Discreditarea academică

Până la sfârșitul anului 1989, pentru orice cetățean român, absolvirea unei universități era un capăt de drum, în devenirea sa. Nu un început de drum, ci un sfârșit. Cu diploma de universitate, de politehnică sau de conservator în buzunar, românul nostru nu mai trebuia să facă altceva decât să se prezinte la un serviciu unde să facă ce făceau și ceilalți de pe acolo. Până la ieșirea la pensie, grijile sale profesionale erau altele decât cele de dobândire a vreunei priceperi intelectuale. Omul se îngrijora de locul de muncă doar din punctul de vedere al locației și nu al conținutului muncii.

Foto: blogforyouth.com

În acele condiții, alegerea uneia dintre universitățile românești se făcea exclusiv pe criteriul celei mai probabile și mai profitabile repartiții. Erau universități care dădeau note mult mai mari decât altele și care erau mai căutate, tocmai pentru că, la absolvire, se făcea repartiția pe țară, iar cei cu note mai mari aveau șanse mai multe să prindă un post într-un oraș sau într-o anumită locație râvnită de mai toți. Alt criteriu de alegere a universității era costul vieții de student, care trebuia să fie cât mai mic și, în consecință, suportabil. Și atât.

Erau și câteva, puține, facultăți cu o specializare înaltă, care erau unice și foarte selective, cum era cea de aeronautică, ori de istoria și teoria artei, sau de comeț exterior. Numărul celor care ajungeau acolo era nesemnificativ, la nivel național, așa că aceste facultăți pot fi menționate aici doar ca excepții.

Cei ce voiau să ajungă absolvenți de universitate în România trebuiau să treacă prin examenul de admitere, examen care tria foarte bine candidații. Desigur, și pe vremea aceea, existau piloșii, care știau subiectele dinainte, sau care aveau o pilă la corectare, dar acestea erau rarități extreme. Cei foarte piloși mergeau chiar și mai departe. De exemplu, pentru admiterea unuia dintre copiii cuplului Ceaușescu la universitate, s-a preferat schimbarea legii special pentru promoția de liceeni din anul acela, în sensul că cei cu media perfectă de 10,00 în liceu să fie admiși la facultate fără concurs.

Marea masă de tineri, însă, învățau în draci pentru admitere. Succesul era asigurat fie de urmarea liceului în clase bune din România, fie de meditatori de excepție, fie și de una și de cealaltă. Așa că, pe lângă bătălia pentru admitere, mai avea loc și bătălia pentru locuri în clasele de renume, ori la mediațiile celor renumiți. Dinu Patriciu, miliardarul de mai târziu, și-a făcut primul milion dând meditații pentru admiterea la Institutul de Arhitectură din București.

Expresia bătrânească „ai carte, ai parte” era tradusă în vremurile acelea nu ca „dacă ai știință de carte, atunci ai parte de o slujbă bună”, ci ca „ai carte (document, diplomă), ai parte de o slujbă bună”. Iar documentul care îți conferea partea era același, indiferent de universitate, deoarece era emis la nivel național, de ministerul de resort.

Un sfert de secol mai târziu, diferențele față de situația descrisă mai sus sunt surprinzătoare.

Astăzi, nu se mai fac repartizări pe posturi la absolvirea niciunei universități. Cei ce vor să lucreze la stat, în posturi prevăzute cu cerința diplomei universitare, trebuie să treacă printr-un proces de selecție, proces în care pilele și mita au un rol mult mai mare decât conținutul diplomei respective. Adică, diploma mai este încă obligatorie, dar este și irelevantă, în același timp. Iar pentru anumite posturi din sistemul public, așa cum sunt cele din învățământul preuniversitar, nici măcar aceste diplome nu mai sunt chiar așa de obligatorii, atâta vreme cât dascălii fără diplomă, care vor să predea la țară, acceptă și posturi de suplinitori.

Cei ce vor să lucreze în sistemul privat trebuie să facă dovada unor priceperi, deprinderi și cunoștințe specifice postului, indiferent de diploma pe care o dețin. Asta, dacă nu sunt copiii patronului sau rude de-ale acestuia. Așa că, și pentru ei, diploma este la fel de irelevantă ca și pentru cei ce visează să lucreze la stat.

Ce este surprinzător aici este că, în tot acest sfert de secol, s-a dezvoltat o industrie extinsă a diplomelor universitare. Anumiți investitori au sesizat cerința de piață românească pentru diplome și au creat condițiile pentru acordarea lor. Aceste condiții au fost de ordin legislativ, dar și instituțional. Surprinderea apare atunci când constatăm că, pe măsură ce diplomele devin tot mai insignifiante în obținerea vreunui loc de muncă, importanța lor socială crește, în loc să scadă în mod similar.

Nu știu să se fi făcut măsurători sociologice ori să se fi adunat date relevante privind acest comportament aberant de piață, în care cererea pentru diplome excede cererea pentru competențe sau cunoaștere, atât din partea angajatului, cât și din partea angajatorului, mai ales atunci când acest angajator este statul. Cert este că asta se vede cu ochiul liber.

În tot cazul, tendința acestei piețe este de a se restrânge, ca urmare a diminuării cererii. Din toate acestea, în situația cea mai neplăcută se vor afla universitarii înșiși.

Sindromul cel mai tipic al oricărei industrii pe cale să își piardă piața este acela în care industria respectivă produce bunuri sau servicii de o calitate tot mai slabă, la prețuri tot mai mici, în speranța că, astfel, se va mai putea menține un echilibru al pieții, între cerere și ofertă, pe un palier mai jos.

Foarte curând, sistemul academic românesc va arata ca o industrie decadentă, cum a fost, de exemplu, cea a benzilor magnetice pentru casetofoane, dacă mai ține minte cineva ce înseamnă astea. În ultimile două decenii, universitățile românești au investit masiv în clădiri și în oameni, doar ca să se constate mâine că aceștia stau degeaba și nu produc mai nimic. Nici măcar diplomele pentru care au fost clădirile construite și oamenii angajați.