Stăpânul târgului

Astăzi, luni, 19 martie 2012, după prânz, se va dezbate, la Primăria Generală a Bucureștilor, un proiect de hotărâre pentru înființarea unui spațiu de dezbatere publică în zona Pieții Universității. Proiectul a fost inițiat de domnii de la Pro-Democrația, o organizație care face ce îi spune numele și de câțiva consilieri municipali, ale căror nume vor intra în istorie abia după ce proiectul lor va deveni lege.

Deși aparent născută după modelul occidental al potecilor din noul parc, care nu sunt trasate de peisagistul care a proiectat parcul, ci consolidate după ce trecătorii pe acolo indică pe unde vor ei să meargă, ideea principală din proiect este o prostie, la fel ca și modul de realizare al acesteia. Este ca și cum ai legifera că ai dreptul să respiri, dar numai în anumite locuri și anumite condiții și, mai ales, numai cu aprobarea Primăriei și a măriei sale primarele.

Și scriu că este o prostie pentru că „proiectul” prevede chestii de tipul dotării „agorei”, adică a locului de dezbateri publice, cu băncuțe și toalete ecologice, în schimbul limitării prezenței „demonstranților” pe ore și pe număr de capete și al obținerii aprobării de la Primărie pentru a vorbi în public. 

Dacă vă interesează, puteți citi continuarea acestui articol în ZiuaVeche.ro, la adresa http://www.ziuaveche.ro/opinie/stapanul-targului-80465.html

Armata nu e cu voi

Locotenentul Alexandru Gheorghe, cel care s-a arătat în uniformă de partea demonstranților spontani din Piața Universității din București, acum mai puțin de o lună de zile, este în prag de a fi dat afară din Armată, în urma unei decizii a Consiliului de Onoare al Statului Major al Forțelor Aeriene.

Acest eveniment înseamnă doar un singur lucru: Armata nu este cu voi, doamnelor și domnilor demonstranți!

Iar dacă nu vă place această veste, atunci nu aveți decât să ieșiți în stradă sau Piață, dacă puteți să ajungeți până acolo prin nămeți și troiene, peste șleauri de gheață cât roata de car sau pe gerul ce se menține peste Țară! Asta dacă sunteți la oraș. Pentru că dacă sunteți la sat, atunci să vă văd cum ieșiți din case să demonstrați în favoarea „eroului” dat afară!

Pot să vă spun că guvernanții împotriva cărora manifestați asta așteaptă să vadă de la dumneavoastră. Cum asta așteaptă și de la militarii de rând. Să vadă cine zice, ce zice și cum zice de locotenentul ăsta care nu mai este, de astăzi, locotenent?

Pentru că ei, guvernanții, nu l-au dat afară pe bietul om pentru că a greșit, că ar fi încălcat grav onoarea și demnitatea de ofițer activ, că ar fi nesocotit regulamentele militare, ordinele primite și legile care guvernează domeniul public al apărării naționale. Nu, pentru asemenea fapte, dacă ele chiar s-au produs, sunt alte forme de sancționare disciplinară.

Dar, mai mult decât atât, după producerea apariției publice a ofițerului în uniformă, ar fi trebuit activate unele dintre multele forme de recuperare, prin consiliere, prin acordarea unui timp de reflexie, prin discuții în cadru colectivului și altele asemenea.

Nu știu care este problema acestui om, Alexandru Gheorghe. Nu îl cunosc și nu am nici un fel de date credibile și complete despre domnia sa, pentru a putea să îmi dau seama ce este cu acesta. Evident, îmi sunt cunoscute manifestărie sale publice, dar nu știu ce imbolduri sau rațiuni au stat în spatele lor.

Ceea ce știu, cu singuranță, că, oricare ar fi problema lui, ea nu este o problemă de disciplină care să aibă o singură soluție: darea afară din Armată. Adică, dacă este într-adevăr o problemă cu acest ofițer, ea nu este de natura contractului de muncă, care trebuie desfăcut la prima abatere de la normă.

