Revolta neputincioasă agravată

Revolta neputincioasă, în formă agravată, este starea de spirit preponderentă, ce domnește în segmente semnificative de public, din întreaga Europă, includiv din România, în urma știrilor care ne parvin, în succesiune rapidă, despre atentate sinucigașe asupra unor oameni nevinovați din Franța și Germania.

Foto: cnbc.com

Dacă ar scăpa de neputință, această revoltă s-ar putea ușor transforma în proteste de masă, iar protestele de masă în acțiuni civile, de toate felurile. De la alegerea unor extremiști în fruntea parlamentelor și guvernelor, doar pentru că aceștia promit ordine și retaliere împotriva musulmanilor din rândul cărora provin atentatorii, și până la înlocuirea statului, ca agent de securitate individuală, cu elemente și forțe de securitate civilă, sub formă de gărzi sau chiar de armate finanțate din surse private. Iar, de aici și până la războiul civil nu va mai fi decât un pas. Cum am văzut în vecinătatea Europei, în ultimile două decenii.

Acesta este doar unul dintre cursurile pe care poate curge istoria europeană în viitorul previzibil. Deocamdată, ar fi hazardat să spunem că acesta are șanse mai mari să se întâmple decât cursul mult mai favorabil al acțiunilor, cel de punere a publicului în temă cu ceea ce pățește și de includere a aceluiași public în eforturile de zădărnicire a acțiunilor teroriste, de orice fel.

Cum s-a ajuns aici? Asistăm la succesul vreunui plan bine pus la punct de inamicii Occidentului? Sau Occidentul însuși se transformă, foarte vizibil, în propiul său inamic, așa cum pretind cei care așază corectitudinea politică între cauzele terorismului actual? Ori, situația în care ne aflăm, ca europeni, este doar expresia incapacității Occidentului de a se proteja de noile amenințări? Incluzând aici și incapacitatea instituțională europeană și națională de a procesa corect evenimentele neprevăzute și de a genera o opinie publică rezonabilă, conformă cu realitățile, despre aceste evenimente și despre măsurile de rezolvare a situației create de ele.

Cel puțin la prima vedere, răspunsul cel mai adevărat ar fi câte ceva din fiecare. Adică, este evident că există un plan de destrămare a Occidentului prin propriile sale forțe. Așa cum este evident că Occidentul nu este încă pregătit să se apere de asemenea acțiuni.

Cât de bine pus la punct este acest plan putem afla dacă îi identificăm corect pe inamicii, ori pe neprietenii, sau pe adversarii nedeclarați ai lui, ai Occidentului. În sensul de a vedea care le este capacitatea de pregătire și de execuție a unui asemenea plan. Cheia identificării adversarilor nedeclarați este dată de răspunsul la întrebarea cine se simte amenințat de Occident. Iar răspunsul la întrebarea asta este ușor de dat, în special dacă ținem seama că Occidentul înseamnă Europa, în forma sa politică unională, și Statele Unite ale Americii. Cu Canada alături, desigur.

Vorbim despre acele state și entități non-statale a căror mod de viață este diferit de cel occidental și asupra cărora Occidentul exercită o presiune constantă, de la terminarea războiului rece, pentru a-i face să adopte forma democratică de organizare politică, deoarece această formă este considerată de Occident că reprezintă granția atât a bunăstării, cât și a păcii, bazându-se pe argumente istorice. Între acești adversari îi regăsim, în principal, pe musulmanii din Orientul Mijlociu și Nordul Africii, organizați statal sau non-statal. Dar nu numai pe ei, desigur.

Cu excepția Federației Ruse și a câtorva state provenite din fosta Uniune Sovietică, națiunile ce aparținuseră blocului comunist din Europa au acceptat presiunea Occidentului pentru schimbare democratică și au devenit, de mai bine de un deceniu încoace, parte a acestui Occident. Ceea ce oferă celor ce încă rezistă la această presiune un model de referință. Model din care rezultă indubitabila realitate că statele europene devenite democratice oferă publicului ce le populează și mai multă bunăstare și mai multă securitate colectivă decât aveau înainte.

Desigur, occidentalizarea a adus și necazuri, unele serioase. Cel mai grav este cel al competiției. Democrația nu poate fi introdusă decât într-un sistem economic liber, de piață. Ori, acest sistem este, prin definiție, unul competitiv. Iar unele dintre popoarele asupra cărora a domnit, pentru două generații consecutive, sistemul centralizat, lipsit intenționat de valoarea compeției, caracteristic orânduirii comuniste, nu au știut ce e aia competitivitate și nu numai că au ratat multe șanse de dezvoltare și mai accentuată, dar au devenit victime ale partenerilor competitivi. La nivel de business sau chiar la nivel statal.

Ca să oferim o imagine plastică, situația pe care o descriem aici este comparabilă  cu cea a unui meci de fotbal în care o echipă lipsită de competivitate se așteaptă ca cealaltă echipă să îi ofere și ei goluri, pe principiul că fac amândouă parte din aceeași ligă, unde plătesc aceeași contribuție și au aceleași drepturi. Iar, atunci când vede că cealaltă echipă joacă totuși fotbal, non-competitivii încearcă să fure meciul cu arbitrul, ori să se justifice față de suprterii nemulțumiți că nu ei sunt de vină, ci sistemul, cu regulamentul de joc cu tot.

Așa că a fost ușor pentru cei care rezistă presiunii de democratizare reală să arate cu degetul asupra Occidentului și să numească acea competitivitate ca fiind rapacitate, agresiune economică, atentat la suveranitatea națională și câte altele. Propaganda lor portretizează Occidentul exclusiv ca pe un actor internațional feroce, expansiv și distructiv de tradiții, care răspândește nenorociri în rândul statelor asupra cărora își fixează atenția.

Desigur, departe de mine gândul să pretind, măcar aluziv, că Federația Rusă, menționată mai sus ca stat ce are o atitudine rezervată, dacă nu chiar ostilă, la adresa Occidentului, a planificat vreo agresiune prin atentate teroriste individuale. Așa cum nici statele musulmane ori cu religie musulmană nu pot fi acuzate de o agresiune deliberată asupra Europei și Statelor Unite ale Americii. Dar este evident că urmăresc atent situația din Occident și încearcă să tragă cât mai multe avantaje din orice dezvoltare a acestei situații care duce spre destrămarea democrației occidentale. Intervenind favorbil acestei destrămări, acolo unde pot. Cu mijloace financiare, de cele mai multe ori.

