Nu te tai acum...

Pe vremea orânduirii comuniste, la vot, puteau apărea două probleme. Una era să nu te prezinți, iar alta era să nu votezi cu candidatul unic, ori cu unul dintre candidații comuniști de pe buletin. Nu știu ca aceste două să fi fost vreodată probleme pentru cel sau cea care, efectiv, nu se prezenta la vot sau nu vota cu comuniștii. Cel puțin, nu știu să fi fost probleme directe. Cu siguranță, însă, astea erau cele mai mari probleme pentru organizatorii alegerilor.

Eu am avut o experiență personală de unde mi-a și venit chestia asta, pe care am tot povestit-o, dar v-o mai povestesc odată acum, în ultima săptămână înainte de votul la localele din România democratică și scoasă pe piața liberă, concurențială.

Am fost delegat să supervizez desfășurarea alegerilor locale din secția de votare instalată în unitatea militară de aviație, de la Sibiu. Cred că atunci au fost ultimile alegeri comuniste.

De dimineață, când s-a deschis secția de votare, militarii din cazarmă erau deja încolonați la intrare, gata să își exercite dreptul constituțional la vot. Așa îi zicea acestui drept în termeni populari, deși literalmente, dreptul era cel de a alege. Numai că, neavând din ce să alegi, toți candidații fiind comuniști și, în unele circumscripții electorale, cum era și cea pe care o supervizam eu, nici măcar neavând mai mult de un singur candidat pentru o poziție în administrația locală, nu se mai punea problema alesului, ci doar cea a votului. Măcar în privința asta, comuniștii erau sinceri.

Începe votarea, cu coadă pe fluxul de vot. Fluxul era la fel ca în zilele noastre. Mica dar esențiala diferență era în procedura de întocmire a listelor, care se afișau cu un timp rezonabil înainte de ziua alegerilor, astfel încât fiecare alegător să poată să verifice dacă este pe listă și chiar să rețină la ce poziție era trecut pe listă, pentru a nu mai pierde vremea să se caute, când ajunge în sală. Procedeul acesta a fost abandonat odată cu abandonarea regimului politic socialisto-comunist, pentru motivul evident că, acum, dreptul de a alege este garantat și morților, și celor plecați definitiv, și oricui vrea partidul de guvernământ să îi ceară votul.

După vreo oră de la deschiderea urnelor, îi văd pe membrii comisiei de votare că încep să se foiască. Ca și când ar fi vrut să facă ceva, dar le era să nu mă supere pe mine. Îi întreb ce problemă au și îmi spun că au informații că la alte secții de votare, din Sibiu, de la armată, s-a terminat deja votarea, cu prezența sută la sută.

Nu știam că este o întrecere electorală între secții, care dintre ele să termine mai repede. La secția noastră, coada era încă destul de lungă, deși militarii din cazarma de aviație erau întotdeauna mult mai puțini decât cei din trupele terestre, care raportaseră că deja votaseră cu toții. Ca urmare, am dedus că e o problemă de raportare. Și ai noștri ar fi vrut să raporteze că au terminat, dar nu știau cum să îmi spună asta, știindu-mă corect din alte ipostaze.

I-am întrebat ce se fac dacă raportează că au votat deja sută la sută dintre cei înscriși pe liste și se consată apoi că cineva nu a venit? N-au avut curajul să îmi spună că l-ar fi votat în lipsă, pentru că așa ceva era evident împotriva legii. Dar cam asta ar fi făcut, dacă mă uitam în altă parte.

Dar nu am vrut să mă uit. Îmi era însă milă și de ei. Nu puteau fi campioni la votare, din cauza mea. Și, atunci, le-am sugerat să meargă la cei din coadă, să vadă cine sunt, dacă sunt trecuți pe liste și, dacă sunt cu toții, să raporteze că a votat toată lumea, chiar dacă, efectiv, nu se introduseseră toate buletinele în urna sigilată. Ceea ce colegii mei din comisie au făcut repede și au raportat apoi, cu entuziasm, că prima dintre cele două probleme ale zilei fusese rezolvată. Toată lumea votase! Nu aveam niciun dizident.

A doua problemă se evidenția întotdeauna numai noaptea târziu, când se numărau voturile.

Primul semn pe care l-am văzut că ar putea fi o problemă cu rezultatul votului a fost că ceistul unității începuse să dea târcoale pe la ușă, doar-doar îl primim și pe el în sala unde se aflau comisia și urna cu buletinele de vot. „Are delegație?” am întrebat eu, referindu-mă la delegația emisă de autoriatea electorală competentă. „Nu are!” am aflat imediat. „Atunci, cu părere de rău, va sta afară, că așa zice legea”, m-am pronunțat cu autoritatea eșalonului superior, de la care veneam.

Tot ce a putut să facă ceistul nostru a fost să se uite prin ușa de sticlă și că cheme prin gesturi câte unul dintre membrii comisiei, cu care se cunoștea bine, până afară, să îl întrebe cum merge numărătoarea voturilor. Pentru cine nu știe, ori nu își mai aduce aminte, ceist era ofițerul de contra-informații, detașat de la direcția de resort din Departamentul Securității Statului la unitatea respectivă. Fie ea economică, civilă sau militară.

Practic, la acea secție de votare, s-au dovedit a fi doar vreo șase-șapte probleme. Adică, tot atâte buletine de vot pe care era scris ceva. Procedura din cabina de vot secret era că fiecare alegător putea să taie numele candidatului considerat necorespunzător. Dacă numele nu era tăiat, buletinul se considera vot valabil în favoarea celui ce scăpase neșters. Cum alegătorii noștri nu aveau de unde alege, fiind un singur candidat pentru fiecare poziție din buletinele de vot, toată lumea se aștepta ca aceste buletine să fie curate.

