Criza

În această zi în care unii se uită în calendar și în gura perpetuu mincinoasă a guvernanților actuali, reiau un articol publicat inițial în Clubul Cetățenilor Români (poporul.ro)

Uite criza, nu e criza! Introducerea periodică în discursul public al guvernanților actuali ai României a subiectului „criza” aduce cu argumentul șepcii din fabula cu lupul care nu voia să îl bată pe iepuraș fără motiv și atunci îl bătea pentru că nu are sau pentru că are șapcă. Adică nu contează dacă este sau nu este criză, important este ca ei să rămână la guvernare și să-și facă poftele cu noi, cetățenii.

De aceea, nu ne este de loc limpede despre ce criză vorbesc guvernanții români, în frunte cu președintele Băsescu. Iar, dacă nu știm despre ce criză vorbesc ei, nu vom ști nici dacă așazisele măsuri de combatere a crizei sunt potrivite și vor avea măcar pe viitor succes, și nici când această criză misterioasă va lua sfârșit, iar nouă ne va fi mai bine.

Din evoluția din 2008 și până acum a poziției băsesciene și bociene privind „criza”, rezultă că nici nu știu, nici nu le pasă despre ce criză vorbesc ei. Ce este important în momentul de față este să pună pe agenda publică ideea că recesiunea economică este la sfârșit, că vom beneficia în curând de o minimă creștere economică, care se va reflecta în bunăstarea populară peste nouă – douăsprezece luni, adică tocmai când se va da drumul la pomeni electorale pentru înduplecarea sau prostirea electoratului românesc să îi mai voteze odată sau chiar de două ori, dacă luăm în seamă că vor fi alegeri locale separate de cele generale în 2012.

Trebuie să recunoaștem că este remarcabilă capacitatea guvernului Băsescu-Boc de a genera criză politică, socială și economică oridecâte ori o profețesc și apoi văd că nu se întâmplă. Mai puțin remarcabilă, adică necunoscută și nevăzută este capacitatea aceluiași guvern de a rezolva oricare dintre probleme generatoare de criză.

În primul rând, din punct de vedere economic, nu avem o criză propriuzisă, ci doar o recesiune, adică o scădere semnificativă a avuției naționale produsă la un moment dat și numită produs intern brut (PIB). Iar această recesiune a fost generată de câțiva factori ușor identificabili.

Fără nici o ordine de importanță sau preferință, aceste cauze sunt micșorarea creditului de consum, micșorarea aportului de bani de la românii care lucrează în străinătate, nefolosirea finanțării europene, adică absența proiectelor care atrag asemenea fonduri, reducerea drastică a cheltuielilor guvernamentale, adică a comenzilor statului în economie, creșterea semnificativă a neocupării forței de muncă, scăderea semnificativă a puterii de cumpărare a majorității populației și micșorarea consumurilor de toate felurile și, nu în ultimul rând, inflația mai mult decât dublă față de cum era cu doi ani în urmă.

La acești factori se adaugă proasta guvernare, manifestată evident prin absența programelor, lipsa de transparență în cheltuirea banului public, domnia liberului arbitru și a chefului demnitarilor privind direcțiile de investiții, incapacitatea de atragere a fondurilor necesare bugetului de stat, în special prin încurajarea sau măcar tolerarea evaziunii fiscale, contrabandei și corupției.

Luați dumneavoastră, stimate cetățean, oricare dintre acești factori și încercați să găsiți măcar o singură soluție propusă de actualul guvern sau de președintele României sau chiar de șeful său, domna Udrea, pentru rezolvarea acelui factor. Vă garantez că nu veți găsi nici una, nici la nivel declarativ, nici la nivelul acțiunii planificate guvernamentale. Probabil că vă mai aduceți aminte de convingerea de moment a domnului Băsescu că nu este nevoie de nici o acțiune de rezolvare a crizei, deoarece ea se va rezolva de la sine, pe plan extern, cu consecințe directe în România.

În al doilea rând, asistăm la o severă criză politică. Practic, ciclul politic nu se mai închide. Adică preferințele electoratului pentru o soluție sau alta la problemele generale nu sunt transformate în politici sectoriale sau departamentale, acestea nu sunt reflectate în strategii, programe și planuri care să fie dezbătute și aprobate de reprezentanții poporului, adică de parlamentari, care apoi să controleze guvernul în finanțarea și aplicarea acelor politici.

