Americanii nu pot fi condamnabili, dar sunt criticabili

Președintele Statelor Unite ale Americii, domnul Barack Obama, aflat într-un circuit de vizite internaționale, ultimul din mandatul său, ne recomandă nouă, opiniei publice internaționale, să avem răbdare cu președintele-ales, domnul Donald Trump și să vedem întâi ce face, înainte de a-l condamna public pentru poziția pe care a avut-o în timpul campaniei electorale. Atunci când s-a declarat rasist, misogin, radicalist, anti-musulman și s-a arătat incapabil să își însușească limbajul și principiile guvernării domeniilor securității naționale și relațiilor internaționale, precum și incompetent în înțelegerea recomandărilor și în formularea deciziilor din aceste domenii, la nivelul celui mai puternic om al planetei.

Foto: newsweek.com

Președintele Obama a precizat și cât timp ar trebui „să așteptăm și să vedem”. Până după ce președintele-ales Trump va depune jurământul de ungere în funcție. Asta întâmplându-se în data de 20 ianuarie 2017. Cum spuneam de la început, ca să fim bine înțeleși, domnia sa adresându-se doar opiniei publice internaționale. Opiniei publice interne, americane, neputând domnul Obama să îi facă precizări de comportament sau de atitudine, deoarece nu intră în competențele funcției sale așa ceva.

Doar domnul Trump poate să facă așa ceva. Să fie nemulțumit de atitudinea publică a unor membri ai publicului, să condamne tot public respectiva atitudine, ba, chiar să ceară ca acei membri ai publicului să își ceară scuze că l-au nemulțumit pe domnul Trump. Va fi și acesta un aspect de urmărit, după 20 ianuarie, la anul. Dacă președintele pe atunci Trump se va mai rățoi la public sau nu? Dacă da, înseamnă că am așteptat degeaba să vedem cum va fi președinte domnul Trump. Pentru că am fi știut cum va fi încă de pe acum. În sensul că ăsta e omul și că funcția nu îl va schimba nici să îl pici cu ceară.

Când ziceam că nu intră în competențele unui președinte american să se rățoiască la propriul public și să îi spună ce atitudine să adopte, mă refeream la o cutumă, la un obicei stabilit de la începuturi și presupus ca o fiind o regulă nescrisă. Nicio lege din State sau din Lume nu îl obligă pe președintele american să nu cumva să facă așa ceva. Adică, nimeni nu îl poate condamna pentru obrăznicie manifestată față de oricare membru al publicului.

La fel de valabilă este această observație și pentru gestionarea afacerilor personale. Nu este ilegal ca acestea să rămână în familie, iar președintele viitor Trump să își țină un ochi informal și asupra acelor afaceri, concomitent cu guvernarea Americii. Prin intermediul copiilor săi. Este doar profund imoral. Și extrem de păgubos pentru credibilitatea sa ca președinte-comandant-șef al forțelor armate. Mai ales în contextul în care, în campanie, domnul Trump s-a arătat dispus să înarmeze, contra-cost, state și guverne care nu ar trebui înarmate. Mai ales cu arme nucleare. Sau să nu își îndeplinească angajamentele de aliat decât dacă aliații vor plăti ei înșiși costurile angajamentelor americane.

Dar, deocamdată, suntem nevoiți să urmăm recomandarea domnului Obama și să așteptăm, să vedem cum va fi. Așteptare lovită de două dificultăți.

Una este că, din momentul în care a fost declarat președinte-ales, domnul Trump a încetat să mai informeze publicul, prin mijloacele tradiționale și formale. În afara „ciripiturilor” de pe Twitter, acest domn a mai făcut doar niște gesturi și a mai strigat doar câteva vorbe din ușa reședinței sale de pe un teren de golf, unde a tot primit musafiri presupuși a forma noul său guvern. Și atât. În rest, opacitate totală. Ceea ce, cum spuneam, nu este ilegal, dar este neobișnuit. De ce toți ceilalți președinți-aleși de dinaintea lui au fost transparenți în această perioadă, dacă legea nu i-a obligat să facă asta?