Și nu există nici o justificare procedurală ca totul să se întâmple într-un asemenea ritm alert, de parcă le-ar fi fost frică generalilor să nu cumva să se topească zăpada și lumea să își spună părerea despre ei și faptele lor, în stradă.

Deci, nu am să comentez mai departe cazul Alexandru Gheorghe, cum nu m-am referit nicidodată, până astăzi, asupra persoanei cu acest nume sau a faptelor acestuia. El a devenit o dramă personală, ca multe alte drame din societatea românească, și sper să-și găsească o soluție la problemele lui personale, pe măsura dorințelor și năzuințelor sale.

Și fac așa deși știu, cu aceiași siguranță, că majoritatea comentariilor evenimentului dării lui afară din Armată se vor separa în două grupe mari, a celor care îi vor lua apărarea și a celor care vor zice bine i-au făcut, că și el prea o luase pe arătură. Adică nu mai ținea drumul drept, indicat de conducerea de partid și de stat. Și de cea militară, care, fie vorba între noi, se cam confundă, de la o vreme încoace, cu cea de partid și de stat.

Ceea ce merită comentat este viitorul.

Vor fi sau nu manifestări de solidaritate cu fostul ofițer? Vor fi alte forme de exprimare a interesului Armatei pentru poporul din stradă, chiar dacă acesta nu este atât de numeros ca cel ce stă în case? Se va întâmpla ceva?

Pentru că, așa cum spuneam la început, fostul locotenent, cu sau fără voia lui, a fost și încă mai este doar un animăluț de pluș, pe care i-l arăți buldogului, să vezi cum reacționează, înainte de a-l pune să facă ceva mai serios, cum ar fi mersul la vânătoare. Dacă buldogul este pasiv și neinteresat, atunci mai este mult de lucru cu el, trebuie antrenat și mobilizat la luptă. Sau, dacă ești un potențial vânat, te bucuri că este bleg și apatic, și faci tot posibilul să îl ții în starea aceasta. În orice variantă, testul cu animalul de pluș este edificator.

Este un test asemănător celui cu datul afară al ministrului de externe, cu doar câteva zile înainte de demisia guvernului, numai ca să vadă guvernanții cum reacționează Piața. Să vedem, îl sfârtecă și apoi pleacă acasă sătui și mulțumiți, sau continuă să strige JOS BĂSESCU?

Personal, mi-ar place să văd acest test reușit. Adică să îi văd pe cei de care le este atât de frică guvernanților că solicită Armatei să își precizeze poziția față de puterea politică actuală: o mai consideră legitimă până acolo încât să o apere împotriva propriului popor, sau o consideră la fel de nereprezentativă și de nelegitimă ca cei din stradă și, atunci, încurajează alegeri anticipate pentru stabilirea corectă și credibilă a reprezentativității populare și a legitimității politice?

Rămâne să vedem cum va arăta acest viitor.

De cum a căzut Boc...

De cum a căzut Boc, mie mi s-a terminat bateria la telefon. Nu că aș fi vorbit mai mult decât de obicei, dar uitasem să o alimentez la timp. De altfel, la telefon nici nu prea mai vorbesc, ci doar mă dau pe Internet, atunci când nu sunt acasă.

Dacă va citi cineva acest text ceva mai încolo, țin să spun de pe acum că Boc este domnul Boc Emil, care a fost prim ministru al României în vreo patru-cinci guverne din Regimul Băsescu, între decembrie 2008 și 2012 (încă nu se cunoaște cu exactitate luna), adică pe vremea când telefoanele mobile erau alimentate cu curent electric de la baterii reîncărcabile. Iar căderea lui Boc se referă la întâmplarea că, pe 6 februarie 2012, acesta și-a dat demisia din funcție. Ceea ce, în condițiile de acum, nu însemna sub nici o formă că Boc nu va mai fi prim-ministru niciodată, ci doar că astăzi, în ziua aceasta de februarie, tocmai părăsise funcția.