Pentru exercitarea acestei proceduri, fiecare cabină era dotată cu câte un creion. Care creion, de cele mai multe ori, avea vârful rupt, pentru siguranța organizatorilor. Așa că, dacă alegătorul voia să voteze, trebuia să își aducă de acasă fie ceva de scris, fie o ascuțitoare.

Revenind la experiența mea, cum ziceam, vreo șase-șapte alegători militari au ales să scrie ceva pe buletinele de vot. Aceste buletine erau deja puse deoparte de comisia care, iarăși, începuse să se ferească de mine, în mod vizibil. „Ce s-a mai întâmplat?” mă interesez eu. „Păi, nu știm ce să facem cu buletinele astea.”

„Ce scriu instrucțiunile?” găsesc eu calea spre dreapta rezolvare. „Ia să vedem. Cică votul împotrivă este pentru cel al cărui nume a fost tăiat cu o linie continuă, trasă peste întregul text cu acel nume. Aveți asemenea cazuri?”

Realitatea era că majoritatea buletinelor puse deoparte aveau numele tăiat. Așa că problema era acolo, pe masă. Dacă raportau că votul nu a fost sută la sută în favoarea candidaților, a doua zi ar fi început, probabil, reproșurile că activiștii de partid, dar și comandanții soldaților din cazarmă, nu au făcut o campanie electorală suficient de bună, astfel încât să îl convingă pe fiecare ostaș alegător cât de bine este să îl aleagă pe candidatul nostru.

„Dar uite ce mai scriu instrucțiunile”, am continuat eu. „Dacă nu este clară intenția de vot, comisia dezbate cazul și stabilește, prin majoritate, dacă a fost vot pentru, împotrivă sau anulat. Așa că, dacă numele nu a fost tăiat cu o linie perfect orizontală, pe toată lungimea scrisului, se poate discuta dacă votantul a vrut să îl taie, ori a vrut să îl sublinieze, pentru că dorea mai mult decât ceilalți să îl vadă ales.” La care, membrii comisiei s-au luminat deodată la față. „Aha!” au zis ei și s-au pus pe deliberat.

„Dar ce ne facem cu ăsta?” mă întreabă președintele comisiei de votare, arătându-mi un buletin pe care scria „NU TE TAI AZI, TE TAI DE CRACIUN”. „Ăsta este cu siguranță un vot valabil”, am opinat eu. „Doar dacă îl tăia ar fi fost vot împotrivă. Conform procedurii legale.”

Așa că, după deliberări, comisia a constatat că votul a fost, în proporție de sută la sută, în favoarea candidaților comuniști. Membrii comisiei au semnat procesul verbal de numărare a voturilor și au raportat acest rezultat comisiei județene, urmând ca, după aceea, să trimită acolo și buletinele ca atare.

Înainte de a face comisia așa ceva, unul dintre colegii din comisie îmi șoptește că ceistul ar vrea să vadă și el buletinele cu probleme, mai ales pe cel cu text. In ideea că poate își dă seama cine sunt autorii.

Cum vă spuneam, ceistul era din Securitate tocmai pentru a nu putea să se subordoneze celor pe care îi proteja informativ. Adică, nimeni dintre noi, militarii, nici măcar eu, venit de la eșalonul superior, nu puteam să îi spunem ceistului ce să facă. Dar nici nu puteam să îl lăsăm să facă ce vrea el, la noi în curte.

„Dacă sunt valabile, chiar cu înscrisuri pe ele, buletinele de vot trebuie sigilate și trimise la județ. Doar acolo poate ceistul să le vadă. Dar dacă le vede acolo, le văd și cei de la județ și s-ar putea întreba ce e cu ele. Așa că, poate găsiți voi o modalitate să le distrugeți și să nu mai știe nimeni de ele. Niciodată. Că tot ați raportat succesul la vot de sută la sută.” Așa s-a și întâmplat.

Acum, la mai bine de un sfert de secol de la experiența povestită mai sus, participarea la vot nu mai este o problemă. Cum nici votul împotrivă nu mai este o problemă. Ambele fiind rezolvate cu ușuriță. Că doar suntem în era digitală...

Romania în NATO

Peste șapte săptămâni, la Varșovia, în Polonia, se va întruni Consiliul Nord-Atlantic, la nivelul șefilor de state și de guverne din statele membre ale Organizației Tratatului Atlanticului de Nord, cunoscută cu acronimul NATO. Vorbim despre Summit-ul Alianței, un eveniment de importanță majoră pentru securitatea emisferei de nord a Planetei Pământ. Si, mai ales, pentru Europa.

Foto: presidency.ro

Romania, ca stat membru NATO cu drepturi și obligații depline, se pregătește pentru acest summit așa cum știe ea mai bine. Ceea ce este surprinzător de rău, având în vedere că problema păcii și a războiului în Europa și, cu precădere, în regiunea în care trăim noi, românii, este o problemă care, dacă nu chiar trebuie urgent rezolvată, măcar trebuie discutată cu temeinicie.