Pentru simplul motiv că orice opacitate produce speculații, comentarii defavorabile și chiar știri false, niciuna dintre acestea nefiindu-i benefice alesului și echipei sale. Iar cea mai cumplită speculație este că domnul Trump va face exact ceea ce a promis că va face în campania electorală, atunci când toată lumea a râs de el cât de nepregătit este pentru o asemenea funcție. Ceea ce provoacă o mare neliniște în societatea americană, apropo de promisiunile electorale de politică internă, precum și între membrii societății mondiale de state, a căror pace și prosperitate depind fundamental de America și, în mare măsură, de președintele ei.

A doua dificultate este că, până la depunerea jurământului, președintele-ales Trump ar fi trebuit să purceadă la reunificarea partidului său republican și, concomitent sau subsecvent, după pofta inimii sale, și la reunificarea întregii națiuni americane, puternic divizată atât de rezultatul alegerilor prezidențiale, cât și de caracterul radical, rasist, exclusivit al principalelor promisiuni făcute de câștigătorul mandatului. Care nu a fost nici pe departe și câștigătorul majorității voturilor liber exprimate. Ori, deocamndată, nici măcar o singură decizie, sau măcar o singură declarație angajantă a domnului Trump nu indică demararea vreunui proces de vindecare a rănilor politice, ca să nu mai zicem nimic despre adunarea tuturor, politicieni și public, în jurul viitorului lor președinte.

Singurii care tot vorbesc, doar ca să ne dea speranțe, ori să ne aburească, cum zic micii interlopi bucureșteni, sunt cei din preajma domnului Donald Trump. Numai că aceștia sunt cunoscuți opiniei publice americane ca fiind cei care, pe timpul campaniei electorale, i-au sugerat, i-au încurajat și i-au apărat public domnului Trump atitudinile rele, incorecte, rasiste, anti și cum au mai fost ele.

Ceea ce ne face așteptarea ca să vedem cum va fi Trump ca președinte în funcție și mai dificilă. Avem însă o doză scăzândă de încredere că societatea americană este articulată democratic, deși l-a produs pe președintele-ales Trump. Sperăm că mecanismele democratice inventate de părinții patriei americane și rodate de mai bine de două secole și un sfert se vor dovedi funcționale și în cazul Trump.

Zicem însă că această speranță se diminuează pe zi ce trece, pentru că vedem deja consecințe deplorabile ale victoriei electorale trumpiste, mai ales la nivelul școlilor și al străzii americane. Unde găsim cazuri de copii segregați pe motive de religie ori de rasă. Sau zeci de mii de oameni revoltați de situația asta. Vedem milioane de familii americane al căror viitor este complet incert, atâta vreme cât acestea sunt compuse din cetățeni legali americani și din imigranți ilegali deopotrivă. Vedem obstinația cu care se încăpățânează cei mai intimi sfătuitori ai lui Trump să anunțe public convingerea lor intimă că islamul este o amenințare în sine și că nici măcar nu este o religie, ci „o mișcare politică”. Ceea ce, în capul lor, ar justifica pregătirea unei legislații și a unor măsuri administrative de ghetoizare a musulmanilor americani și de interzicere a liberei circulații în America a unor persoane din afară, pentru simplul fapt că aparțin acestei „mișcări”.

Dacă n-ar fi toate acestea și multe altele neamintite aici, i-am putea promite președintelui american Barack Obama că urmărim cu interes pregătirile pentru formarea Administrației Trump și că avem încredere că americanii știu ce fac și că totul va fi bine și democratic. La ei acolo și la noi, în Lume. Dar toate acestea și multele altele sunt. Ceea ce nu este condamnabil, pentru că nu se încalcă nicio lege. Criticabil, însă, este. Din păcate.

Valori sau ce?

Dacă ne uităm în istoria omenirii, vom vedea că schimbările majore de vremuri, ca acestea, pe care suntem pe cale să le trăim de acum înainte, au fost pregătite din timp și fundamentate atât ideatic, cât și axiologic. Vorbim despre schimbări în care organizarea socială s-a reconfigurat, pentru a putea satisface nivelul de dezvoltare economică atins și, mai ales, a celui ce urma să fie atins. Și, mai vedem că, de la idee la faptă au trecut cel puțin două generații. 