Despre Băsescu nu mai spun nimic, pe considerentul că individul și-a dobândit deja un loc în istoria Țării și nu mai trebuie prezentat, fiind arhicunoscut ca cel mai ticălos și de rușine președinte de România.

Așa, cu bateria descărcată, am ajuns și în Piață.

Adică, în Piața Universității din București, unde are loc o demonstrație permanentă a unor cetățeni, pentru demisia guvernului și a președintelui Băsescu, pentru curmarea corupției generalizate din România și pentru redarea puterii supreme în stat poporului suveran.

Acolo, aceiași demonstranți demonstrau. Nu păreau nici mai mulți, nici mai bucuroși că Boc picase, ci doar îndârjiți să îl vadă pe Băsescu părăsind funcția de președinte și ocuparea unei celule de condamnat penal la un penitenciar de stat, de preferință Jilava.

Înțelepciunea populară, exprimată de demonstranți, a formulat această dorință astfel: Băsescu în celulă – Udrea pe Centură!

Prin rima respectivă, se spune că, odată cu căderea Băsescului, se vor pierde și privilegiile camarilei sale, reprezentată aici de doamna Elena Udrea, cunoscută din revistele de lux și dintr-o afacere de propagandă turistică ca o femeie ce a ajuns mare în politică pe merite legate de anatomie.

Ceea ce sugerează și folclorul, care, când vorbește de Centură, se referă la Centura Bucureștilor, unde anumite doamne câștigă mai bine decât un ministru din salariul la stat. Dar mult mai puțin decât un ministru din camarila Băsescului, care, desigur, se înfruptă hulpav din banul public. Adică, ajungerea doamnei Udrea în acel loc este un fel de pedeapsă financiară, datorită pierderilor în veniturile sale provenite din muncă.

Fără telefon fiind, am fost nevoit să părăsesc în două rânduri Piața, pentru a intra în contact cu lumea prin alte mijloace, mai fixe și alimentate la priză.

Cu ocazia acestor deplasări, am constatat ample pregătiri jandarmicești în vederea anunțării noului nominalizat la funcția de premier.

În concret, domnul președinte Băsescu Traian a anunțat că va anunța numele numitului la ora 20.00. Cu un sfert de oră înainte, numărul jandarmilor din zona Pieții Universității s-a mărit de patru ori, noii veniți având și căștile cu vizieră la ei, spre deosebire de cei care erau deja pe acolo, ce își manifestau pașnic și neînarmat forța lor de ordine.

Ai fi crezut că Băsescu îl va anunța ca viitor premier pe însuși Vladimir Putin al Rusiei, ceea ce ar fi produs un masiv exod al nemulțumiților români în Piață, într-un ritm prea rapid pentru a fi compensat de prezența „forțelor”, așa că acestea au fost pre-dislocate.

Când colo, a venit vestea că alesul este domnul Mihai Răzvan Ungureanu.

Ceea ce, în Piață, a produs reacția: Ah, da? După care s-au fabricat noi rime. 

Care nu au schimbat nimic din dorința Pieții ca Băsescu să plece, să iasă afară, să își dea demisia, să fie alungat, să ne lase și așa mai departe...

Reguli de angajare în Piață

Piața Universității, așa cum este ea zilele acestea, pe frig și dezinteres din partea puterii, are mai multe voci. Ceea ce este foarte bine. Cu cât sunt mai multe păreri și mai multe glasuri de exprimare a acestor păreri, cu atât cresc șansele de succes ale mișcării de protest pentru îndepărtarea de la guvernare a actualei puteri politice și pentru recucerirea Țării de către oamenii cinstiți și onești.

Aș merge până acolo încât să declar că apariția, în această fază a protestelor, a unei personalități individuale, care să devină porta-vocea sau simbolul Pieții Universității este cu mult mai mult un pericol decât o șansă pentru victoria mișcării spontane. Asta, din motive evidente, cum sunt lipsa condițiilor necesare pentru identificarea și promovarea cu bună știință și credință a unei asemenea candidaturi, ori lipsa de protecție a Pieții în fața manipulărilor, confiscărilor și deturnării sensurilor demonstrației.