De ce zicem că este de rău cum se pregătește România pentru Summit-ul NATO? Pentru că, dacă este să ne luăm după ce spun președintele Consiliului Suprem de Apărare a Țării (CSAȚ), care este și președintele Țării, precum și vicepreședintele aceluiași consiliu, care este și premierul Țării, singura formă concretă de pregătire este întocmirea unei liste de dorințe, pe care România intenționează să o trimită la NATO, așa cum un copil îi trimite lui Moș Crăciun lista conținând cadourile visate.

Desigur, în sine, acest procedeu nu ar trebui să fie unul rău. Numai că, la nivelul acesta, dorințele noastre, cele formulate de cei doi, șefii de stat și de guvern, ar trebui să fie susținute cu argumente raționale, dar și cu credibilitate instituțională și, mai ales, comportamentală. Dar, din păcate, nu sunt.

Ceea ce este, așa cum spuneam, surprinzător. România e membru NATO de o duzină de ani. Adică, de o jumătate de generație. Dacă ținem seama și de faptul că pregătirea pentru membership a mai durat un deceniu, înainte de accedere, cultura organizațonală a Alianței ar trebui să fie deja parte a culturii naționale organizaționale. Doar că nu este!

Ca să fim mai concreți, prin cultură organizațională înțelegem acel set de valori care sunt prețuite și promovate de toți membrii organizației. Ca să vă dau un singur exemplu, este foarte important ca, între aceste valori, să o regăsim întotdeauna pe cea a dialogului constructiv, din care să rezulte soluții profitabile sau favorabile tuturor membrilor acelei organizații. Pentru că nicio organizație și, cu atât mai puțin, o alianță militară, nu poate să existe, să funcționeze și să obțină performanță, decât dacă toți membrii ei lucrează în folosul comun și, esențial, au convingerea că niciunul dintre ei nu încearcă să obțină propria sa bunăstare pe seama altuia sau a tuturor celorlalți membri.

Cea mai recentă veste despre contribuția României la pregătirea Summit-ului de la Varșovia ne parvine din Declarația de presă pe care președintele României, domnul Klaus Iohannis, a prezentat-o la sfârșitul ședinței CSAȚ, de vineri, 27 mai 2016. Aflăm astfel că „Consilul a aprobat liniile generale de mandat ale României la Summitul NATO de la Varșovia, care va avea loc pe 8 și 9 iulie 2016, cu mențiunea că acestea să fie actualizate și adaptate, în funcție de negocierile din Alianță și, evident, de evoluțiile situației internaționale”.

De când am citit asta, mă tot chinui să îmi aduc aminte unde am mai văzut eu ideea asta eminamente originală și foarte românească, cea cu obiectivele care se vor modifica, conform legii, în funcție de rezultatele obținute pentru atingerea lor, astfel încât, oricare ar fi acele rezultate, obiectivele să fie atinse în întregime. Dar nu pot să îmi aduc aminte, iar să caut în memoria laptop-ului nu cred că are sens. Cert este că am mai auzit așa ceva, tot în mediul ori domeniul securității și apărării naționale. In cazul de față, putem traduce fără să greșim că mandatul primit pentru participarea României la Summit-ul NATO va fi îndeplinit în întregime și cu deplin succes, atâta vreme cât el nu va fi altceva decât ceea ce hotărăsc ceilalți participanți la negocieri.

Eu m-am ocupat de NATO și, mai ales, de România în NATO, din punct de vedere militar, pe parcursul întregului deceniu de pre-aderare și, din punct de vedere teoretic și formativ, încă vreo doi-trei ani după ce România a devenit membru NATO. În tot acel timp, am explicat pe îndelete și de nenumărate ori, tuturor decidenților români, în funcție și în devenire, că, odată intrată în NATO, România nu mai poate primi indicații, sugestii sau, și mai aiurea, ordine de la Alianță, pentru că România ESTE ea însăși NATO.

Simultan, am explicat pe îndelete și de nenumărate ori, acelorași decidenți, că NATO NU ESTE Pactul de la Varșovia. Adică, americanii nu sunt în NATO așa cum erau sovieticii ruși în Pact, deși ponderea de putere militară a americanilor în NATO este mai semnificativă decât era ponderea de putere militară a sovieticilor în Pactul de la Varșovia. Iar diferența este dată tocmai de diferența de cultură organizațională. Care se vede limpede în comportamentul actorilor respectivi.

Adică, teza lui Băsescu Traian, cel mai incult și mai incapabil șef de stat român din întreaga noastră istorie, că, dacă se pune bine cu americanii, prestându-le sex oral ca unui licurici, România va putea să își promoveze în NATO interesele sau, măcar, dorințele, este o teză aiurea. Care nu are nici cel mai șubred suport în realitate.

Desigur, reciproca nu este valabilă. Adică, americanii nu pot fi ignorați. Numai că nu pot fi ignorați nici ceilalți membri ai NATO, pentru că, în NATO, deciziile se iau exclusiv prin consens. Și, atunci, în locul sexului oral băsist, se preferă argumentația rezonabilă, în cadrul dialogului intra-organizațional. Dialog pe care România încă nu știe și nici nu poate să îl practice.

Nu știe, pentru că România nu și-a format o școală proprie de gândire strategică. Nici măcar nu a aderat la vreuna dintre școlile majore existente în Lume. România nu are fundamentul teoretic necesar și nici uzanța de a apela la știință, la gândire atunci când are de luat decizii la nivel strategic. Oricare au fost încercările, de altfel modeste, de rezolvare a acestei lipse, ele s-au lovit de marii corupți din domeniul securității și apărării naționale, cei care au confiscat și au decredibilizat orice element instituțional de promovare a gândirii teoretice, fie el academic sau de cercetare științifică. Așa că, în mod voluntar, din punct de vedere științific, teoretic, România s-a abandonat în brațele străinilor, contând pe benevolența acestora că vor gândi strategic în favoarea ei.