Foto: historia.ro

Putem exemplifica cu apariția statelor industriale, care trebuiau neapărat să fie seculare, inițial în America independentă și, apoi, în Franța revoluționară, la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Proces care nu s-a desfășurat fără convulsii și nici măcar fără vărsare de sânge. La peste o jumătate de secol, în Europa, încă mai aveau loc revoluții burgheze. După încă un deceniu și jumătate de la aceste revoluții europene democratice, Statele Unite intrau în cel mai sângeros război civil, cel care a rupt America de trecutul ei colonial-feudal și i-a garantat viitorul industrial. 

Și independența americanilor și revoluția francezilor au fost temeinic pregătite teoretic, ideatic. Pamflete și manifeste cu idei de reformă a statului au circulat în proporție de masă. Între gânditorii americani și francezi exista o corespondență permanentă, pentru armonizarea tezelor și validarea ipotezelor. Englezii erau deja considerați repere în domeniul teoretic. Mai ales în teoria socială și cea economică. 

Dar teoreticienii au introdus și valori noi. La fel de bine fundamentate teoretic și care au prins imediat la mulțimi. Cum știm că au prins? Simplu. Pentru că mulțimile s-au dovedit dispuse să  lupte și chiar să moară pentru promovarea și apărarea lor. Ale valorilor. Simplul proces electoral nu a fost de ajuns. Firește.

Și statul post-industrial a fost pregătit teoretic cu mult timp înainte. Karl Marx a fost primul, dar nu singurul care a discutat teoretic deficiențele statului capitalist, încă de acum un secol și jumătate. Doar că nu a propus ca soluție post-capitalismul, sau capitalismul de masă, ci comunismul, care este o aberație teoretică pe depin dovedită ca atare, în zeci de state și de-a lungul câtorva zeci de ani. Alți teoreticieni au găsit însă soluția de socializare a capitatului, simultan cu socializarea treburilor publice. Iar ideile lor au fost validate de faptul că democrația pe care o presupunea socializarea treburilor publice a garantat și o dezvoltare economică fără precedent, în statele unde aceasta a fost edificată. Cam de o jumătate de secol încoace.

În domeniul valorilor, însă, lucrurile nu stau atât de bine, pe cât ar merita. Bunăstarea a fost obținută pe seama creșterii consumului într-o lume occidentală pașnică și democratică. De aici, au apărut valori noi, ca posesiunea de bunuri consumabile, agonisirea de bani, satisfacerea unor nevoi închipuite și altele asemenea. Specific acestei perioade și acestor valori este că nimeni din occident nu mai vrea să moară pentru apărarea și promovarea lor. 

Sunt însă alții, din afara culturii și civilizației occidentale, care sunt dispuși să moară și chiar să omoare pentru a le nega vesticilor aceste valori materiale. Sau pentru a și le însuși pentru ei, prin rapt și amenințare. Ori chiar prin război.

În prezent, Occidentul se zbate între două dileme. Cum să își promoveze pe mai departe valorile și, mai ales, cum să afle care dintre valorile actuale mai sunt de promovat și care nu mai merită efortul? Pe de o parte. Pe de cealaltă parte, cum să își apere valorile consacrate. Și, mai ales, care dintre aceste valori merită apărate?

În această dezbatere intră și promotorii valorilor religioase. Mergând ei pe principiul că unii dintre atacatorii valorilor occidentale se identifică drept musulmani, adică deținătorii unor valori religioase altele decât cele iudeo-creștine. Mai mult, apărătorii valorilor occidentale religioase văd în orice diversitate o amenințare la valorile lor. Ceea ce creează o ciorbă ideologică, gata să dea în clocot. 

Problema e că, după două secole de secularism de stat, în Occident, este greu să îngustezi dezbaterea despre valori la cele religioase. Orice participant la dezbatere va fi lovit de lipsă de credibilitate, pentru că va fi automat bănuit de o agendă secretă, de refacere a statului religios. Adică, de repunere a clerului în poziții de forță, în toate puterile statului. Dar mai ales în puterea legislativă și cea judecătorească.

Vestea bună este că așa e la ei. La vechii occidentali. La cei care și-au edificat statele actuale în ultimii două sute de ani și au inventat mecanismele de ajustare a acestor state în funcție de dezvoltarea economică și socială atinsă de populațiile din statele respective. Noi, românii, noii occidentali, nu avem asemenea probleme. Decât ca spectatori. Care nu înțelegem ce vedem la alții.