Asta nu înseamnă că Piața nu are nevoie de personalități deja recunoscute, care să fie acolo sau alături de ea. Cum are nevoie și de susținerea largă a publicului, chiar dacă acesta nu ia parte direct la demonstrații.

Este însă nerealist să ne așteptăm că atât personalitățile marcante vor putea, chiar dacă ar vrea, să se transforme în simpli demonstranți, cât și că publicul numeros ar vrea, chiar dacă ar putea, să ocupe tot timpul Piața, alături de demonstranții inimoși și dedicați cauzei.

De aceea, propun aici deschiderea unei liste a regulilor de angajare în Piață, care să facă loc prezenței vizibile și remarcabile a personalităților și mulțimii publice.

1 Instituirea unui gest de  salut al Pieții

Odată instituit, acest salut va putea fi practicat de toată lumea, nu numai de cei din Piață. Astfel, mult mai mulți și-ar putea declara susținerea lor față de demonstranți și cauza acestora, chiar dacă nu ar veni cu toții în locul unde are loc efectiv demonstrația.

Oricare formă de salut este la fel de bună, cu condiția să fie unică și ușor înțeleasă și practicată de toată lumea, cum au fost, la vremea lor, semnul V sau L, făcut cu degetele, sau pumnul strâns, ridicat deasupra capului. La un moment dat, am propus, pentru o cauză similară, salutul cu degetul arătător îndreptat în sus, la nivelul feței, ca pentru dojană, dar ținut nemișcat. Un asemenea gest de salut ar însemna că cel care salută și cel care răspunde se recunosc unul pe celălalt și mai recunosc și faptul că fiecare dintre ei este unic dar angajat moral și ideatic în susținerea cauzei Pieții și, în același timp, la fel de important ca oricare alt cetățean român. Dar, așa cum am zis, oricare altă formă originală de salut este la fel de bună.

2 Instituirea unui moment al zilei pentru personalități marcante care susțin Piața

Ar trebui să se cunoască de către toată lumea, adică de demonstranți, de mass media și de publicul larg, că există o oră a zilei în care pot să vină personalități marcante din rândul publicului, cum sunt oameni de cultură, de știință, sportivi, interpreți și alții, și să se adreseze Pieții și camerelor de luat vederi de acolo.

Oricare oră a zilei este bună, dar mai bună ar fi o oră de lumină, apropiată de seară, cum este, acum, ora 16.00. Oricare dintre personalitățile din categoriile sugerate mai sus și care ar vrea să vină să spună lumii că aderă la mesajul Pieții, ar putea să vină atunci, pentru câteva minute,  ar spune ce are de spus și ar pleaca. Sau, tot la aceiași oră, se pot transmite mesajele altor personalități care sunt alături de demonstranți, dar nu au putut să vină până acolo.

Pe lângă posibilitatea transmiterii în direct a acestor mesaje, o asemenea oră ar oferi televiziunilor și bloggerilor timpul de a re-transmite mesajele personalităților marcante mai târziu, în prime-time.

3 Instutirea unui semn al Pieții

Oricare dintre artiștii plastici care aderă la ideile Pieții Universității ar putea propune un semn distinctiv, ce poate fi purtat de fiecare sub formă de insignă, cocardă, eșarfă, fular sau ceva asemănător.

Purtătorii semnului ar trebui să fie numai cei care au făcut un stagiu de cel puțin o oră în Piață. Astfel, participanții, chiar așa spontani și individuali cum sunt, se pot recunoaște unul cu altul și când nu sunt acolo, precum și fiecare în parte va putea arăta celorlalți, cu mândrie, că a fost demonstrant pentru această cauză.

Singura grijă este ca această atribuire să nu se transforme într-o afacere comercială, pe seama sau pe spinarea Pieței, cum s-a întâmplat cu certificatele de revoluționari. Scopul semnului este unul de prestigiu civic și nu de obținere a unor avantaje materiale personale.

Las acum deschisă lista și pentru alte reguli de angajare.