În locul acestui ciclu, se preferă decizii de budoar sau de cabinet, care sunt transformate în ordonanțe în bucătăria guvernamentală și apoi impuse Parlamentului unde se practică șantajul la vedere, suplimentat de cumpărarea de voturi parlamentare sau chiar de parlamentari. Sau, pur și simplu se fraudează procesul de vot parlamentar și produsele gastronomice ale guvernului sunt aprobate și trimise președintelui pentru promulgare. Aproape de fiecare dată, aceste legiferări sunt transformate în maculatură chiar de cei care le-au propus și promovat și care sunt primii care nu le respectă sau le modifică sensul și conținutul prin acte administrative inferioare, cum sunt hotărârile de guvern sau ordinele ministeriale.

Astfel, principiul democratic al majorității care decide în favoarea tuturor, inclusiv a minorității, s-a transformat în principiul dictaturii majorității împotriva minorității. Asta la nivel politic. Pentru că, la nivel social, minoritatea cocoțată la cârma țării dictează împotriva majorității cetățenilor români.

Nici în acest domeniu politic aflat în criză nu veți găsi vreo soluție propusă și aplicată de actuala guvernare.

Publicul larg este în continuare tolerant cu această stare de lucruri, cea ce îi încurajează pe reprezentanții săi în Parlament să continuie să se complacă în atitudinea lor ostilă democrației și bunei guvernări și să mențină în funcție pe actualii guvernanți executivi, în frunte cu primul-mini Boc Emil. Și așa va rămâne publicul larg, până când situația va deveni insuportabilă, cum prezic de doi ani toți analiștii externi. Sau până când cetățeni responsabili vor găsi suficiente resurse personale pentru a pune mâna la treburile țării și a rezolva toate aceste probleme.

Abia atunci vom putea vorbi de sfârșitul crizei

Țară de mâna a treia

Documentele Ambasadei Statelor Unite ale Americii la București și vândute spre publicare de deja faimosul Wikileaks relevă două situații de fapt pe care un observator avizat al relațiilor româno-americane le-ar fi putut bănui, ar nu le-ar fi putut documenta chiar așa de bine. O situație de fapt este că România cu domnul Băsescu președinte nu este o țară de mâna a doua, cum declara și spera acesta, ci una de mâna a treia, cel puțin în modul în care o vede diplomația americană. Iar cealaltă situație de fapt este că influența americană în România funcționează cu scurgeri serioase, dacă nu cumva este deja înțepenită de ruginită.

Cum de ne-am dat seama de aceste lucruri?

Încă din august 2010, domnul Băsescu s- a revendicat ca fiind președinte de țară de mâna a doua în Europa. La acea dată, el își baza afirmația pe faptul că guvernul său Boc trebuie să împrumute bani pentru a plăti salariile și pensiile. Însă, oricât de nepregătit ar fi fost el pentru funcția de președinte și tot ar fi trebuit să știe că orice stat funcționează cu bani împrumutați. Bani pe care îi returnează după ce guvernul încasează taxele și impozitele pe care și-a bazat bugetul. Iar dacă nu îi returnează imediat, va avea un deficit financiar, până la plata datoriei. Și sunt state foarte de mâna întâi care au deficite astronomice. Este drept că modelul băsescului de guvernare este Nicolae Ceaușescu din primul său deceniu de guvernare. Deși faimoasa și înrobitoarea plată a datoriilor externe s-a întâmplat mai târziu, este posibil ca Băsescu să fi rămas cu admirația că, la sfârșitul anilor 1980, guvernul lui Ceaușescu nu mai avea datorii. Dar, chiar și așa, ar fi trebuit să știe că statele nu se pot împărții pe mâini prime și secunde în funcție de sursa banilor de cheltuială guvernamentală.

Ce știa însă Băsescu cu siguranță, dar nu ne spunea și nouă, era faptul că România sub domnia lui era un stat vai-de-capul-lui. Adică nu era o țară de mâna întâi. Dar nici de mâna a doua, cum se lăuda el.