La noi nu e nicio dilemă. Știm cu siguranță care valori sunt de promovat și care sunt de apărat, chiar cu prețul vieții. Niciuna! Nici măcar nu suntem siguri că știm ce e aia o valoare. Din perspectivă axiologică, desigur. Asta, dacă știm ce e aia axiologie. În eventualitatea că ne-a fost predată la școala de stat. Că, la școala vieții, nici gând să fi parcurs o asemenea materie.

Desigur, la nivel individual, mai găsim și printre români oameni care își apără valorile. Cum ar fi cei care dau cu sapa în capul vecinului pentru că le-a luat o brazdă din locul de arat, când a trecut cu plugul pe acolo. Ori cei care ridică garduri pe spațiul public, pentru a-l delimita în parceluțe aparținând de blocuri învecinate. Sau cei care se bat în stradă, cu pumnii și picioarele, pentru un loc de parcare. Majoritatea însă, sunt rezervați, atunci când vine vorba de apărat niște valori. Oricare ar fi ele. Laice sau religioase.

Eu mă revendic spiritual din Săliște, așa-zisa capitală a Mărginimii Sibiului. Acolo avem pe pereții bisericilor icoanele sfinților ciobani martiri. Oieri din Săliște care au murit în apărarea ortodoxiei, ca valoare în sine. Acolo mai este o urmă de rușine, dacă te apuci să desconsideri valorile locale și chiar pe cele naționale. Așa cum este o mândrie să le promovezi. Fără ostentație și nu împotriva altcuiva. Pentru că sibianul e cosmopolit și, mai ales, tolerant. Cu respect pentru valorile altcuiva. Chiar dacă nu sunt și valorile lui.

Însă, ca purtătoare de valori, ortodoxia este desconsiderată de majoritatea credincioșilor ortodocși. Ca să nu mai vorbim despre străini. Acest lucru se vede peste tot. Biserica ortodoxă este doar o sursă de noroc, de tranzacție între enoriaș și Dumnezeu, prin intermediul clericului. Tranzacție în care credinciosul îi bate lui Dumnezeu mătănii, iar Dumnezeu îl răsplătește pentru aceasta cu noroc la școală, la spital sau în familie. 

Asta nu înseamnă că ortodoxia nu este purtătoare de valori. Înseamnă doar că așa-zișilor credincioși nu le pasă. Și nici măcar nu știu care sunt acele valori creștin-ortodoxe. Iar dacă nu le știu, cum ar putea să le promoveze ori să le apere?

Reconfigurarea statului post-modern conform viitorului economic și social este obligatorie peste tot. Și în vechiul, și în noul Occident. Deocamdată, această reconfigurare are o teorie șubredă și secvențială. Deși tendințele globalizante au fost studiate de acum un sfert de secol și mai bine. Doar că soluțiile teoretice au întârziat să apară, cu excepția criticilor privind inadecvarea la aceste tendințe globalizante a sistemului actual de state și, mai ales, a tipului de stat democratic, secular și social. Dar nu numai că teoreticienii nu se ridică la înălțimea făuritorilor statelor industriale de acum două secole, dar nici promotorii valorilor vechi și noi nu o duc prea bine. Asta, în condițiile în care comunicarea globală are mijloace la care cei de demult nici nu îndrăzneau să viseze.

Cine alege?

Îmi propusesem să nu scriu nimic despre alegerile generale din România. Pentru simplul motiv că nu aveam nimic de scris. Lucrurile fiind atât de evidente, încât orice scriere despre ele nu ar fi fost altceva decât o tautologie. Ar fi însă un lucru de spus despre alegerile din luna aceasta noiembrie 2016 din Bulgaria, Republica Moldova și Statele Unite ale Americii. Și, dacă vorbim despre ele, ajungem fără nicio piedică să ne fure gândul și la alegerile noastre, ce stau să vină.

Foto: rompost.com

Ce ar avea în comun alegerile din cele trei țări amintite aici, altceva decât faptul că, în fiecare dintre ele, au fost alegeri prezidențiale? Mai ales că asta ar fi și deosebirea dintre ele și România, unde vom avea alegeri parlamentare?

Alegerile prezidențiale din America, Bulgaria și Moldova au în comun acuzațiile publice aduse Federației Ruse că și-a exercitat influența asupra unora dintre candidații din fiecare țară și chiar asupra alegerilor în sine. Și ar mai fi în comun faptul că preferații declarați ai Moscovei au câștigat peste tot.