Cei care fac planuri directe de lovire a Occidentului sunt grupările teroriste declarate ca atare. Cum este acest Daesh. Așa-zisul Stat Islamic. Planificatorii Daesh au descoperit că Occidentul este cel mai vulnerabil la nivelul opiniei publice. Sau, în termeni militari, principalul centru de gravitație al Occidentului, ca în orice democrație, de altfel, este publicul. Dacă acest centru de gravitație este deplasat în afara bazei de susținere a edificiului statal și unional, atunci întregul edificiu se va prăbuși.

De aceea, țintele predilecte ale teroriștilor trimiși ori doar încurajați de așa-zisul Stat Islamic să lovească Europa sunt oamenii obișnuiți, membrii nesemnificativi ai publicului, de orice etnie, religie sau nivel de trai, ținte lovite în mediile în care își duc viața de zi cu zi, cum sunt magazinele, bisericile, cinematografele, cârciumile sau promenada. Mesajul acestor lovituri teroriste fiind astfel foarte puternic: statul pe care îl populați nu vă asigură nicio protecție! Sunteți vulnerabili doar pentru că sunteți locuitorii acestui stat! Viața voastră cotidiană se va schimba pentru totdeauna! De acum înainte, veți trăi fie în teroare, fie sub autoritate militară, cu soldați și polițiști înarmați până în dinți la fiecare colț de stradă! Și, toate astea, doar pentru că sunteți occidentali!

Un element care accentuează gravitatea mesajului este tipul de terorist care atacă. Întotdeauna musulman, chiar dacă incult în ale acestei religii, teroristul trebuie obligatoriu să fi fost crescut la sânul societății atacate. Sau să fi fost acceptat de acea societate cu brațele deschise, conform propriei civilizații și propiului set de valori societale. De ce? Pentru că doar așa atentatele reușite de acesta pot duce la atitudini ale publicului prin care se divizează societatea, prin care se pun sub semnul întrebării valoril și prin care autoritățile sunt, practic, obligate să adopte măsuri de protecție nepopulare, agresive la adresa propriului lor publicului de apărat. Cum sunt restrângerea unor drepturi și libertăți individuale.

În favoarea acestui tip de plan, cel mai ușor sunt de cooptat, prin manipulare, naționaliștii din statele-țintă. Sau statele-victime. Vorbim despre acei membri ai publicului care văd oricum în oricine un inamic al nației și sunt gata să „moară cu inamicul de gât”, dacă inamicul le este atătat cu degetul. Pentru ei, a fi tânăr musulman, venit în Europa la prima, a doua sau doar a treia generație, este suficient pentru a fi identificat ca inamic. Cu care, dacă nu mor de gât, măcar îl vânează prin toată Europa. Cu vorba, de cele mai multe ori. Dar și cu fapta. Din ce în ce mai posibil.

Asta, în timp ce politicienii de pe extreme descoperă în dezvoltarea atitudinilor dezagregante ale publicului elector o imensă oportunitate, exacerbând populismul ce îi caracterizează cu promisiuni iraționale de autoritarism. Ca singura soluție la amenințările teroriste.

Așa că, ne putem aștepta și ca istoria să curgă în favoarea inamicilor Occidentului. Mai ales că Occidentul se află într-o perioadă în care duce lipsă de viziune, de mari oameni de stat și de dialog democratic între guvernanți și public.

Cea mai mare greșeală pe care publicul occidental o poate face este să creadă că lucrurile se vor așeza de la sine și că, în curând, vor reveni la normal. A doua cea mai mare greșeală a publicului ar putea fi să se încreadă în guvernanți că pot rezolva, de capul lor, problemele securității individuale ridicate de valul de atentate teoriste ce lovește statele europene zilele acestea. Asta, pe când este obligatoriu ca publicul însuși să fie parte a soluției. Abia a treia mare greșeală ar fi ca publicul să joace așa cum îi cântă inamicii Occidentului.

Doar că această a treia greșeală poate deveni și una fatală. Nu pentru public. Pentru Occident.

Lăsati familia să prospere în pace!

Sunt total împotriva ideii de a modifica Constituția României, astfel încât aceasta să definească familia ca pe o uniune între un bărbat și o femeie. Așa că, dacă se va ajunge vreodată la vreun referendum pe acest subiect, nu numai că voi vota împotrivă, dar voi fi foarte activ în a-i convinge pe toți cei care mă ascultă sau mă citesc despre cât de nocivă este o asemenea inițiativă, chiar dacă ea are în spate peste trei milioane de semnături.

Foto: thinglink.com

Sunt mai multe motive sau rațiuni pe care mi-am bazat atitudinea enunțată mai sus. Aceste motive pot fi grupate în două categorii.

Să începem cu argumentele de natură juridică.

Din punct de vedere fundamental, nicio reglementare cu valoare de lege și, cu atât mai puțin, legea fundamentală, Constituția României, nu poate avea ca izvor de drept vreo sursă religioasă. Asta, atâta vreme cât statul nu este unul religios, caz în care se aplică legea religioasă respectivă, dacă există. De ce este așa?

În primul rând, deoarece istoria ne-a dovedit cu prisosință că religia își impune întotdeauna legea cu forța, ceea ce duce la conflicte violente. Conflicte ce pot degenera în război. Civil sau între state cu religii diferite. În 1648, când se consideră că a apărut, în Europa, sistemul de state care dăinuie și astăzi, se încheia Războiul de Treizeci de Ani, război religios prin excelență. Iar unul din principiile fundamentale ale păcii a fost că niciun stat nu va mai încerca vreodată să impună religia lui altui stat.

În zilele noastre, însă, au reapărut unele state religioase. De natură musulmană, aceste state noi se comportă exact cum se comportau statele europene creștine acum trei secole și jumătate. Ceea ce presupune război. Conflictele violente intra-musulmane, precum și între musulmani și hiduși, de exemplu, duc aproape automat la războaie civile. Dar și conflictele sângeroase dintre catolici și protestanți, în Irlanda de Nord pot fi menționate ca fiind consecințe ale transpunerii religiei în viața civilă, la nivel statal, într-un trecut recent. Dacă acesta este principiul, atunci haideți să nu amestecăm religia cu treburile de stat, dacă nu vrem să ne războim între noi! Haideți să aplicăm acest principiu în toate aspectele și subiectele, indiferent cât de mărunte și cât de puțin probabile ar fi ele să ducă la conflicte violente.

În al doilea rând, nu este câtuși de puțin treaba statului să universalizeze, prin lege, vreun precept religios, oricât de sfânt sau de moral ar fi el, atâta vreme cât membrilor publicului care populează statul respectiv le este garantat dreptul fundamental la libertatea de conștiință. Aceste precepte pot și trebuie respectate și promovate exclusiv în cadrul bisericii, între credincioșii de același rit.