Un stat de mâna întâi ar fi avut un popor conștient de puterea sa de guvernare directă și de control asupra faptelor reprezentanților săi în legislativ, juridic și executiv. Ar fi avut o viziune privind locul și rolul pe care națiunea desemnată de acel stat vrea să îl ocupe, respectiv să îl joace în comunitatea de state independente și în organizații și alianțe multistatale. Și ar fi avut politici departamentale sau sectoriale pe termen lung pentru canalizarea eforturilor naționale spre atingerea unei asemenea viziuni strategice. Și, bineînțeles, ar fi avut instituții care să suporte transpunerea în viață a unor asemenea politici. Mai pe scurt, un stat de mâna întâi ar fi știut de ce există ca stat și s-ar fi comportat ca atare, atât în interior, cât și în exterior. În discursul public, deciziile guvernaților ar fi fost susțínute cu argumente exclusiv pe baza năzuințelor, dorințelor și opțiunilor poporului, consemnate în documente strategice.

Un stat de mâna a doua este un stat în care nimeni nu știe de ce există pe harta politică a lumii, în afara argumentului istoric. Populația acelui stat nu are conștiința că este un popor și nu are o viziune strategică. De aceea, nu are nici politici pe termen lung, în nici unul dintre sectoarele de guvernare a domeniului public. Pentru a funcționa ca stat, primește sfaturi și „sprijin” din afară. Instituțiile acelui stat sunt slabe și importă norme și proceduri după care să funcționeze. Singura salvare ca stat, pe termen lung, este să fie integrat în organizații internaționale, unde guvernul va aștepta să i se spună ce să facă, fie sub forma de acquis, fie sub forma de directive sau rezoluții. În discursul public, deciziile guvernanților sunt susținute cu argumente de tipul: „așa au făcut și alții”, sau „așa ne-a cerut NATO sau Uniunea Europeană”.

Un stat vai-de-capul-lui nu este nici măcar un stat de mâna a doua. Este un stat din care cetățenii nu mai vor să facă parte. Mulți dintre ei îl părăsesc și nu mai vor să audă de el, chiar dacă șeful acelui stat nu îi încurajează să plece, așa cum a făcut-o Băsescu. Nu se poate vorbi de nici o viziune strategică de dezvoltare a colectivității umane în interiorul granițelor unui asemenea stat și, în consecință, nu poate fi vorba de politici pe termen lung. Iar instituțiile de bază nu mai funcționează, nici măcar pe baza normelor și procedurilor importate din afară. Singura regulă de guvernare este bunul plac al celor la putere, atât în legislativ, cât și în juridic și executiv. În discursul public, care, de fapt, se transformă într-un monolog al puterii, guvernații nu mai explică deciziile luate, sau, dacă o fac, mint și dezinformează cu seninătate.

Multe dintre telegramele diplomaților americani despre România sunt o confirmare a faptului că România este o țară de mâna a doua. Din cele publicate până acum, aflăm că guvernanții români se adresau americanilor cu solicitări de a fi sprijiniți în planurile lor de obținere sau de menținere a puterii, așa cum ar face-o orice guvernant din această categorie de state. Aceștia mai mărturisesc americanilor că nu au nici o viziune și nici un plan pe termen lung. Chiar și în probleme în care se lasă impresia că s-a ajuns la o înțelegere („a done deal”), se mențin rezerve că înțelegerea ar putea fi vreodată pusă în practică. Factorii indigeni de influență politică și economică se împart exclusiv după afiliere sau, mai bine zis, după cine îi controlează și le dictează deciziile din străinătate, fie ei americani, ruși sau europeni. Nici măcar odată nu se introduce argumentul interesului sau opțiunii poporului, ca motivație pentru un curs sau altul al acțiunii.

Dar România se transformă într-o țară de mâna a treia atunci când însuși președintele ei își cumpără susținerea americană cu promisiunea de a da Statelor Unite un miliard de dolari sub forma unui contract pentru avioane de luptă și, în context, mai face și promisiunea solemnă că, atât timp cât va fi el președinte, nu se vor achiziționa avioane de proveniență europeană.