Așa că suntem aproape siguri că și în România se întâmplă același lucru, chiar dacă nu avem dovezi concrete, cum ar fi finanțări directe, coresponență sau fotografii de la întâlnirile de coordonare a activităților de influneță.

Avem însă prietenii declarate între politicieni români și cei preferați de Moscova în cele trei țări despre care am zis mai sus. Sau, dacă nu prietenii propriuzise, cel puțin afinități declarate. Mai avem poziționări politice identice sau similare privind temele internaționale sau de natură internațională, cum sunt NATO și Soros. Așa cum mai avem și niște aproape identități de comunicare publică. Cu toții, atât românii cât și moscofilii, abordează aceleași teme irelevante pentru bunăstarea și viitorul liniștit al nației, vituperând Occidentul pentru orice și negând cu tărie orice idee că Federația Rusă sub conducerea lui Putin ar constitui vreo amenințare la pacea regională sau mondială. Ca să nu mai vorbim despre admiratorii declarați ai domnului Putin însuși.

Fiind deja lucrurile aranjate, la noi nici măcar acuzațiile de influențare a alegerilor din partea Moscovei nu mai au vreun sens. Ce? A venit Moscova să facă legislația românească electorală așa cum este, de nu pot fi aleși decât cei din partidele mari? A pus domnul Putin pe cineva să falsifice listele cu alegători, cele umflate în continuare cu peste două milioane de fictivi, în condițiile în care s-a semnalat această anomalie de ani de zile? Le-a strâns Ambasada Federației Ruse semnăturile lipsă de sute de mii, în trei zile, celor care au vrut să umple golul iscat de așteptările electoratului pentru apariția unor non-politicieni de profesie? Nu! La toate aceste întrebări răspunsul este nu. Nu rușii sunt de vină că sistemul alegerilor generale din România este unul corupt până în măduva oaselor.

Mijloacele de comunicare în masă, cele tradiționale și cele noi, însă, poartă amprenta propagandei pro-moscovite și anti-occidentale, dusă simultan cu periferizarea temelor majore și cu exacerbarea celor populiste și naționaliste. Dacă are Rusia vreun cuvânt de spus în realizarea acestei propagande, ori propagandiștii noștri sunt onești voluntari și sinceri entuziaști parcă nici nu mai are importanță.

În aceste condiții, nu avem cum să ignorăm faptul că, în România, la fel cum s-a întâmplat și în America, în Bulgaria și în Republica Moldova, întâi vom ști cine va fi ales și abia apoi ne vom uita și cum a fost ales alesul. Adică, vom afla cine alege pentru noi abia după alegeri. Și, bineînțeles, nu va avea de ce să ne pese care va fi răspunsul.

Populismul democratic nu există

Deși dezvoltat în democrațiile consolidate, mai ales în cele din Occident, populismul nu are nimic de a face cu democrația. Decât în sensul că structura democratică a statului îi permite să apară, așa cum o structură permeabilă lasă să pătrundă umezeala în interiorul incintei pe care o edifică. De aceea, pe bună dreptate, președintele-ales al Statelor Unite ale Americii, domnul Donald Trump, a recunoscut, în prima luare de cuvânt în această calitate, că, în cazul său, nu a fost vorba despre o campanie politică ordinară de alegere a președintelui, ci despre o „mișcare”. Adică, despre o deplasare de la normă, realizată în dimenisuni de masă și permisă de sistem.

Foto: delawereliberal.net

Printre formele de populism consacrate de istoria omenirii întâlnim fascismul, național-socialismul, comunismul și, de curând, trumpismul. De ce nu sunt și nici nu pot fi democratice aceste forme de exprimare politică? Pentru simplul fapt că ele neagă prima lege fundamentală a democrației: majoritatea nu poate decide niciodată împotriva minorității, deoarece nimeni nu își poate consolida bunăstarea pe seama altui membru al aceleiași populații democratice.

