fundamentare și de design.

Sistemul actual implică militarii doar ca simpli executanți ai misiunilor decise de politicieni, care așteaptă ca militarii să execute fără cârtire orice li se ordonă. Cu alte cuvinte, problema aceasta a puterii armate separate de militari este una sistemică și nu una conjuncturală. Și ea duce la aspecte concrete aberante în constituirea puterii, cum ar fi exacerbarea elementelor de informații militare în dauna forțelor combatante propriuzise, sau la goluri esențiale în configurarea ei.

Problema de reprezentare. Militarii Armatei României nu sunt reprezentați nicăieri, nici în Parlament, nici în Executiv, nici în public, iar asta este o problemă, de fiecare dată când aceștia ar trebui să își promoveze sau să își apere interesele legitime, pe timpul pregătirii oricărei decizii politice sau administrative, pe orice temă de muncă și de viață ale militarilor și familiilor lor. Legal și constituțional, militarii nu pot nici măcar participa la dezbaterile publice privind noua legislație ce îi privește.

Este adevărat că s-au mimat unele forme de reprezentare a militarilor ne-activi, fie ei în rezervă sau retragere. Însă toate aceste forme s-au dovedit că nu sunt, de fapt, reprezentative, chiar dacă au fost luate în seamă de autorități, care le-au mituit cu sedii, telefoane, grade și decorații. Așa că reprezentarea militarilor din Armata României rămâne încă o problemă deosebit de serioasă.

Problema de rivalitate. Peste tot în Lume există o rivalitate în interiorul forțelor armate ale unei țări, unde militarii din armată se află în competiție pentru resurse și prestigiu cu militarii din serviciile de informații ori cu cei din forțele de ordine publică. Și tot peste tot în Lume se iau diferite măsuri pentru a atenua această rivalitate, deoarece ea este un motiv serios de slăbire a puterii militare a statului respectiv. Așa se ajunge la demilitarizarea serviciilor secrete și a forțelor de ordine publică, ori la integrarea unora dintre aceste forțe în cadrul Armatei.

Numai la noi, în România, rivalitatea dintre Armată și „servicii” nu este văzută ca o problemă și, în consecință, nu se iau măsuri pentru rezolvarea ei. Ba, mai mult, în ultimul deceniu, se observă cu ochiul liber exacerbarea acestei rivalități. Bugetele celor din afara Armatei au crescut constant și serios, în timp ce Armata a fost subfinanțată masiv și cronic. Polițiștii demilitarizați cu ani în urmă s-au remilitarizat prin lege, odată cu trecerea la pensie, alături de pensionarii militari de stat. La conducerea ministerului apărării au fost puși tot felul de indivizi bănuiți că ar aparține unor servicii secrete românești rivale, bănuială întărită de deciziile defavorabile militarilor din Armată, pe care acești șefi civili în aparență le-au luat, aproape în mod constant. Și altele asemenea.

Cum spuneam la început, constituirea unui Grup de Dialog Militar este singura modalitate concretă și fezabilă de angajare a militarilor în rezolvarea acestor zece probleme cu care se confruntă atât ei, cât și Armata României.

De ce? Pentru că, dacă acest grup nu o va face, nimeni alticineva nu va aborda vreodată problemele astea și nu le va gândi și nici nu va propune vreo rezolvare.

Nimeni din partea statului nu s-a străduit vreodată să formuleze vreuna dintre aceste probleme într-o formă comprehensibilă, să îi stabilească parametrii sau să colecteze datele necesare fundamentării ei. Ca urmare, nimeni nu s-a preocupat vreodată de rezolvarea acestor probleme. Nici măcar militarii înșiși, fie ei activi, ori în rezervă sau în retragere. Și nici nu avem vreun motiv să credem că ar începe de acum înainte cineva de la stat sau din așa-zisa societate civilă să se preocupe de asemenea lucruri.

Așa că un Grup de Dialog Militar ar fi o premieră în identificarea, formularea, fundamentarea, descrierea și, mai ales, în rezolvarea problemelor de tipul celor menționate mai sus.

Desigur, propunerea înființării unui asemenea Grup de Dialog Militar nu este o soluție în sine, la niciuna dintre problemele enunțate pe scurt în acest eseu, ci doar un subiect de discuție publică.

Și mă aștept ca imediat să apară piedici în materializarea acestei propuneri.

Probabil, reprezentanți de-ai celor indicați direct sau aluziv că sunt responsabili de crearea unora dintre aceste probleme se vor repezi, din primul moment, să rezerve denumirea aceasta de Grup pentru Dialog Militar în registrul fundațiilor și asociațiilor, dacă nu au făcut-o deja, ori să cumpere online domeniul .ro cu aceeași denumire.

Alți reprezentanți ai acelorași responsabili vor inunda spațiul de dezbatere deschisă cu alte subiecte, care vor fi declarate de interes mult mai presant decât acestea zece, cum ar fi prestigiul șifonat sau pensiile incerte ale militarilor.

Ca să nu mai vorbesc despre descurajarea unor potențiali participanți la dialogul militar propus de a deschide gura sau chiar de a lua în considerare includerea lor pe lista de discuții.

Nu îmi propun să fac față unor împotriviri de acest fel, ori să surmontez de unul singur asemenea obstacole puse în calea materializării ideii mele. Dacă ea, ideea, este într-adevăr valabilă, atunci ea se va promova și se va apăra singură, prin răspândire și prin adoptarea ei de către alți militari români, interesați de problemele indicate și, mai ales, de soluțiile posibile. Dacă nu, nu.