Tot vai-de-capul-ei este și influența americană în guvernarea României.

Așa cum un motor spart lasă uleiul să se prelingă (adică leaking, în americană), tot așa și mecanismul de influență SUA în România pare a fi în pragul calării, dacă ne uităm la telegramele dezvăluite de Wikileaks.

Cazul avioanelor F-16 este edificator, dar și calitatea celorlalți supuși este în mare suferință, chiar dacă aceștia erau miniștri și înalți demnitari care se prezentau la Ambasada Americii pentru a primi sarcini și a raporta de execuția lor.

Conform telegramelor traduse, prelucrate și publicate, în perioada 16 martie 2006 – 30 noiembrie 2009, unul dintre subiectele pe agenda discuțiilor confidențiale româno-americane a fost achiziționarea de avioane de luptă americane F-16. Pe scurt, americanii voiau să vândă până la 41 de avioane noi dar în curs de învechire morală, apoi au acceptat și varianta de doar 24 de avioane, chiar și la mâna a doua, iar mai apoi, și varianta de a nu mai vinde avioane ci de a le da în leasing, până la apariția noii generații de asemenea aparate americane. Pentru aceasta, americanii i-au convins pe miniștrii apărării liberalul Athanasiu și predecesorul său, democratul Frunzăverde, și s-au asigurat că au un agent de influență favorabil în persoana președinelui Băsescu, în Consiliul Suprem de Apărare a Țării (CSAT). Și atât. Ca urmare, după aproape patru ani de eforturi, americanii nu au vândut, închiriat sau amanetat nici măcar o aripă sau o coadă de avion F-16, vechi sau nou.

Dacă motorul influenței americane ar fi funcționat măcar în cazul acestei situații cu avioanele F-16, iar România ar fi fost un stat de mâna întâi, atunci americanii ar fi intervenit pe lângă Băsescu nu ca să fie favorabil acestui contract în CSAT, ci să emită Strategia națională de apărare, ca document programatic de planificare strategică a apărării, în care să justifice cu argumente valabile opțiunea F-16 și care să fie aprobată de Parlamentul României, conform Constituției și legii de referință. Ar mai fi folosit influența lor să îl convingă pe ministrul apărării să emită Cartea albă a apărării, ca document de politică guvernamentală în domeniu, care să cuprindă detaliile opțiunii strategice de achiziție de aparate de zbor F-16 cu instalațiile și munițiile de luptă aferente. Și ar fi insistat pe lângă primul-ministru și ministrul de finanțe ca domeniul public al apărării să beneficieze de o planificare bugetară multi-anuală, care să prevadă finanțarea acestui program. Și i-ar mai fi încurajat pe toți guvenanșții cu care se aflau în contact să angajeze și să promoveze funcționari publici educați în spiritul principiilor democratice și al procedurilor occidentale de bună guvernare, eventual dintre cei școliți la americani pe banii acestora și care, dacă mai sunt în România, muncesc în cu totul alte domenii decât cel pentru care s-au pregătit.

Să fi văzut atunci cum, în cel mult doi ani, cerul patriei ar fi fost plin de asemenea avioane, deținute și pilotate de români. Dar nu, americanii au preferat tipul de influență practicat pentru state de mâna a doua, în care ei spun și supușii se conformează. Defectul major a fost însă că au mizat pe Băsescu. Păi, cum să se țină de cuvânt față de americani un asemenea om, care a promis el unui întreg popor câte în lună și în stele și apoi a hăhăit și a zis că s-a răzgândit.

Publicat și preluat de pe http://poporul.ro/%C8%9Bara-de-mana-a-treia/

Întâmplare pe Facebook

Să vedeți ce s-a mai întâmplat pe rețeaua de socializare Facebook.

Este vorba despre un utilizator modest, cu sub o sută de „prieteni” pe rețeaua de socializare, care primește un mesaj de la unul dintre ei. Mesajul ducea spre o „postare” pe blogul trimițătorului de mesaj, iar acolo era o invitație la un eveniment de tipul ușilor deschise la un partid politic. Invitația suna așa: „anul acesta vă invit să vă alăturați proiectelor noastre, fie în calitate de membrii de partid sau doar în calitate de specialiști în diverse domenii”.