Din păcate, în cazul fascismului, național-socialismului și comunismului, a fost nevoie ca exponenții lor să ajungă, prin alegeri democratice după standardele vremii, să guverneze în statele europene și, în cazul comunismului, și altundeva în Lume, pentru a înțelege ceea ce programele lor politice spuneau de la început. Anume, că bunăstarea ori chiar fericirea unei părți a publicului majoritar poate fi atinsă doar dacă acea parte se întorcea împotriva uneia sau mai multora dintre minoritățile aceleiași populații, fie ele etnice, economice sau culturale. Iar prețul lecției a constat în milioane de vieți dispărute, distruse sau contorsionate de aplicarea promisiunilor electorale ale populiștilor, indiferent de natura ideologică a programelor lor.

Rețeta de succes a populismului o regăsim în discursul reprezentanților săi, care discurs este același în toate locurile unde populismul răsare și în toate epocile istorice.

În primul rând, populistul își alege o temă. Pentru a fi de succes, această temă trebuie să rezoneze cu majoritatea poporului. De aceea, ea este întotdeauna o temă generală, cunoscută sau recunoscută din istorie, cu un conținut cât mai abstract, pentru a se potrivi cât mai multor minți. Care minți vor completa pe linia punctată, desenată de caracterul generic al temei, cu propriile lor interpretări, năzuințe sau idei. Temă bazată pe un subiect de necontestat. „Grande Italia”, „über alles in der Welt”, „victoria socialismului”, „America Great Again” sunt exemple consacrate de asemenea teme.

Cum bine se observă, temele acestea fac aluzie la existența unei entități de referință, față de care națiunea trebuie să fie mare ori deasupra. Sau față de care să fie victorioasă. Dar acea entitate de referință nu se va regăsi niciodată în temă. Ci doar în formularea problemei pe care mișcările populiste o identifică și, în soluțiile propuse.

De ce trebuie să fie Italia grande, Germania deasupra altora, socialismul să fie victorios și, de curând, America să fie din nou grozavă? Pentru că, la momentul lansării temei, niciuna nu este nici grande, nici deasupra, nici victorioasă, nici grozavă! Și, de ce nu sunt așa? Pentru că dușmanii națiunii, din afară și din interior, nu o lasă să fie!

Și care sunt acești dușmani? Răspunsul la această întrebare nu s-a schimbat de pe vremea lui Mussolini. Dușmani sunt toți cei care nu sunt ca ei, majoritarii populiști. Fie pentru că nu sunt italieni, germani, comuniști sau americani, fie pentru că sunt italieni, germani, comuniști și americani, dar au un alt Dumnezeu, au o altă culoare a pielii, au un sex incert sau de categoria a doua. Iar cea mai gravă amenințare pentru populiști vine de la cei ce nu sunt nici de naționalitatea lor și mai sunt și de altă culoare, de altă religie și de altă orientare sexuală. Și care se încăpățânează să trăiască printre ei, populiștii.

Poate că cineva crede că sunt prea dur, prea radical și prea intransigent, atunci când alătur fascismul, național-socialismul și comunismul cu trumpismul. Primele trei fiind declarate aproape universal ca regimuri criminale și condamnate ca atare de istorie și de legislația în vigoare. Pe când trumpismul nu are nimic criminal în el. Nici măcar nu este un regim. De aceea, țin să fac sublinierea că m-am referit la fascism, național-socialism și comunism ca la manifestări ori mișcări populiste din perioada în care nu ajunseseră încă la puterea politică în statele lor.

Când, pentru a dobândi acea putere, pe căi democratice, prin alegeri, sau chiar prin revoluție, în cazul comunismului, au fost nevoite să își definească o temă, să își aleagă un program, să comunice publicului ce problemă au identificat în calea dezvoltării sale și care sunt soluțiile pe care le propun ele pentru rezolvarea acelei teme. Desigur, o altă deosebire radicală este că, înainte de a ajunge la cârma țărilor lor, fasciștii, național-socialiștii și comuniștii au fost violenți, pe când populiștii americani s-au dovedit pașnici. Doar la nivel verbal se aseamănă unii cu ceilalți.

Esențial în această analogie este că domnul Donald Trump, proaspăt alesul american, are încă șansa de a se delimita de predecesorii săi italieni, germani sau comuniști. De a recunoaște că a folosit mișcarea populistă doar pentru a ajunge la Casa Albă. Că a exploatat nemulțumirea crescândă a unei mase din ce în ce mai largi de populație complet nesatisfăcută de performanța politicienilor din sistem, politicieni care se preocupă doar de realegerea lor, de satisfacerea sponsorilor, de îmbogățirea proprie și care sacrifică interesul public pentru aceste preocupări. Mase largi, de zeci de milioane, care nu au instruirea necesară pentru a înțelege democrația dincolo de aspectul alegerilor libere și de regula privind decizia prin obținerea majorității.