În al treilea rând, legiferarea pe motive religioase este întotdeauna contraproductivă. Adică, ea nu este niciodată benefică tuturor, ci doar unora, fiind, totodată, defavorabilă sau chiar potrivnică altora. Așa că, un asemenea tip de legiferare încalcă cel mai important principiu de drept, cel care cere cu necesitate ca legea să facă numai bine și să fie severă doar cu cei care o încalcă. Cu alte cuvinte, nu este principial să facem o lege, sau să modificăm o lege, astfel încât un segment de public, o categorie de cetățeni sau chiar doar câțiva indivizi imposibil de grupat conceptual să devină automat infractori, în momentul în care legea este aplicată. Pentru că, dacă am face asta, nimic nu ne-ar opri să construim majorități legislative și să facem legi, astfel încât orice minoritar să devină automat infractor, doar pentru că este minoritar. Asemenea legi au existat în trecut și au fost abolite, ca legi segregaționiste. Nu avem niciun motiv să reînviem acum practica, indiferent de subiect.

În al patrulea rând, tot la capitolul argumentelor de natură juridică, suntem nevoiți să constatăm cu neplăcere că întregul fenomen al strângerii de semnături în favoarea modificării Constituției României seamănă foarte tare cu o agresiune legislativă a Bisericii Ortodoxe Române (BOR) asupra statului România. BOR este evident puternică. Puterea ei este egală cu capacitatea de influență electorală pe care BOR o posedă și care este foarte bine recunoscută de orice politician. Local sau la nivel central.

În cazul concret pe care îl discutăm aici, BOR și-a dovedit puterea de a colecta peste trei milioane de semnături pentru o idee abstractă. Nici nu mai contează că unele dintre listele cu aceste semnături seamănă leit cu registrele de căsătorii din biserici, unde se găsesc aceleași informații personale. Contează însă că BOR, fără să își pună antetul pe listele respective, mimând astfel o inițiativă cetățenească în care nu ar fi avut rolul esențial, a reușit să aducă o problemă periferică în zona centrală a discuției publice, practic fără efort și obținând cel mai mare scor pe care l-a obținut vreodată orice campanie de strângere de semnături.

Pentru această probă de putere, BOR trebuie să primescă respectul și admirația noastră. Dar, atât. În momentul în care va insista pe succesul legislativ al inițiativei de modificare a Constituției, BOR va trebui să își folosească puterea nu numai în mod demonstrativ, ca acum, ci și în mod real. Și nu o va putea face altfel decât cu grația unui elefant ce vrea să se stabilească într-un micuț magazin de porțelanuri. Va ocupa, la un moment dat, locul, dar acel loc nu va mai fi deloc un magazin de porțelanuri. Ci doar un grajd de elefant.

În al cincilea rând, trebuie să evităm întotdeauna ca legiferarea să se facă în mod ipocrit, sau să conțină o motivație ascunsă. Pentru că, dacă este ascunsă, acea motivație nu va fi niciodată cinstită.

Inițiativa legislativă despre care vorbim noi aici este, de fapt, despre interzicerea căsătoriei între persoane de același sex și, mai ales, interzicerea dreptului persoanelor homosexuale de a avea și de a crește copii. Numai că, în loc să propună exact această interdicție în Constituție, promotorii interdicției, cu deplină ipocrizie, propun o cu totul altă legiferare. Cea a re-definirii căsătoriei civile și a familiei civile, asfel încât persoanele cu orientare sexuală diferită să nu poată forma familii și crește copii.

Această abordare este una ipocrită, în mod deliberat. Deoarece promotorii ei știu că nu pot să propună ceea ce vor ei în lege, pentru simplul motiv că este imposibil ca, în civilizația occidentală în care trăim, să interzicem vreunui membru al publicului orice drept, nici măcar pe cel de a forma o familie și de a crește copii. Adică, activiștii și semnatarii listelor știu că este rău sau greșit ceea ce propun ei. Așa că aleg să se folosească de un tertip. Cu totul și cu totul lipsit de onestitate și de cinste. Ca în orice ipocrizie, de altfel.

O altă categorie de argumente este de natură culturală.

Ideea de familie ca celulă de bază a societății, care trebuie păstrată într-o formă cât mai pură și apărată de orice tentative de corupere a ei, pentru ca și societatea să fie cât mai pură, aparține culturii totalitare comuniste românești.

Această idee neagă total individul ca valoare fundamentală, la fel ca în orice cultură totalitară. Faptul că sunt milioane de români maturi, cu drept de semnătură pe listele legislative, care nu recunosc încă omul, individul, ca valoare fundamentală a societății, este deosebit de îngrijorător, la un sfert de secol, ori la o generație depărtare de civilizația totalitară comunistă, care domnea în România secolului trecut.

Interesant este că o civilizație și o cultură ce dă valoare individului nu este niciodată împotriva familiei. Din contră. Într-o civilizație postmodernă familia primește noi valențe. Doar prin recunoașterea și respectarea valorii indivizilor care o compun, familia devine locul de depozitare a tradițiilor, a ritualurilor, a cutumelor, devine locul poveștilor despre strămoși și al sinergiei generațiilor trecute și prezente pentru sprijinirea și prosperitatea morală și spirituală a generațiilor care urmează. Numai că, pentru asta, sexul membrilor familiei dintr-o generație nu mai are de ce să fie relevant. Mult mai importante sunt dragostea și respectul între toți membrii familiei, indiferent de generație.

O asemenea familie este suficient de puternică, prin valorile pe care este fundamnentată, încât nici nu mai are nevoie de stat pentru a-și asigura prosperitatea. Recunoașterea familiei de către lege este mai mult o conveniență decât o condiție obligatorie a existenței ei. De aceea, sunt multe civilizații în care statul oficiază ceremonia de constituire a familiei doar dacă cuplul nu vrea să apeleze la una dintre bisericile disponibile în statul respectiv. Altfel, orice formă de consfințire a unirii prin căsătorie fiind la fel de valabilă. În România, însă, statul recunoaște doar căsătoria civilă. Care este obligatorie, pentru a fi recunoscut, în fața legii, ca unit prin căsătorie. Căsătoria religioasă fiind, în continuare, facultativă dar nu și alternativă. Exact la fel ca în cultura și civilizația comunistă.

În asemenea condiții, impunerea regulii civile ca orice familie să fie formată doar dintr-un bărbat și o femeie nu este de natură conservatoare, ci de natură retrogradă, ducând legislația familiei în secolul trecut și în cultura apusă a comunismului totalitar.

Tot la nivel cultural trebuie abordată și pretenția că definirea familiei ca uniunea dintre un bărbat și o femeie ar aparține tradiției și civilizației românești, cu argumentul suplimentar că românul s-a născut creștin ortodox, încă de la începuturile poporului nostru.