Cum recipientul invitației chiar este specialist, ba chiar expert într-un domeniu sau sector public, nu a avut de lucru și a zis să onoreze invitația. Deoarece nu era posibil să se ducă până la sediu în ziua ușilor date de perete, a trimis un mesaj politicos pe adresa indicată în invitație ca alternativă la călcarea pragului. În acel mesaj explica în ce calitate răspundea invitației și unde ar fi putut fi identificată o convergență între expertiza sa și proiectele lor. După care nu s-a mai întâmplat nimic.

Nefiind un naiv, utilizatorul nostru de Facebook nu s-a așteptat la nici o mare reacție la mesajul său, dar era convins că va primi cel puțin un text de genul: vă mulțumim pentru interesul acordat partidului nostru, vă încredințăm că avem numai gânduri bune, dar nu am putut identifica o concordanță între preocupările noastre și sugestia dumneavoastră.

Când a văzut că nici această reacție nu a fost posibilă la mai bine de o săptămână de la schimbul inițial de mesaje, de invitare și răspuns, a scris celui care inițiase această corespondență folosind același mecanism „send a message” din colțul de sus al paginii.

Mesajul era următorul:

Luni, 14 martie, am primit de la dumneavoastra invitatia de a beneficia de portile deschise, joi, 17 martie, sau de a folosi calea virtuala pentru a intra in contact cu departamentele partidului. In concret, invitatia era sa ma alatur proiectelor dumneavoastra ìn calitate de specialist in domeniul in care m-am consacrat.

Am raspuns acestei invitatii printr-un mesaj adresat dumneavoastra pe adresa recomandata in invitatie, cu credinta ca cineva din staff-ul dumneavoastra va avea minima politete sa imi raspunda, chiar daca propunerea sau, mai degraba sugestia de actiune in interesul evident al partidului dumneavoastra nu a trezit interesul necesar.

Cu toate acestea, nu am primit nici un raspuns pana in acest moment. In aceste conditii, ma intreb la ce bun sa mai lansati invitatii daca nu va puteti permite sa fiti macar politicosi cu cei care iau in serios aceste invitatii?

De data aceasta, reacția a fost promptă. Utilizatorul nostru de Facebook a fost raportat ca abuziv în trimiterea de mesaje și avertizat astfel de către Facebook, atunci când a vrut să trimită altcuiva cel de-al zecelea mesaj din întreaga lui carieră de facebookist:

Block! You are engaging in behaviour that may be considered annoying or abusive by other users.

You have been blocked from sending messages because you repeatedly misused this feature. This block will last anywhere from a few hours to a few days. When you are allowed to reuse this feature, please proceed with caution. Further misuse may result in your account being permanently disabled. For further information, please visit our FAQ page.

De aceea, utilizatorul de Facebook prins în această situație îi cere scuze prin acest mod „prietenului” virtual pentru că a fost enervant (annoying) și promite că, de acum încolo, va proceda cu prudență (caution) când va mai trimite mesaje prin Facebook.

Jurnalistul român

Ziua de marți, 22 martie 2011 poate intra în istoria jurnalismului românesc.

A fost o zi deosebit de interesantă. Mai de dimineață, dar nu foarte devreme, unele comisii senatoriale din Parlamentul României au folosit timpul lor plătit de noi cu bani din ce în ce mai greu de făcut pentru a dezbate un proiect de lege privind profesia de jurnalist. Au respins proiectul, dar au cerut o nouă propunere, în mod imperativ, cu termen și responsabilități, ca în planul de măsuri al organizației Uniunii Tineretului Comunist (UTC), unde mulți dintre aleși și-au perfecționat deprinderile de politicieni.

Pe la ora trei dupăamiază, un redactor șef a ținut o lecție privind meseria de jurnalist, printr-un e-mail trimis staff-ul jurnalistic al unui cotidian care încă mai primește bani de la patron pentru a apărea pe hârtie, mai mult în ciuda copacilor căzuți pe frontul încălzirii globale decât de dragul cetățeanului român.