Dacă nu va face această delimitare, domnul Trump  va fi izolat, ca președinte, atât în Lume, cât și în America. Este drept că una dintre coordonatele majore de politică externă trumpistă este izolaționismul internațional american. Dar, să nu uităm că izolaționismul internațional american înseamnă doar abandonarea rolului de leader mondial. Pentru că, în rest, pentru a fi ceea ce este,  ca societate și ca economie, America are nevoie de restul Lumii. Ca să nu mai zicem nimic despre condiția de progres, care presupune internaționalizarea obligatorie.

Incredibilul presedinte ales in America

„Incredibil” este unul dintre cele câteva ticuri verbale pe care le afișază domnul Donald Trump, de fiecare dată când se adresează liber auditoriului. Vorbim despre Donald Trump, președintele ales al Statelor Unite ale Americii, de acum câteva ore. 

Foto: ABCnews.go.com

Un populist de excepție, care știe să își vândă orice produs publicului cumpărător și care nu are nici cea mai mică reținere să mintă, să înșele, să ridiculizeze, să amenințe, să întărâte, să învrăjbească, să promită fără acoperire și fără cea mai vagă intenție de a se ține de cuvânt, cu singura condiție sau justifiare că astfel va obține succesul în vânzare, domnul Donald Trump a mizat pe popularitatea sa pentru a impune unuia dintre cele două partide mari ale Americii să îl adopte în rolul de candidat la președinție. Și a reușit. Așa că, în urma acceptării înfrângerii de contracandidata Hillary Clinton și înainte de numărarea tuturor voturilor, acest domn a devenit cel de-al 45-lea președinte ales al americanilor. Deocamdată, președinte-ales.

La un moment dat, se vor analiza eficiența și eficacitatea armelor cu care a convins aproape 60 de milioane de compatrioți să îi dea lui votul lor. Faptul că marea lor majoritate sunt cu educație puțină și în căutare de vinovați pentru condiția lor modestă de albi neprivilegiați este o explicație necesară, dar nu suficientă. 

Dar acum, la cald, este mult mai important de bănuit ce ne așteaptă de pe urma evenimentului alegerii președintelui Statelor Unite. Pentru că, încă din primul moment, unii au început să se pregătească pentru un viitor altfel imprevizibil. Măcar prin insolitul său.

Deja, piețele de tranzacționare a valorilor și mărfurilor au reacționat cu căderi spectaculoase, de peste cinci procente. Dolarul american nu se simte deloc bine, în condițiile în care prețul aurului a luat-o repede în sus. Aliații occidentali ai americanilor, mai ales britanicii, germanii și francezii, și-au exprimat șocul, uimirea, spaima chiar că domnul Trump va fi președinte și, mai ales, comandantul șef al celor mai puternice forțe armate de pe Planeta Pământ. Site-urile de depunere online a cererilor de rezidență în Canada pentru cetățenii SUA s-au blocat din cauza numărului inacceptabil de mare de accesări simultane.

Dacă ne imaginăm un cursor care să alunece pe un ghidaj, la un capăt am avea îndeplinirea imediat și în întregime a promisiunilor electorale ale domnului Trump, încă din prima zi la serviciu, în ianuarie 2017. La celălalt capăt, am avea un președinte copleșit de sarcina de a comanda și de a decide pacea și războiul la nivel planetar, confirmând astfel aprecierea celor mai solide inteligențe americane, civile și militare, din propriul partid, care sunt convinse că domnul Trump este complet incompetent pentru funcția asta.

Între aceste două extremități, avem tot felul de combinații. În cel puțin patru domenii, guvernarea Trump ar putea merge de la înțelept, la rezonabil, la visceral sau la absurd. Absurdul fiind cel promovat în campania electorală și care i-a adus voturile majoritare.