Nu poate, pentru că România nu și-a format practicieni în domeniul dialogului strategic. În locul unor personalități solide, recunoscute și credibile în dialogul internațional, România de astăzi a preferat să își formeze un corp de mici intriganți, care se pricep să șoptească la ureche, să facă afaceri personale mărunte din funcțiile de la stat și să asculte pe la uși. Aceștia sunt bine cunoscuți de interlocutorii străini, care îi așază întotdeauna în alveola pe care o merită și de unde nu pot conduce negocieri de niciun fel. Iar românii care ar putea fi adevărații negociatori strategici, dacă nu ar fi ignorați de propriul lor stat, sunt recuperați fie de organizațiile internaționale, fie de alte state, pentru meritele lor personale. Între care nu se regăsește și cetățenia română.

În rest, dacă ne coborâm interesul investigației de față de la nivelul strategic în jos, spre cel tactic, vom găsi destui eroi români, care fac fapte de vitejie în NATO și care merită întreaga noastră admirație și prețuire.

Doar că Summit-ul NATO are loc la nivel strategic și, acolo, nu știm să avem vreun erou în acțiune. Dar nici nu ne trebuie vreunul. Atâta vreme cât am garantat succesul mandatului românesc, prin hotărârea CSAȚ de formulare a lui după obținerea rezultatelor.

Mândria de a fi om

Câțiva activiști au realizat, în România, o performanță unică. Au reușit să scrie „cea mai lungă scrisoare” și să facă să fie semnată de peste trei milioane de cetățeni români cu drept de vot. Bravo lor!

http://www.thegatewaypundit.com/2014/01/twelve-homosexual-nigerians-face-stoning-by-sharia-court/

Numai că, în loc să omologheze această performanță în Cartea recordurilor, au dus scrisoarea la Senatul României. Cu scopul declarat ca Senatul să schimbe legislația fundamentală a României astfel încât ceea ce scriau ei în scrisoarea cea mai lungă să devină lege.

Ceea ce nouă, cetățenilor, ne creează o problemă. Chiar înainte de a vedea ce scriseseră activiștii noștri în scrisoarea lor, reținem că ei s-au adresat unui Parlament care nu a reacționat niciodată la sugestiile mulțimii. Nici măcar la deciziile populare luate prin referendum nu au reacționat parlamentarii români.

De aceea, ar fi o problemă evidentă că ni se propune o discuție publică de etapă, între două momente care duc spre nimic. Primul moment, derulat fără ca nouă, cetățenilor, să ni se spună ceva, a fost cel al scrierii celei mai lungi scrisori și culegerii celor peste trei milioane de semnături. Al doilea moment, care, dacă este să ne luăm după comportamentul din trecut al Parlamentului României, nu va mai avea loc niciodată, ar fi cel în care se va modifica un articol din Constituția României.

Așa că ne întrebăm ce rost ar mai avea să discutăm conținutul acelei scrisori atât de cea mai lungă, dacă tot nu se va întâmpla nimic după aceea? Soluția evidentă a acestei probleme este că nu are niciun rost.

Ce putem însă discuta, dacă tot am intrat în vorbă, este raționalitatea ipotetică a demersului propus de activiștii noștri.

Ei propun „apărarea familiei” tradiționale, în fața celor care vor să o modernizeze. Modernizarea fiind în sensul că și homosexualii să poată întemeia o familie la fel de legală, în fața legii, ca cea întemeiată între heterosexuali.

Doar că, de fapt, activiștii ăștia și toți cei peste trei milioane de semnatari nu fac asta. Adică, nu apără nicio familie. Tradițională sau modernă. Tot ce fac ei este să arate lumii cât de nepricepuți sunt ei în a formula o problemă și în a propune o soluție la acea problemă. Iar ei sunt atât de nepricepuți, încât propun negarea dreptului oricărei persoane la propria sa demnitate.

Trecem repede pe lângă observația de bun simț că nu aperi nimic atunci când impui restricții sau modificări drastice asupra însuși obiectului de apărat. Adică, nu aperi nicio familie impunând acelei familii cum să fie. Din contră. Făcând așa ceva, lovești familia.

În loc să propună o formulare de tipul statul România nu recunoaște familiile formate din soți de același sex, ei propun ca statul să recunoască doar familiile formate dintr-un bărbat și o femeie.

Știm cu toții că nu puteau propune ceea ce am scris eu mai sus că ar fi trebuit să propună, deși ei, cu toții, activiști și semnatari, se împortivesc homosexualității. Pentru că nicio constituție democratică, nici măcar aceasta, în vigoare în România, nu poate să spună că, fiind homosexual, un cetățean își pierde din drepturile sale fundamentale. Inclusiv dreptul de a își întemeia o familie. Așa cum nu poate spune că a fi homosexual este o crimă, sau o infracțiune, care se pedepsește cu pierderea temporară a libertății.

Așa că, în disperare de cauză, activiștii noștri au găsit „soluția” constituțională de a redefini familia. Pe un singur criteriu. Cel al anatomiei organelor sexuale. Ceea ce este o imbecilitate, trebuie să recunoaștem. Pentru că homosexualii nu sunt identificabili după anatomie, ci după caracteristici psihologice, care se relevă exclusiv comportamental.