Două explicații

De ce am făcut analogia cu UTC-ul vremurilor comuniste? Pentru simplul motiv că unii dintre parlamentarii actuali trecuți de 40 de ani nu au fost membri ai Partidului Comunist Român, ci doar ai organizației sale de tineret. Deci nu puteau învăța „politichia” din practica acelui partid. Iar, dacă nu erau membri de partid, erau mai ușor de cooptat în munca informativă a Securității, deoarece agentul securist nu mai trebuia să obțină aprobarea suplimentară din partea secretarului de partid pentru respectivul informator sau colaborator. Cum a fost cazul domnului Ioan Ghișe, autorul inițiativei parlamentare de redactare și trimitere în Senat a unui proiect de „lege a jurnalistului”. Dar, ca să fim drepți, faptul că domnul Ghișe s-a făcut de râsul curcilor cu această inițiativă nu se datorează atât situației biografice că a colaborat cu Securitatea lui Ceaușescu, cât deprinderilor neșlefuite de politician dobândite stângaci la nivelul UTC-ului. Legăturile sale scrise și semnate cu Securitatea stau însă la originea demersului său parlamentar, deoarece tocmai presa neținută în frâu de legea abrogată ce îi era dedicată pe vremea comuniștilor a fost aceea care a dezvăluit acele legături conspirative ale domnului Ghișe cu poliția politică. Iar domnul Ghișe are minte puțină, dar memorie lungă și neiertătoare. Și se pierde ușor cu firea.

O altă explicație ține de evenimentul de instruire jurnalistică. Nu am confirmarea că e-mail-ul este autentic, dar conținutul și stilul textului sunt atât de asemănătoare cu ceea ce ar fi putut produce autorul, încât îi conferă suficientă credibilitate ca să spunem că este vorba despre domnul Grigore Cartianu, care este redactor șef al cotitidanului Adevărul, din motive doar de el și de patron știute. Iar sursa informației este site-ul realitateamea.ro.

Câteva comentarii

Senatorii care s-au pronunțat pe problema jurnalistului sunt cei din comisiile juridică și pentru drepturile omului. Dacă vă uitați pe site-ul Senatului României, veți vedea că aceste două comisii sunt formate exclusiv din persoane de gen masculin, pentru că bărbați este prea hazardant să spunem. Și, dacă vă uitați mai atent, în dreptul fiecăruia sunt trecute activitățile proprii în exercitarea funcției de parlamentar și, mai ales, a supravegherii parlamentare asupra executivului, adică a Guvernului, din 2009 până astăzi. Ați putea vedea inițiativele parlamentare, precum și câte întrebări și câte interpelări au lansat fiecare senator în această perioadă. Dacă vă plictisește un asemenea exercițiu, puteți să mă credeți pe mine că activitatea lor nu a avut mai nimic de a face cu domeniile menționate în titulatura acestor două comisii, în condițiile în care treburile merg cum vedem cu ochiul liber atât în domeniul justiției cât și în cel al drepturilor omului în România.

Dar, dintr-o dată, stimulați de o inepție ghișască, le-a venit poftă să dea dispoziții altor entități care nu intră în sfera lor de control parlamentar. Astfel, senatorii au „hotărât” ca, până la 3 mai 2011, toate organizațiile profesionale din domeniu să depună la comisie propuneri de reglementare a profesiei de jurnalist!

Domnilor senatori nu le este câtuși de puțin clar un lucru: ei nu numai că nu au competență de control asupra organizațiilor profesionale, ca să le dea sarcini cu termene precise, dar nu au voie să se pronunțe asupra unui subiect care nu aparține domeniului public, deci nu poate fi supus relgementării și legiferării. Adică exprimarea liberă prin orice mijloc de informare în masă este o profesie doar în măsura în care autorul primește bani în urma unui contract de muncă, dar inexistența unui asemenea contract și, deci a profesiei, nu îl poate împiedeca pe orice cetățean să se exprime liber prin orice formă, inclusiv cea jurnalistică. Adică așa cum fac eu acum.