În domeniul securității, pe calea înțeleaptă, domnul Trump ar putea să continue pe mai departe și să întărească alianțele militare între națiunile cu valori comune, să apere aceste valori cu puterea militară americană, oriunde ar fi ele amenințate, să impună pacea în zonele de conflict fierbinte, cum sunt cele din Orientul Mijlociu, Africa și Asia, să rezolve conflictele înghețate în favoarea publicului local și regional, ori să pună punct amenințărilor venite dinspre Coreea de Nord sau Rusia. Mergând pe calea rezonabilă, ar putea să repare pe ici pe colo defecțiunile arhitecturii actuale de securitate globală, cu ajutorul organizațiilor internaționale, care sunt masiv finanțate de americani. Și s-ar abține de la acutizarea conflictelor în care America nu poate ori nu vrea să fie parte. Parcursul visceral ar putea însemna flexarea mușchilor și acutizarea retoricii de superputere, din care să rezulte cât de măreață a devenit din nou națiunea americană, sub președintele Trump. Absurdul constând din punerea în practică a ideilor trumpiste legate de închirierea puterii militare a SUA oricui dă mai mult, înarmarea nucleară a unor state în conflicte permanente sau iminente, cum sunt Japonia și Coreea de Sud, refuzul asistenței militare pentru aliați tradiționali, dacă aceștia nu plătesc pentru așa ceva și alte asemenea trăznăi.

În domeniul politicii de mediu, înțelepciunea continuării și întăririi măsurilor de prevenire a încălzirii globale și de maximizare a surselor alternative de energie fără emisii de carbon ar putea fi înlocuită cu un comportament mai reținut, sau chiar cu absurdul aplicării promisiunilor electorale, inclusiv sistarea finanțării organizațiilor internaționale care se ocupă de mediu.

În ceea ce privește comerțul, domnul Trump ar putea veni cu soluții noi, favorabile tuturor, de comerț internațional și regional, mai ales cu Uniunea Europeană și cu vecinii teritoriali al Americii. Sau, mergând prin rezonabil și visceral, ar putea ajunge la denunțarea acordurilor existente, fără să pună altceva în loc. 

În domeniul economic și, mai ales, în subdomeniul fiscalității, ne putem aștepta la variante comportamentale pe aceeași paradigmă ca în domeniile menționate mai sus. Tot aici includem și măsurile predictibile sau surprinzătoare privind migrația forței de muncă, venită din afară în Statele Unite.

Neavând niciun precedent, nu știm cum se va comporta domnul Trump în niciunul dintre aceste domenii, cum nu știm ce va face cu multitudinea de probleme interne pe care le-a fluturat prin fața ochilor alegătorilor, fără să facă măcar aluzie la soluții rezonabile. Pentru că Donald Trump nu are nici măcar o zi de experiență proprie în administrarea domeniului public. Și nici nu are cunoștințele, deprinderile și filosofia unui administrator la nivel național-federal. 

În asemenea situație și fiind total lipsiți de orice pârghie de influențare a comportamentului prezidențial american, noi, românii europeni, nu avem alternative prea multe. Chiar dacă recomandarea de bun simț este să ne așteptăm și să fim pregătiți pentru ce e mai rău, în toate domeniile de interacțiune româno-americană, încă din anul următor, trebuie să începem prin a recunoaște că nu suntem capabili să ne pregătim nici măcar pentru situații mai puțin dezastruoase, cum ar fi o politică trumpistă rezonabil-viscerală. 

Cu alte cuvinte, suntem la cheremul și la mila președintelui ales și în ceea ce privește apărarea națională, și în ceea ce privește călătoriile fără vize în SUA, pentru plăcere, afaceri sau studii, și în ceea ce privește investițiile, și în ceea ce privește mediul și așa mai departe.

Desigur, ar putea fi și altfel. Alegerea unui asemenea președinte în America ar putea fi o ocazie istorică să ne punem și noi ordine în propria guvernare, să ne dăm seama că rămânerea la mila străinilor, oricând de bine intenționați ar fi ei, este întotdeauna o soluție contra-productivă și că stă doar în puterea noastră să ne guvernăm cât mai bine și pentru binele nostru. 

Noi, românii, fiind populiști prin excelență, indiferent de culoarea politică a partidelor pe care le tot votăm și răsvotăm, ar trebui să facem acum exact invers decât americanii. Să ne alegem o guvernare rațională, înțeleaptă și capabilă, care să ne vrea binele și să ni-l aducă acasă. Nu de capul ei, ci cu efortul nostru, al publicului, desigur.