În plus, propunerea de definire a familiei, în ochii statului, ca fiind uniunea dintre un purtător de penis și o purtătoare de vagin, exclude posibilitatea recunoașterii legale a familiilor monoparentale. Și, cică, asta ar fi în interesul copiilor! Care trebuie să aibă, neapărat, în accepțiunea legii, un tată și o mamă.

Ar mai fi de menționat că propunerea din scrisoarea cea mai lungă duce la accentuarea unei situații care este eminamente penibilă, pentru o societate deschisă la minte. Respectiv la situația de a ascunde de restul lumii o condiție psihică în care se află un cetățean cu drepturi depline al acelei societăți. Așa cum a fost și în trecut, când homosexualii trebuiau să își ascundă condiția lor de restul lumii, pentru a nu primi oprobriul acesteia.

Concret, cine este homosexual și vrea să crescă un copil sau mai mulți, o va putea face și în condițiile în care are voie de la stat să își întemeieze o familie numai dacă este formată dintre un bărbat și o femeie. Doar că familia aceea va fi una artificială, pentru ochii legii numai.

Sau, dacă nu vrea să fenteze legea, homosexualul care simte nevoia umană să își transfere dragostea și grija parentală asupra unui copil normal va avea de ales să se stabilească în oricare altă țară europeană, în care legea nu îl condamnă că este homosexual și nu îi restrânge drepturile. Cum mulți dintre homosexuali sunt deosebit de creativi, adică produc o valoare nouă prin ceea ce fac, societatea care îi respinge pentru simplul fapt că sunt așa cum sunt va fi singura care pierde, atunci când se face bilanțul. Ea ajungând să fie o societate mai „pură”, dar mai săracă, mai ponosită.

Țin să subliniez că nu discut aici meritele ideii că homosexualitatea este o amenințare la adresa familiei, a copiilor și a societății în general. Tot ce am făcut a fost să arăt cu câtă iraționalitate s-a vărsat această idee într-o propunere legislativă fundamentală, susținută de mase mari de cetățeni cu drept de vot.

Observăm însă că acest demers constituțional mai trage încă un semnal de alarmă, privind mecanismele societale românești. Dacă nu s-ar fi scris scrisoarea cea mai lungă și dacă nu ar fi fost ea semnată de milioanele de semnatari, nu am fi putut vedea, cu ochii noștri, cum este prin alte părți ale Lumii, în care funcționează mecanisme de justiție și de legislație religioase. Uneori paralele cu cele de stat, alteori suprapuse, ori chiar înlocuindu-le pe cele publice, civile.

Și mai putem contempla pericolul ca toată această problemă să se verse și peste educația națională. Să se propună ca, în învățământul de stat, elevii și studenții să învețe că a fi homosexual este o situație de combătut. Așa cum copiii care nu au o mamă și un tată nu sunt copii normali și, ca urmare, trebuie respinși. Cu lege sau fără de lege.

Alegem mutarea

Mulți români și aproape toți bucureștenii se plâng de faptul că nu au ce alege, la apropiatele locale, de peste zece zile. Adică, dacă i-am alege pe cei ce candidează la primării și consilii, am ajunge să râdă domnul Pleșu de noi. Că ne dăm dăștepți, dar alegem prost. Alegem exclusiv „politicieni mediocri”, cum le zice domnia sa aleșilor noștri cei corupți, ticăloșiți în îngrășarea famililor și prietenilor pe seama banului public, și total inculți, ca să nu zicem subinteligenți, că nu i-am testat în laborator.

De parcă ar fi vina noastră că trebuie să alegem din ceea ce găsim pe tarabă, nu din ceea ce vedem în filme sau citim în cărți. Iar, pe tarabă, atâta găsim. Politiceni. Nu le mai spunem și mediocri, ca să nu fim la fel de tautologici ca domnul Pleșu, care, probabil, crede că ar putea exista și alt fel de politicieni.

Pe unii dintre noi îi apucă disperarea, când văd că, la a doua generație de după dispariția sistemului politic socialisto-comunist, alegem în fruntea guvernelor locale și centrale aceiași oameni pe care îi urâm și îi disprețuim, așa cum pensionarii de astăzi alegeau, cu mai bine de un sfert de secol în urmă, în proporție de aproape sută la sută, comuniștii unici, de care ei, alegătorii, râdeau pe ascuns și pe care îi înjurau în barbă.

Poate lucrurile or fi altfel în micile comunități. Acolo unde localnicul se întâlnește cu primarul toată ziua bunăziua, fie pe stradă, fie la târg, fie la cârciumă. Sau la biserică. Acolo, mai funcționează încă acel bun simț reciproc, din care rezultă ideea de „primarul nostru” sau, și mai important, de „satul nostru”.

Cum dăm însă cu ochii de așezări mai mari, ca să nu mai vorbim de Capitală, cum nu mai găsim pe nimeni care să zică „orașul nostru”, ori „municipiul nostru”. Așa că nici primarul nu este niciodată „al nostru”. Cum nici consiliul nu este al nostru. Mai ales că minoritarii ce aleg cu sârg, indiferent de ofertă, habar nu au ce e aia o primărie, alta decât clădirea, ori ce e ăla consiliu. Minoritari în sensul că sunt mai puțini cei ce votează decât majoritatea alegătorilor care stau acasă, în ziua votului.

Atunci când vorbim despre cel puțin două generații care se comportă la fel, putem vorbi deja despre o tradiție. Și ne așteptăm ca ea, tradiția, să dăinuiască și peste generațiile următoare. Așa că, atâta cât putem bate cu gândul în viitor, vedem că tot aceiași politicieni fără niciun merit, fără nicio pregătire administrativă și fără nicio morală civică vor fi aleși în primării și consilii, la alegerile locale. Mai ales în București și în marile orașe ale României.