Din păcate, noi nu avem o asemenea tradiție. Din punct de vedere religios, spre deosebire de catolicism, ortodoxia are o abordare foarte relaxată când vine vorba despre familie. Preoții bisericii ortodoxe pot oficia căsătoria între persoane care au mai fost căsătorite. Și pot iarta cu ușurință păcatul relațiilor extraconjugale. Din punct de vedere canonic, ei sunt ignoranți în ceea ce privește identitatea părinților copiilor aduși, la vârste fragede, la biserică, pentru botez. Doar nașii trebuie să fie prezenți.

Mai mult, textele religioase pe care se bazează ideea interzicerii prin lege a căsătoriei între persoane de același sex nu fac nici măcar o singură aluzie la dreptul omului, al comunității sau al preoțimii de a sancționa ori de a interzice așa ceva. Doar Dumnezeu este cel care, prin îngerii săi, îi pedepsește pe unii dintre cei ce au relații nepotrivite, cum ar fi sodomia sau masturbarea. Și asta nu automat, ci doar ca urmare a faptului că asemenea indivizi au ales să nu aibă și să nu crească urmași.

Practica civilă de a sancționa homosexualitatea a fost susținută la noi de dreptul penal comunist și s-a bazat pe același argument pe care se bazează și promotorii actuali ai ideii, adică pe exemplul rău pe care relațiile homosexuale le-ar da copiilor. În trecut, în toată lumea se aplicau pedepse penale pentru relațiile homosexuale, deoarece exista convingerea că avem de a face doar cu o poftă carnală, o deviație de comportament, o fantezie sexuală, menită să ridice libidoul. Iar coerciția legală a fost privită ca o măsură eficientă de curmare a acestei deviații.

Un aspect cultural interesant a fost că, pentru o bună bucată de vreme, în multe state ale Lumii, homosexualitatea a fost pusă pe același raft legal cu violul. Deoarece nu exista conceptul de relații homosexuale consimțite. De aici, s-a ajuns la identificarea culturală a oricărui homosexual ca fiind un potențial violator. Deci, un individ cu o asemenea condiție devenea infractor doar pentru că avea condiția respectivă, fără să fi săvârșit vreo faptă penală.

Prețul plătit de societate a fost însă mare. Oamenii care s-au născut cu această caracteristică a homosexualității în codul lor genetic au fost nevoiți să își ascundă condiția, adoptând astfel o atitudine anti-socială sau de auto-excludere socială. Asta, în condițiile în care societatea a fost privată de contribuția lor la dezvoltarea comună, mai ales atunci când homosexualii s-au dovedit deosebit de creativi.

Astăzi, în cele mai dezvoltate societăți, în cele mai performante civilizații și în cele mai prețioase culturi statul a devenit indiferent la condiția de homosexualitate a unora dintre membrii publicului său. Așa s-a ajuns ca homosexualilor să nu le mai fie nici frică, nici rușine că sunt așa cum sunt. Ceea ce duce, cu necesitate, la sporirea contribuției lor la bunăstarea comună. Dar și la o schimbare de valori în societățile respective. Omul, individul, devenind tot mai important, indiferent de condiția lui sexuală.

Mai sunt însă, în prezent, și colectivități primitive, în care valorile comune sunt puține sau chiar deloc și în care viața individului nu are niciun preț. Din asemenea colectivități ne parvin știri și imagini de pedepsire cu moartea cruntă a homosexualilor, doar pentru că sunt homosexuali. Dar și moartea violentă a femeilor care refuză să se prostitueze, ori soarta copiilor care sunt obligați să ucidă de mici, pentru a nu fi ei uciși de către conducătorii lor sunt asociate acestor colectivități.

Aceste două situații din Lume sunt extremele. Dacă am considera că România se află undeva la mijloc, nu ar trebui să se simțim bine. Pentru simplul motiv că, dacă nu suntem aproape de extremitatea civilizată, atunci avem șanse mari de a ne prăbuși în necivilizație. Cu toată constituția amendată de o anumită mulțime.

Un alt text de-al meu despre acest subiect il puteti gasi aici.

Scolile doctorilor

Sistemul de învățământ de stat ar trebui să fie organizat, finanțat și condus pentru realizarea unui singur obiectiv strategic: producerea bunului public numit educație națională. Ca să fie producător de bun public, învățământul de stat, de toate gradele, de la grădiniță și până la studii post-doctorale, trebuie să îndeplinească două condiții definitorii: să fie accesibil tuturor și fiecărui membru al publicului în parte, și să „producă” educație națională într-o „cantitate” suficientă, astfel încât să nu existe competiție între membrii publicului privind „consumul” educației naționale și nici să nu trebuiască suplimentarea „cantității” cu o unitate, dacă publicul beneficiar și consumator se mărește cu o unitate.

Foto: teachertech.rice.edu

Poate părea abstract și teoretic enunțul de mai sus. El este însă foarte exact și trebuie înțeles ca atare, înainte de a avea orice discuție despre învățământul românesc. Sau despre educația națională.

Mai concret, statul colectează bani de la cetățeni și îi redistribuie în vederea finanțării unor domenii publice, cum este și învățământul de stat. Finanțare ce trebuie să ducă la producerea și distribuirea unor bunuri publice, cum sunt educația națională, sănătatea publică, apărarea națională, ordinea publică, protejarea mediului, ori cultura națională.

Cetățenii de aceea au constituit statul. Știți expresia aceea din cea mai faimoasă constituție a Omenirii „We the People”. Adică, noi, poporul... Pentru că, doar organizați într-un stat, cetățenii ajung să fie în măsură să colecteze bani individuali și să îi transforme în bănet public, pe care bănet să îl redistribuie după colectare tuturor membrilor societății, prin oferirea de bunuri publice. Așa cum nici publicul beneficiar sau consumator de bunuri publice nu ar putea să aibă acces la și să se bucure de aceste bunuri publice, dacă n-ar fi statul care să faciliteze aceste lucruri.

Asta, în orice societate rațională. Societate în care membrii săi sunt educați ca beneficiari și consumatori de bunuri publice. Așa cum oricărei persoane îi trebuie o anumită educație, ca să fie în măsură să achiziționeze și să folosească un bun privat, cum este un autoturism. Între altele, să fie în măsură să măsoare calitatea și să înțeleagă caracteristicile generale, tehnice și estetice ale autoturismului, să poată determina dacă prețul plătit corespunde acestei calități, să poată aprecia nivelul propriu de satisfacție în deținerea și în folosirea autoturimului achiziționat. Și altele asemenea.