Deci, în condițiile în care domeniile publice ale justiției și drepturilor omului sunt în suferință atât instituțională și, inclusiv, legislativă, precum și funcțională, prin guvernarea proastă a executivului actual, membrii comisiilor corespunzătoare din Senat se ocupă de ceea ce nu îi privește. Sau, și mai clar, nu de asta i-am trimis noi pe ei în Parlament, să reglementeze ceea ce nu este de reglementat, ci să își facă datoria pe problemele reale și îndreptățite să le abordeze și să le rezolve.

Dar, dacă tot vor propuneri de reglemenatare, le propun să reglementeze profesia de parlamentar. Am lansat deja o idee concretă de reglementare, care a întrunit aprobarea unor utilizatori ai Facebook și o reiau aici. Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunități și validări a Senatului este locul cel mai potrivit să lanseze obligativitatea ca fiecare parlamentar să urmeze un curs de etică parlamentară la fiecare șase luni. Acest curs să se finalizeze cu un test de cunoștințe și unul psihologic. Acesta din urmă să testeze nivelul de empatie sau de rușine a fiecărui cursant. Dacă a participat la ore și a trecut testele, parlamentarul să primească un atestat care să îi permită să exercite activitatea parlamentară în numele nostru pentru următoarele șase luni, după care să reintre la clasă pentru un nou atestat.

Asta, deoarece au trecut 20 de ani de la Constituția post-comunistă a României. Iar acest timp se pare că a fost suficient de lung pentru ca aproape toți parlamentarii, dar și mulți dintre cetățenii români să uite care este locul unuia și al altuia în societate.

Ce are de-a face domnul Cartianu și mesajul său către subordonați cu discuția despre parlamentari și pozițiile ne-la-locul lor pe care aceștia le au față de cetățeanul român? Dacă ați făcut click pe link-ul care vă duce la acesta, v-ați lămurit că o asemenea viziune despre meseria de jurnalist mai că ar îndreptăți o reglementare venită chiar și din partea lui Ghișe de la Senat. Dacă nu sunteți atât de interactivi, vă spun eu pe scurt că domnul Cartianu le explică subordonaților că nu pot pretinde că sunt jurnaliști ai secolului 21 decât dacă sunt „multimediatici”, adică culeg informația pe suporturi multiple, din care nu trebuie să lipsească filmul, făcut chiar și cu telefonul. În plus, în secolul 21 ei nu trebuie să mai piardă timpul cu documentarea, scrierea „în tihnă” și băutul berii înainte de predarea articolului către editor.

Citind aceste idei, mai-mai că îți vine să îi dai dreptate domnului Ghișe să ceară un test psihologic pentru jurnaliști. Asta în situația în care domnul Cartianu mai este și jurnalist, pe lângă redactor-șef. Numai că testul ar trebui să fie de stabilire a coeficientului de inteligență, iar rezultatul ar trebui să determine dacă respectivul are voie la calculator sau nu.

Meseria asta de jurnalist are un specific. Acesta este că reglementarea profesiei o face publicul consumator, de fiecare dată când se întâlnește cu produsul meseriașului jurnalist. Dacă această meserie este făcută cu răutate, cu părtinire, cu mijloace de propagandă în loc de informare, cu șiretenie sau cu prostie, nu va avea nici o consecință asupra publicului. Pentru că reglementarea făcută de public este de respingere sau de acceptare a produsului publicistic, de credibilitate sau de desconsiderare, deoarece acest public a învățat de sute de ani să recepționeze și să prelucreze informația, să o transforme în cunoaștere, convingeri și acțiune, indiferent ce și-ar dori unii sau alții care confundă spațiul public cu domeniul public al statului.

Publicat și preluat de pe poporul.ro

Statul prăbușit

Ieri, 17 martie 2011, prestigiosul The Economist punea în discuție validitatea termenului de failed state, care s-ar putea traduce în românește cu stat prăbușit. Cum tocmai sugerasem în aceiași zi, la Clubul Cetățenilor Români, că Guvernul Boc are mandat și plan de prăbușire a statului România, este firesc să revenim cu precizări privind această noțiune.