Ceea ce e de bine. În sensul că nu vom avea nicio surpriză. Toate sunt așa cum ne așteptăm să fie. Iar, dacă nu ne place, dacă nu ne convine, dacă vrem altceva sau pe altcineva în guvernarea locală, avem întotdeauna opțiunea mutatului. La țară. Sau în altă țară.

Cersetorul, cârcotasul si cetăteanul

Civilizația occidentală, cea din care ne straduim și noi, românii, să facem parte, este structurată pe state. Deoarece fiecare dintre aceste state cuprinde un popor sau mai multe, ori doar o porțiune dintr-un popor, după caz, este imperios necesar ca el, acest fiecare stat, să corespundă unui model acceptabil de toată lumea. Iar modelul ales și acceptat peste tot în Occident este cel al statului antic european. Inițial grecesc și, apoi, roman.

Unul dintre elementele constitutive fundamentale ale oricărui stat occidental este cetățeanul. În filosofia arhitecturii statale antice, cetățeanul era cărămida, pe când legile, cutumele, tradițiile și valorile comune erau mortarul care lega fiecare cărămidă de toate celelalte, iar, pe timpul constituirii statului, guvernul era meșterul zidar și, mai apoi, femeia de serviciu, care ținea curată și în bună funcțiune respectiva contrucție.

Statele occidentale, ce s-au format la finalul Evului Mediu, în Europa și în America de Nord, au adoptat aceeași filosofie, atunci când s-au constituit. Mai puțin statele constitutive ale Marii Britanii, care au parcurs un proces de devenire aparte, început odată cu celebra Magna Carta, cu câteva sute de ani mai devreme. Proces ce a avut același rezultat, deoarece era bazat pe aceeași filosofie.

Pentru a fi o construcție durabilă, solidă și elegantă, orice stat contemporan, la fel ca cele antice, trebuie să se asigure că cetățenii săi, în calitate de cărămizi, îndeplinesc două condiții. Una ar fi că ei, fiecare în parte și toți împreună, sunt conștienți de rolul pe care îl au în arhitectura statală. Cealaltă condiție este ca ei, cetățenii, să fie pregătiți teoretic și capabili acțional să își joace acest rol.

De aceea, fiecare stat este direct interesat și alocă resurse semnificative pentru învățământul de stat, pentru sănătatea publică, pentru ordinea socială și pentru securitatea individuală, ca domenii în care se crează condițiile cetățenești menționate mai sus.

De aici rezultă esența relației dintre stat și cetățean. Statul nu face altceva decât să existe prin cetățenii săi. In același timp, se preocupă ca acești cetățeni să fie cât mai pricepuți în rolul de elemente constitutive ale statului.

Această filosofie se verifică ușor. Statele care se preocupă mai mult de cetățenii lor, care au organizat mai bine și cu performanțe mai mari învățământul de stat, care asigură sănătatea fiecărui cetățean și care își protejează mai tare cetățenii de orice riscuri și amenințări sunt state puternice, indiferent de condițiile lor geografice, de nivelul de dezvoltare economică sau de demografie. Desigur, nu în mod absolut, ci comparativ cu statele care nu investesc în cetățean suficiente resurse, care mențin cetățeanul în ignoranță privind rolul pe care acesta îl are în stat, care preferă să îl țină departe pe cetățean de problemele de stat, adică comparativ cu statele slabe.

Dacă mai amintim și postulatul că statele puternice produc mai multă bunăstare decât statele slabe, atunci putem înțelege că este în interesul cetățeanului să viețuiască într-un stat puternic și este în intersul statului să abiă cei mai angajați și mai capabili cetățeni.

Este de subliniat că vorbim aici despre statul însuși și nu despre administratorii săi. În mod natural, aceștia din urmă au interesul ca cetățeanul să nu își bage nasul în treburile lor. Așa cum o femeie de serviciu nu vrea să stea nimeni pe capul ei și să vadă cum își face serviciul și cu ce rezultate.

Desigur, guvernanții pot să își promoveze interesele de această natură doar între niște limite. În afara acestor limite, la o extremă, găsim statele prăbușite, în care guvernanții, de cele mai multe ori corupți, au reușit să alieneze complet cetățenii, aceștia ajungând să destrame statul, așa cum cărămizile sfărmicioase, ce se desprind din pereți, duc la dărâmarea unei clădiri. Iar, la cealaltă extremă, găsim dictaturile de toate felurile, în care statul nu mai are nevoie de cetățeni, fiind complet subordonat autorităților ce îi transformă pe locuitori din cetățeni în supuși. Adică, în executanți obedienți ai chefului conducătorului sau șefului statului și camarilei sale.

Acolo unde guvernanții nu vor să atingă vreuna dintre aceste două extreme, dar nici nu sunt încântați să fie controlați de cetățeni, se manifestă fenomene de prostire a cetățeanului. Adică, de aducere a acestuia în stare de neștiință, de nepricepere privind rolul său în cadrul statului.

Printr-o educație publică pervertită se alterează nivelul și capacitatea de cunoaștere a publicului, ignoranța rezultată de aici făcându-l pe cetățean să fie dependent de altcineva, care să îi spună ce și cum, în toate domeniile existenței sale. Iar acest altcineva este întotdeauna o sursă de informare controlată de guvernanți. Aceeași dependență perversă se crează și în relația cetățeanului cu statul, atunci când acesta ar trebui să îi ofere bunuri publice în domeniile esențiale ale sănătății sau siguranței proprii.