Nu ar trebui să fie nicio diferență între nivelul de educație necesar pentru achiziționarea și operarea unui bun privat și cel pentru accesul la și consumul unui bun public, oricare ar fi acela. Orice consumator de bunuri publice ar trebui să știe să aprecieze valoarea și să măsoare calitatea fiecărui bun public oferit de stat spre consum, să îi poată aprecia calitățile, să poată determina dacă prețul plătit de el și de ceilalți membri ai publicului este corespunzător calității bunurilor publice primite în schimb și, foarte important, să poată ști care este nivelul său de satisfacție în consumul oricăruia dintre bunurile publice „produse” de statul său.

Și totuși, sunt diferențe epocale între aceste două categorii de bunuri. Diferențe provenind exclusiv din lipsa de educație și de interes a publicului pentru bunurile publice ce îi sunt oferite de guvernanții săi. Ceea ce nu mai ține de rațional. Nu numai la noi, ci peste tot în lume se pot observa fenomene de iraționalitate maximă, în raporturile cetățenilor cu statul lor.

De exemplu, vorbind despre bunul public numit guvernare federală, președintele Statelor Unite ale Americii, domnul Barack Obama, făcea de curând observația că publicul american acceptă cu ușurință ca un individ complet nepregătit, atât teoretic, cât și ca experiență, care nu are calitățile personale minime pentru funcția de comandant suprem al celor mai puternice forțe armate de pe Planeta Pământ, să ridice pretenții la această funcție, bazându-se exclusiv pe criteriul popularității, în condițiile în care același public n-ar accepta vreodată ca avioanele de linie să fie conduse de piloți nepregătiți și nepricepuți, dar aleși pe criterii emoționale de majoritatea publicului. Care public nici nu se urcă întotdeauna în avion, am completa noi.

Asta, într-o societate ce, până cu o generație în urmă, se auto-definea ca „societate de consum”. Adică, o societate în care principalul motor al dezvoltării economico-sociale este consumul de bunuri private și publice. Ceea ce presupunea ca statul, ca suprastructură a acelei societăți, să organizeze și să producă bunul public numit educație națională astfel încât membrii societății să fie consumatori perfecți. Încă de mici. Adică, pe baza educației primite, să fie în măsură să emită cereri de consum, să obțină maxim de satisfacție din bunurile dobândite spre consum și să aibă spirit critic privind calitatea bunurilor consumate.

Faptul că președintele american face aceste observații nu înseamnă că se plânge. Ori că își critică propriii cetățeni, pentru că gândesc cu alte părți ale corpului decât cu cea în care rezidă rațiunea. Nu. Înseamnă doar că societatea, prin cea mai autorizată voce, a identificat o problemă majoră. Dacă societatea este articulată, imediat după această identificare, va găsi și va lua și măsurile de rezolvare a ei. Unele dintre aceste măsuri se vor regăsi și în sistemul de învățământ public. Cel în care se „produce” bunul public numit educația națională.

Aceeași educație națională trebuie să formeze și alte calități personale ale cetățenilor, în afara celei de consumator. Între aceste alte calități, cea de producător de bunuri este extrem de semnificativă pentru o societate. Societățile dezvoltate economic pun un accent deosebit pe educația ca producători a propriilor cetățeni, mai ales prin educația continuă. Educație care oferă cadrul de maximizare a productivității personale, până la nivelul de inovație. Dar și corolarul producției, creația, nu este neglijat. Câtuși de puțin.

Asta, la ei. La noi, cum bine știm, nu numai că cetățenii nu sunt educați prin sistemul de învățământ public să fie consumatori responsabili și critici de bunuri publice sau private, dar acești cetățeni sunt chiar împiedicați de sistemul public să se formeze ca atare. Ca o consecință colaterală, educația națională nu le oferă nici prea multe șanse cetățenilor noștri de a deveni producători eficienți de bunuri private sau publice. Iar de perfecționarea continuă, până la nivel de inovație, nici măcar teoretic, doctrinar, nu poate fi vorba. Cât despre creație, ea este, practic, sugrumată de statul nostru, oriunde ar încerca să răsară.

În aceste condiții, se întâmplă ceea ce este foarte previzibil. Cetățeanul român nu știe și nu poate emite cereri de bunuri publice sau private cât de cât funcționale. Nu e în măsură să aprecieze calitatea bunurilor primite și nu le recepționează niciodată critic. Principala formă de manipulare a publicului consumator este că, atâta vreme cât statul „îi dă”, adică cetățeanul primește de la stat ceva aparent pe gratis, el nu mai poate ridica pretenții asupra calității bunului primit de la stat.

Deoarece educația națională este un bun public produs de statul român pentru consumul cetățenilor săi, iar această educație națională ar trebui ea însăși să îi formeze pe cetățeni ca buni consumatori de bunuri publice, dar nu o face, rezultă că cetățenii, în imensa lor majoritate, nu știu și nu pot să impună o anumită calitate educației naționale.

Situația aceasta inacceptabilă este perfect vizibilă în învățământul de stat preșcolar, în cel gimnazial, în cel liceal și în cel universitar. Dar ea, situația, conferă o caracteristică distinctă învățământului post-universitar, mai ales în cel doctoral.

Deși acest învățământ doctoral este și el producător al bunului public numit educație națională, adică este accesibil tuturor membrilor publicului care îndeplinesc condiția de absolvent de studii masterale și este oferit în cantitate suficientă, el a fost confiscat de anumite persoane, în folos privat.

Iar confiscarea respectivă a rezultat în două probleme generale. Prima este că sistemul doctoral de stat nu își mai îndeplinește menirea. El a fost menit să formeze producători de știință, de inteligență, de expertiză, de inovație teoretică și de înaltă performanță aplicativă. Adică, să formeze doctori în diferitele științe sau teorii general recunoscute în lume. Ceea ce nu face. Aproape deloc. Doctorii proveniți din acest sistem de învățământ de stat sunt doctori doar pentru că au titlul și privilegiile conexe acestui titlu. Atât. Ei nu sunt în stare să producă nimic din ceea ce se așteaptă de la ei. Iar asta, trebuie să recunoaștem, este o problemă.

A doua problemă este că, pentru a deveni doctori incompetenți, analfabeți în știința în care au primit titlul, subinteligenți și incapabili de cel mai modest efort intelectual, beneficiarii direcți ai sistemului de învățământ de stat, confiscat prin școli doctorale oculte, conducătorii sistemului, ai activității doctorale și candidații ei înșiși au fost obligați să fure. Să mintă și să înșele.

Pe timpul programului doctoral, în loc de activitate de cercetare științifică, ei au copiat din alte cărți, scrise pe baza unei cercetări adevărate și originale. În loc de gândire novatoare, independentă, au folosit școli anonime de gândire, ori au copiat de pe internet, fără discriminare sau preluare critică. În loc de alcătuirea unei disertații prin care să își demonstreze calitățile formate pe timpul programului doctoral, doctoranzii români din învățământul de stat au folosit textele altora, pe care nici măcar nu le-au citit. Nici înainte de includerea lor în lucrări, nici după aceea. Toate aceste lucruri s-au întâmplat la lumina zilei.

Rezultatele „muncii” lor sunt consemnate în biblioteci și chiar publicate în cărți accesibile oricui. Absența oricărui simulacru de cercetare științifică a putut fi notificată de oricare dintre membrii catederelor în care s-au prezentat referatele de etapă ale doctoranzilor. Membrii comisiilor de doctorat au putut să constate furtul intelectual și flagrantele derapaje raționale în disertațiile asupra cărora s-au pronunțat prin referate scrise.

Toți aceștia, inclusiv conducătorii științifici ai doctoranzilor și membrii comisiilor naționale de acordare a titlului de doctor au primit alocații din bănetul public pentru activitatea lor. Din care nu a rezultat, niciodată, că ar exista problema aceasta a furtului, a înșelăciunii și a minciunii vizibile. Și au acordat titlul național de doctor oricui și-a scris numele pe o copertă purtând mențiunea „teză de doctorat”.

Ceea ce descalifică întregul sistem național de învățământ superior și post-universitar de stat.

Asta nu înseamnă că se va îmbunătăți ceva, odată ce problema a fost identificată și formulată în felul de mai sus. Deocamdată, nu se întrevede nicio schimbare în bine, în afara câtorva cazuri particulare, ce poartă pecetea răzbunărilor personale într-o mult mai mare proporție decât semnul că s-ar fi luat măsuri instituționale și organizaționale la nivel național, pentru remedierea situației.

Ca să se vadă așa ceva, ar fi necesar ca publicul consumator al bunului public numit educație națională, cât și al altor bunuri publice sau private ce ar fi trebuit produse de doctorii analfabeți și fără știință de carte, să emită critici privind calitatea inacceptabilă a acestui bun și pretenții ca el să revină la o calitate acceptabilă.

Ceea ce, practic, este imposibil, deoarece publicul românesc nici măcar nu știe că este consumator de bunuri publice, d-apoi să știe cum să fie un consumator responsabil și pretențios.

Bilantul unui început

Vi s-a întâmplat vreodată să vedeți pe cineva, aflat în fața unui „bancomat” sau ATM, cum se pierde cu totul? Cum nu știe în ce fantă să înfigă cardul bancar? Cum nu poate înțelege și urma instrucțiunile de pe ecran? Care nu știe ce e ăla un „pin”? Toate acestea întâmplându-se în timp ce, în spatele său, se formează o mică aglomerație de persoane care ar vrea și ele să scoată bani din același aparat. Persoane dintre care unele i-ar sări în ajutor celui neajutorat. Dar nu pot să o facă de capul lor, pentru că ar încălca regula de discreție în tranzacția bancară.

Dacă vi s-a întâmplat așa ceva, atunci știți cum m-am simțit eu citind și auzind tot felul de „texte” emise de tot felul de „analiști”, privind Summit-ul NATO de săptămâna trecută. Cu exact două excepții, toți comentatorii, analiștii și pricepuții în politică externă și de securitate, în apărarea națională și alianțele militare, în spații și arhitecturi de securitate, au bătut câmpii. Cu mai multă sau mai puțină grație. Așa că, încălcând principiul discreției, sau, mai bine zis, aplicând acest principiu în sensul că nu o să îi numesc, am să vă prezint un mic îndrumar de scoatere a ideilor dintr-un eveniment precum cel menționat aici.

În zilele de 8 și 9 iulie 2016, la Varșovia, în Polonia, a avut loc întâlnirea Consiliului Nord-Atlantic la nivelul șefilor de state și de guverne din statele membre ale Organizației Tratatului Atlanticului de Nord, întâlnire cunoscută sub numele generic de Summit-ul NATO. Agenda discuțiilor a fost complexă și a cuprins întreaga gamă de preocupări de securitate ale Alianței, de la apărarea comună împotriva oricărui agresor, la gestionarea crizelor și la proiecția stabilității regionale prin cooperarea de securitate. Rezultatele acestor discuții se regăsesc în deciziile și hotărârile aliaților și au fost comunicate publicului larg și internațional, prin intermediul mai multor documente, dintre care cel mai semnificativ este chiar Comunicatul Summit-ului.

Primul lucru pe care trebuie să îl înțelegem despre acest summit este că toate deciziile sale, luate exclusiv prin consens, sunt despre viitor. Dacă înțelegem acest lucru, nu vom mai putea vorbi despre un bilanț, adică despre un total al adunărilor și scăderilor anterioare. Cum nu vom mai putea vorbi despre disensiuni sau divergențe în cadrul Alianței Nord-Atlantice.

Decât dacă vrem să vorbim despre procesul care a dus la aceste decizii consensuale. Proces ce a cuprins, inevitabil, faze mai faste sau mai nefaste, pentru unii dintre participanți. Asta, în condițiile în care rezultatele sunt întotdeauna benefice tuturor. Ne întrebăm numai ce rost ar mai avea asemenea discuții, dacă deciziile rezultate acestea sunt?

Un rost ar fi. De fapt, sunt două rosturi concurente. Primul este propaganda rusească, cea care nu obosește să portretizeze NATO ca pe o adunătură de supuși, în curtea Americii. Care Americă este chintesența imperialismului expansiv și dominator. Asta, în timp ce supușii ar face orice ca să scape, dar nu pot. Rusia și agenții ei de influență caută să dovedească aceste lucruri cu orice prilej. Sau, dacă nu au prilejuri, cu orice pretext. Cum este procesul de luare a deciziilor prin consens, în Alianță. Pentru propagandistul internațional pro-rusesc nu contează că, o dată ce consensul a fost obținut, asta înseamnă că toți, dar absolut toți membrii, mari și mici, cu multă sau fără nicio putere militară, profită de pe urma deciziei luate. Și nu este niciunul nemulțumit de această decizie. Pentru că, dacă ar fi fost, nu ar fi votat-o. Tot ce contează pentru el este că, pe timpul negocierilor pentru obținerea consensului, au fost exprimate idei și poziții diferite și chiar divergente ale membrilor NATO.