Văduvit de propriul discernământ social și dependent de agențiile de stat pentru nevoile sale esențiale, în mod subliminar sau direct, cetățeanul se află în situația în care guvernanții și vectorii lor de influență insistă să îi imprime un comportament de chiriaș tolerat al arhitecturii statale, în locul comportamentului de element constitutiv al aceleiași arhitecturi.

Una dintre ipostazele comportamentale ce rezultă din această tentativă este cea a cerșetorului. Cetățeanul ajunge să cerară în permanență ceva de la stat. Sau, măcar să aștepte ca statul să îi dea ceva. Iar guvernanții vor fi întotdeauna fericiți să îi promită cetățeanului că îi vor da câte ceva. În schimbul votului sau al promisiunii că niciodată cetățeanul nu se va băga în treburile lor. Adică, nu va exercita niciodată vreun control democratic asupra guvernării.

Cealaltă ipostază comportamentală încurajată de guvernanți, ca înlocuitoare a comportamentului cetățenesc, este cea a cârcotașului. În dictatură cârcoteala era infracțiune și se pedepsea aspru, pentru descurajarea oricărei tentative ulterioare. În statele slabe, cârcoteala este nu numai tolerată, dar chiar încurajată. Cu condiția ca ea să nu se dezvolte niciodată în proteste, ci să fie doar un paleativ al acestora.

Deci. Pentru a fi puternic, statul are nevoie de cetățeni activi și pricepuți în rolul lor de cetățeni. Cetățenii nu pot fi activi și pricepuți de capul lor, ci doar dacă statul le oferă condiții de educare, de sănătate și de pace. Ca urmare, dacă statul nu le oferă asemenea condiții, el va deveni foarte repede un stat slab. Care va fi la cheremul străinilor. Sau al celorlalte state.

Aparent, vorbim aici despre un cerc vicios. Chiar dacă ar vrea, cetățenii unui stat slab nu pot să îl facă pe acesta puternic, deoarece statul slab nu le oferă condițiile necesare.

De fapt, nu este niciun cerc. Este o spirală. Care o ia în sus, de fiecare dată când cetățenii conștientizează măcar că ar trebui să reînvețe să fie cetățeni activi și angajați. Sau, o ia în jos, de fiecare dată când cetățenii se complac în rolul lor de cerșetori la stat sau doar de cârcotași. Din aceia ce n-ar pune mâna niciodată pentru a remedia ei înșiși ceea ce nu le place.

Acest mini-eseu s-a născut ca o explicație la ce a vrut să zică un celebru președinte american, atunci când și-a îndemnat compatrioții să nu se întrebe ce poate face patria lor pentru ei, ci doar ce pot face ei pentru patria lor.

Politica ne costă

Politica ne costă pe noi, publicul, mai puțin decât ne costă non-politica. Adică, din punctul de vedere al costurilor, o politică proastă, chiar rea cu publicul, favorabilă doar anumitor grupuri de interese și doar anumitor reprezentanți ai acestor grupuri este preferabilă absenței totale a politicii.

Foto: Carmen Uscatu, facebook

Când vorbesc despre costuri, am în vedere atât cheltuirea directă a banului public, strâns din accize, taxe și impozite, cât și celelalte resurse care se consumă în timpul guvernării domeniului public. Cum sunt resursele sociale, de inteligență, de cultură, de timp și de atenție ale publicului, precum și ale bugetarilor și ale guvernanților, deopotrivă. Dar și cum sunt resursele naturale, în care includem și viețile oamenilor, animalelor și plantelor.

Iar când vorbesc despre politică, mă refer la traducerea în românește a englezescului policy. Fac mențiunea asta deoarece, în românește, politică înseamnă atât un plan transpus în cuvinte, plan de identificare și de rezolvare a unei probleme sociale și de guvernare, ori de îmbunătățire a guvernării unui sector public, în vederea atingerii unui obiectiv clar definit, cât și o formă de comunicare a politicenilor cu publicul, comunicare ce are un limbaj specific și care presupune că politicianul spune doar ceea ce vrea publicul să audă, indiferent de ceea ce crede și, mai ales, de ceea ce are de gând politicianul să facă. Am menționat englezescul policy deoarece acesta se referă doar la prima definiție dată aici politicii, pe când, în englezește, cea de-a doua definiție se referă la politics. Că așa sunt anglo-saxonii. Au nume diferite pentru realități diferite.

Propoziția de început, privind costurile politicii, comparativ cu cele ale non-politicii, se poate verifica zilele acestea, în contexul discuției publice privind sanitatea sistemului spitalicesc din România noastră.

Acum aproape două săptămâni, în urma publicării unei investigații jurnalistice, am aflat că spitalele de la noi sunt dezinfectate cu substanțe care nici să spele o pată de salivă nu sunt bune. Aceste substanțe sunt distribuite spitalelor de o firmă care îndeplinește toate condițiile unei căpușe economice, specifice post-decembrismului românesc. Am mai aflat că proprietarul spitalelor, statul, nu este interesat să măsoare eficiența dezinfectantă a substanețelor folosite, atâta vreme cât necazurile pe care ineficiența uciderii germenilor patogeni este ținută între limite pe care guvernanții corupți le consideră acceptabile. În mod particular, am fost informați că ministrul în funcție al sănătății naționale este un client direct și nominal al firmei-căpușă, de pe vremea când era el însuși șef de unitate medicală.