Al doilea rost este politicianismul. Mai ales cel de tip populist. Pentru politicienii naționaliști populiști din orice țară membră NATO și pentru susținătorii lor mediatici, Alianța Nord-Atlantică este un lucru rău în sine. Este o pierdere de suveranitate națională, din aceea moștenită de la străbuni, încă de dinainte de formarea statelor. Sau chiar de dinainte de formarea popoarelor. Așa că are un rost să te iei de faptul că nu se obține lin consensul, ci prin eforturi diplomatice și prin dialog militar, în care se clarifică pozițiile naționale, pentru a putea fi apoi respectate acele poziții de toți ceilalți. Și nu numai că ne pierdem suveranitatea în NATO. Dar NATO însăși ne vrea răul și ne împinge la război. Ca dovadă că se gândește numai la armamente și forțe militare suplimentare, în loc să se gândească la pace, flori și dezarmare.

Al doilea lucru pe care trebuie să îl înțelegem despre acest summit este că deciziile luate au întotdeauna o valoare de putere militară. Prin însăși rațiunea ei de a fi, Alianța își propune, dezbate și aprobă măsuri de sporire a forței sale militare comune. Numai că nu vorbim aici despre orice putere militară, în sensul că mai mult e mai bine. Ci vorbim despre o cantitate de putere militară foarte bine calculată pentru a oferi Alianței posibilitatea să își îndeplinească oricare dintre misiunile încredințate. Să reținem cu cea mai mare atenție că nu vorbim despre orice misiuni, în general, ci doar despre cele convenite prin consens între aliați și pe care le găsim formulate în Concepția strategică NATO în vigoare și în deciziile Consiliului Nord-Atlantic, la cel mai înalt nivel.

Dacă înțelegem asta, atunci nu vom mai putea aduce în discuție „echilibrarea” prezenței militare aliate în diferite zone geografice de pe unul dintre flancurile sale, cum ar fi cel de est. Adică, nu am mai putea fi nemulțumiți că nu „am obținut” mai multe trupe NATO pe teritoriul național, așa cum au reușit Polonia și Statele Baltice. Pentru că NATO nu constituie și nu distribuie unități de putere militară pentru ostoirea orgoliilor naționale. Ori pentru atenuarea temerilor neexplicate. Ci doar pentru îndeplinirea cu succes a unor misiuni precise.

Dacă România ar fi dorit astfel de forțe, mai întâi ar fi trebuit să explice celorlalți aliați temerile pe care le are, apoi, cu toții, să convină prin consens că temerile acestea sunt reale și pot fi adresate de NATO, care NATO ar urma să își asume o misiune pentru aceasta. Misiune transformată apoi într-un document de planificare militară aliată, din care document să rezulte cantitatea și tipul de forțe necesare pentru îndeplinirea lui, a planului. Abia după aceea s-ar putea declanșa un dialog specific în NATO, numit generarea forțelor, pentru a vedea ce state sunt dispuse să contribuie la realizarea acelor noi forțe, cerute de misiunile concrete de apărare în comun a României.

Acest proces nu este secret. Nici un ar trebui să fie o noutate pentru români, fie ei membri ai publicului sau ai guvernului. Chiar misiunea de poliție aeriană pentru protecția spațiului aerian al României beneficiază de forțe militare aliate constituite prin exact acest proces despre care am scris mai sus. Ignorarea lui, a procesului, atât în comportamentul guvernamental cât și în atitudinea publicului nu face altceva decât rău României. Manifestări publice de tipul „ăia de ce au și noi de ce să nu avem” ne situează foarte departe de cultura și civilizația occidentală, unde procesele organizaționale, odată instituționalizate, sunt urmate cu rigurozitate, ca o expresie a respectului față de ceilalți membri ai colectivității.

Al treilea lucru pe care ar trebui să îl înțelegem despre acest summit este că însăși întâlnirea șefilor de stat și de guvern în formatul Consiliului Nord-Atlantic și documentele agreate prin consens în cadrul acestei întâlniri au valoare directă de securitate regională. Adică, prin însăși convenirea summit-ului, securitatea europeană este întărită. Sau, cu alte cuvinte, probabilitatea deteriorării păcii și stabilității în Europa este diminuată prin însăși ținerea summit-ului.

Aliații și partenerii acestora au avut ocazia să dovedească faptul că sunt împreună la bine și la greu, iar eventualii inamici se gândesc de două ori înainte de a declanșa orice ostilități, în fața dovezilor că există suficientă decizie consensuală în NATO pentru a face față cu succes acelor ostilități.

De aici, de la această idee încolo, ar trebui să pornească orice discuție despre meritele și valoarea Summit-ului NATO de săptămâna trecută, de la Varșovia. Să vedem ce trebuie să știm noi, publicul, despre cum guvernează NATO securitatea noastră comună, despre calitatea forțelor sale și despre seriozitatea măsurilor adoptate. Așa vom ști și la ce să ne așteptăm din partea altora, cum ar fi Federația Rusă, ori a actorilor statali și non-statali din zonele de instabilitate accentuată din Orientul Mijlociu și Nordul Africii.

Proiectul proiectului de tară

Luni, 4 iulie 2016, la sfârșitul unei întâlniri de o oră și jumătate cu premierul, cu guvernatorul Băncii Naționale și cu „liderii partidelor parlamentare”, președintele României, domnul Klaus Iohannis, a comunicat o extrem de scurtă „declarație de presă”. Am aflat astfel că toți cei ce se întâlniseră mai devreme ajuseseră la un consens politic să participe la elaborarea unui proiect de țară pentru România, proiect care să definească locul, rolul și nivelul de ambiție ale României, în Uniunea Europeană.

Consensul obținut include formarea unui grup de lucru pe lângă Președinția României, precum și prezumția că, oricare ar fi produsul acestui grup de lucru, el va fi adoptat tot prin consens politic și va fi implementat așișderea.

Ceea ce, în opinia exprimată a președintelui, ar constitui o premieră, doarece domnia sa afirmă că, „în România am avut destul de multe așa numite proiecte de țară, strategii, care nu au fost nici implementate, nici nu au dăinuit, fiindcă a lipsit consensul politic”.

Atâta știm despre acest subiect. Pentru că domnul Iohannis nu ne-a spus mai mult. Asta, în condițiile în care convenim că am înțeles bine care este subiectul. Sau, ne-am lămurit despre ce ar fi vorba aici.

Cel mai simplu înțeles este cel oferit de președintele însuși. Domnia sa ne spune că a obținut de la participanții la întâlnire acordul consensual să se constituie un grup de lucru, pe lângă Președinția sa, grup de lucru care să „elaboreze” un nou proiect de țară, despre „România viitorului în Uniunea Europeană”. Ceea ce, trebuie să recunoaștem, este cam puțin. Sau, cu alte cuvinte, știrea asta nu pare că ar avea suficientă substanță, ca să îl determine pe președintele României să se adreseze direct națiunii, de la pupitrul comunicării publice prezindențiale, doar pentru a o anunța.

Alta ar fi fost valoarea știrii, dacă am fi aflat de la domnul Iohannis că avem deja un nou proiect de țară, elaborat de nu contează cine, dar acceptat prin consens de toți „liderii partidelor parlamentare”, precum și de executivul în funcție și de șeful banilor naționali. Dar nu am ajuns acolo. Va trebui să așteptăm această știre pe parcursul acestui an electoral.

Există însă o valoare ascunsă și în cazul subțire al deciziei consensuale de a declanșa un proiect de elaborare a unui proiect de țară. Este vorba despre anunțul că, peste câteva luni, România va intra în negocierile privind viitorul Uniunii Europene cu propria sa viziune, ori cu propria sa înțelegere sau ambiție privind ceea ce vrea țara noastră să fie în noua Europă. Adică, epoca în care România face doar ceea ce i se spune din afară se va apropia repede de un sfârșit prefigurat prin consens de politicienii români. Ceea ce sună ca un episod dintr-o cronică a unei morți anunțate.

Dacă această moarte va însemna sau nu un nou început, o naștere a unui nou mod de a face politică de stat în România, politică gândită acasă și pusă în operă de politicieni naționali, este o cu totul altă discuție.

Putem nota aici și acum doar că premisele de elaborare a unui nou proiect de România nu sunt promițătoare.

Prima premisă dezamăgitoare este cea că precedentele proiecte de țară ar fi picat testul realizării pentru că nu a existat consensul politic. Enunțătorul acestei premise ignoră cu bună știință că niciun politician nu s-a asociat vredată cu vreun alt politician, pentru elaborarea, promovarea și implementarea vreunui proiect de țară, obținând astfel vreo formă de consens, de capul lui. Întotdeauna și peste tot, politicienii au fost constrânși să accepte consensual un proiect de țară, proiect pe care niciodată nu l-au gândit și elaborat ei înșiși. Pentru că, dacă ar fi fost în stare să facă așa ceva, nu s-ar mai fi făcut politicieni. Asta, din antichitate și până în zilele noastre. Pe toate continentele.

În istoria post-comunistă a României, au fost totuși trei proiecte de țară acceptate prin consens de toți politicienii și implementate ca atare. Pentru fiecare dintre aceste proiecte a funcționat presiunea populară asupra respectivilor politicieni. Care politicieni, dacă ar fi fost lăsați de capul lor, ar fi distrus acele proiecte, dintr-o suflare.

Concret, ne referim (1) la proiectul Iliescu-Roman de tranziție lentă de la economia planificată centralizat și de la proprietatea comună la economia liberă de piață și la proprietatea privată, (2) la proiectul Iliescu-Văcăroiu de accedere a României în NATO, proiect preluat consensual de Constantinescu și pleiada de premieri din timpul președinției sale, precum și (3) la proiectul Iliescu-Năstase de integrare a României în Uniunea Europeană, proiect preluat consensual de Băsescu-Popescu-Tăriceanu. Aceste trei proiecte au beneficiat de o presiune populară imensă, de peste două treimi, astfel încât politicienii anti-occidentali sau, cel puțin, separați cultural de occident au fost obligați să lucreze pentru realizarea proiectelor de țară, chiar dacă șovăielnic.

Cu excepția tranziției lente, planurile de țară propriu-zise, sau strategiile de atingere a obiectivelor stabilite nu au fost elaborate de nimeni din România. Ele au fost dictate din afară, fie sub forma planului de pregătire pentru calitatea de membru în NATO, fie sub forma aquis-ului comunitar. Așa că, exceptând un eufemistic „grup de la Snagov”, care a fundamentat teoretic și superficial tranziția lentă, nu s-a format niciun grup de lucru național. Grup care să gândească cu mintea lui ce să se întâmple cu România, cine să facă asta, cum, când și cu care mijloace, metode și resurse.

Ajungem astfel la a doua premisă defavorabilă proiectului de elaborare a unui nou proiect de țară, premisă enunțată tot de domnul președinte. Cea care pretinde că un grup de lucru „pe lângă Președinția României” ar putea fi capabil să lucreze la așa ceva. Putem oare să ne imaginăm că doctorii-plagiatori și profesorii-conducători-de-plagiate, de care sunt pline partidele politice românești, ar fi vreodată capabili să „lucreze” consensual la un proiect de țară, oricare ar fi el? Sigur că putem! Ei chiar lucrează! Zi de zi și pe banii noștri. Nu numai în „grupuri de lucru”, dar chiar în Guvern și în Parlament. Doar că au rezultate de tipul poetului Dinescu, care, la televizor, acum mai bine de un sfert de veac, agita o hârtie cu scopul să vadă națiunea că cineva lucrează la un proiect de țară, la câteva ore după „fuga” dictatorului comunist. Nimic mai mult.

Aici trebuie să introducem și un comentariu despre credibilitate. Dacă, în România, este posibil ca publicul majoritar și modest să înghită ideea că niște parveniți intelectuali, lipsiți de orice compenență științifică, ar putea să croiască un plan, o strategie pentru țara lor, în străinătate așa ceva nu este de conceput. Adică, niciun străin cu mintea la el nu ar putea accepta că un analfabet cu diplomă doctorală ar putea obține ceva, la nivelul cel mai modest, de pe urma „lucrului” într-un grup de egali de-ai săi. Așa că, în eventualitatea că „grupul de lucru” ar „elabora” ceva, în timp util, acel ceva nu va putea fi folosit ca argument în negocierile României cu ceilalți europeni, pentru că ceilalți europeni nu au nici cea mai vagă încredere în soliditatea argumentului românesc, atâta vreme cât știu cine l-a născocit. Chiar dacă a fost „elaborat” prin consens politic.

Asta nu înseamnă că nu este nevoie vitală de o viziune strategică națională. Din contră. Așa cum s-a văzut în ultimii ani și la ultimii doi președinți ai României, absența oricărei viziuni naționale i-a făcut pe ei și, prin ei, pe noi toți dependenți de bunăvoința sau de cheful străinilor. Vagile și perifericele idei naționale au fost promovate internațional într-un mod penibil, stângaci și lipsit de credibilitate, ele, ideile, negăsind susțintăori în rândul aliaților și comunitarilor. Ca să nu mai vorbim de aderenți.

Regretul cel mai mare este că președintele actual la României, domnul Klaus Iohannis, a avut toate premisele de a impune un proiect de țară din prima sa zi în Palatul Cotroceni. Deși nu a promis nimic în campania electorală, campanie dusă mai degrabă împotriva candidatului Ponta decât pentru vreo idee strategică națională, domnul Iohannis putea să ia in seamă că toată suflarea din Țară știa că ne trebuie o Românie mai bună decât cea de astăzi și că era gata să facă orice pentru această Românie. Inclusiv să îl aleagă pe domnia sa președinte.