La o săptămână după aflarea acestor lucruri, premierul în funcție a anunțat publicul că singura politică pe care o are față de această situație este să îl îndemne pe ministru să se adrezeze publicului.

Două zile mai târziu, ministrul s-a adresat publicului. L-a anunțat că nu este nicio problemă, nici de sănătate publică, nici de proastă guvernare a spitalelor, nici de căpușare a serviciilor de dezinfectare, de curățenie și de arhivă ale unora dintre spitale, cum nu e nicio problemă de corupție, de jefuire a banului public sau chiar de mafie în domeniu. Singura problemă e că presa s-a inflamat la aflarea unei situații normale, în care cinci la sută dintre substanțele dezinfectante controlate nu dezinfectează. Sau, cu alte cuvinte, presa e de vină că ar fi o problemă.

Deși ministrul s-a adresat publicului, nu am aflat nimic despre cum s-a făcut măsurătoarea eficienței dezinfecției spitalicești, în peste trei mii de cazuri, dintre care doar 150 au fost depistate ca proaste. Nu știm dacă s-au făcut măsurători independente, ori s-au acceptat raportările spitalelor, raportări ce, în trecut, fuseseră frecvent dovedite ca fiind contrafăcute. Așa cum nu a vrut nimeni să ne spună ce spitale au fost verificate și care dintre ele au avut problemele astea de rezultate negative.

Cică informarea publicului ar fi contrară investigației procuraturii, care s-ar fi sesizat în acest caz. Zicem că s-ar fi sesizat, în sensul că nu suntem siguri de acest lucru, deoarece toate încercările presei de a afla ceva de la procurori s-au izbit de un zid al tăcerii. Ce știm cu siguranță este că, de la publicarea anchetei jurnalistice și până acum, procuratura nu a luat nicio măsură de a culege probe materiale din spitale, probe din care să rezulte intenția criminală a făptuitorilor care au diluat dezinfectanții până la anularea capacității lor de a distruge germenii patogeni.

Într-un târziu și sub spectrul că se va declanșa o masivă demostrație de stradă a publicului nemulțumit și chiar revoltat de această situație spitaliceasco-mafiotă, premierul în funcție a decis să promită publicului că va investiga în continuare problema și va lua măsuri ca situația să fie remediată. Cu concursul ministrului în funcție, desigur.

Este amuzant că unii dintre observatorii amatori ai vieții politice românești au văzut în această declarație publică a premierului un fel de angajament al acestuia că se va lua de piept cu mafia dezinfectanților spitalelor de stat. Iar amuzamentul vine din faptul că premierul nu a spus, de fapt, nimic din care să rezulte așa ceva.

Nu a identificat și nu a formulat problema. Așa că noi nu știm care este acea problemă. Este ea cea enunțată de ministrul de resort, respectiv că presa a creat o problemă acolo unde nu era nimic de dezvăluit publicului? Sau este ea problema semnalată de jurnaliștii de investigații? Anume, că multe spitale românești de stat sunt căpușate de cel puțin o firmă ce le ia bani grei de pe urma serviciilor proaste, care servicii proaste pot rezulta în victime omenești? Dacă, nu cumva, au și rezultat, deja, astfel de victime! Ori, este poate doar o problemă de falsă raportare a situației din spitale, astfel încât acestea și proprietarul lor, statul, să nu poată fi trași la răspundere pentru victimele omenești rezultate din această situație? Adică, este ea doar o problemă de dezinformare a publicului? Ori, așa cum a sugerat premierul, cu timiditate, în mod evaziv, să fie oare o problemă de legislație? Sau sunt mai multe probleme la un loc? Numai domnia sa, primul ministru al României, ne-ar putea răspunde la aceste întrebări legitime. Dar nu a făcut-o și nici nu credem că o va face vreodată. Cel puțin nu în mod explicit.

De ce nu ar face așa ceva? Deoarece, dacă ar identifica oricare dintre problemele enunțate mai sus, sau chiar oricare altă problemă, atunci premierul ar fi automat obligat să anunțe și soluțiile alese de el pentru rezolvarea acelei probleme. Adică, să formuleze o politică. Ceea ce este, practic, imposibil.

Acest guvern nu este și nici nu ar putea fi vreodată capabil să formuleze politici. Nici măcar pentru rezolvarea vreunei probleme de proastă guvernare. Nu a făcut așa ceva nici în perioada de formare a sa, nici după aceea. De aceea programul de guvernare nu a avut nicio relevanță în Parlament, la învestirea guvernului. De aceea alegerea miniștrilor a fost o improvizație de la început până la sfârșit, deoarece miniștrii nu au fost numiți pe considerentul că ar fi fost cei mai potriviți pentru punerea în practică a vreunei politici, atâta vreme cât nu există vreo politică de implementat.

De aici, putem vedea că și costurile absenței oricărei politici sunt mai mari decât cele ale unei politici proaste sau partizane. Dacă vreți date exacte, puteți face comparație cu guvernările românești de pe vremea când au existat unele politici.

Dacă mă întrebați care sunt acele guvernări, vă răspund că sunt cele care au aplicat politicile convenite cu, sau dictate de străini. Fie de NATO, pe timpul perioadei de pregătire pentru invitarea în Alianță, fie de Uniunea Europeană, pe timpul deschiderii și închiderii acquis-urilor de aderare, fie de Fondul Monetar Internațional, pe timpul când nu exista încredere internațională în capacitatea României de a se guverna singură.