Pentru cei neinteresați până acum de termenul sau noțiunea de stat prăbușit, amintim aici că el nu este încă împământenit în teoria și practica relațiilor internaționale, dar este folosit în discursurile politice cu înțelesuri diferite, în funcție de ceea ce a vrut să spună cuvântătorul, fără ca să spună în clar acel lucru. The Economist dă exemplul președintelui rus Medvedev, care, atunci când a declarat că Kirghistanul este în pericol să se prăbușească ca stat, nu făcea un diagnostic al stării de fapt de acolo, ci avertiza că Rusia se simte responsabilă să intervină protector, pentru ca un asemenea eveniment să nu aibă loc.

Cu toate acestea, există un loc pe Glob unde noțiunea de stat prăbușit a fost fromalizată. Acesta este organizația non-guvernamentală The Fund for Peace. Aceasta a identificat trei categorii de indicatori, respectiv social, economic și politic, precum și 12 factori pe care îi folosește pentru a identifica statutul oricărui stat. Împreună cu magazinul Foreign Policy, Fondul pentru Pace publică anual indexul statelor prăbușite. În acel index, 177 de state sunt analizate prin cei 12 factori, folosind informații publice, iar rezultatele sunt catalogate în patru categorii, în funcție de scorul atins de fiecare stat, respectiv alarmante (alert, în engleză și conținând 37 de state cu scor mai mare de 90), atenție (warning, în engleză și conținând 92 de state cu scor mai mare de 60 dar mai mic de 90), moderate (conținând 34 de state cu scor mai mare de 30 dar mai mic de 60) și sustenabile (conținând cele 13 state care au mai rămas, cu scoruri mai mici de 30).

În anul 2010, România se afla pe locul 128, cu scorul de 60,2, deci în categoria atenție, urcând un loc spre negativ față de 2009, deși scorul a fost mai bun decât în anul precedent cu 1,1 puncte. Asta față de Mongolia, care a coborât pe aceiași scară două locuri, fiind mai bine clasată acum decât România.

La categoria dezvoltării economice inegale, România are un scor mai bun decât celelalte state din categoria atenție, cu excepția Maldivelor, care este mult mai bine situată. În schimb, la categoria declinului economic, scorul României o situează în urma multor state din aceiași categorie, între care Trinidad-Tobago, Angola, Tunisia, Algeria, Bulgaria, Libia și Antigua. Trebuie să menționăm aici că această clasificare nu s-a făcut pe baza unor indicatori economici ca atare, ci pe simptome de prăbușire a statului, respectiv de proastă guvernare publică în domeniul economic, cum sunt: un fenomen de declin economic progresiv la nivelul societății ca întreg; privațiuni sociale impuse de programele de austeritate economică; creșterea economiei subterane, a comerțului cu droguri, a contrabandei și a expatrierii capitalului; creșterea nivelului de corupție, a tranzacțiilor ilicite la nivelul general al populației. Sunt convins că, cel puțin o parte dintre acese simptome vă sunt cunoscute dacă viețuiți în România lui Boc, Udrea și Băsescu.

Dintre toți indicatorii, România are cel mai mare scor, deci cel mai rău, la factorul intitulat „Criminalizarea și/sau deligitimizarea statului”. Cu scorul 6,0 din 10,0, România stă mai prost la acest indicator decât Mali, India, Jordania, Republica Dominicană, Senegal, Namibia, Malaysia, Botswana, Cipru, Africa de Sud, Ghana, Trinidad-Tobago și Antigua, care sunt clasate cu scoruri generale mai rău decât România, dar pe baza altor indicatori. Dintre statele mai bine clasate la general decât România, doar Bahrein, Quatar, Emiratele Arabe Unite și Omanul au scoruri egale sau mai mari, deci mai proaste decât România, la criteriul „Criminalizarea și/sau delegitimizarea statului”.

Printre simptomele urmărite la stabilirea scorului pentru acest criteriu sunt: corupție masivă și endemică sau creșterea profiturilor nejustificate ale elitei conducătoare; rezistența elitelor conducătoare la transparență, la control și la reprezentare politică; pierderea pe scară largă a încrederii populației în instituțiile statului, creșterea fenomenului de crimă organizată asociată cu elita conducătoare. Adică exact ceea ce vedem în fiecare zi în România. Singura mirare pe care o provoacă această listă de caracteristici ale factorului respectiv este cum de România are numai scorul de 6,0 și nu mult mai mare. Ce ar mai fi trebuit să facă în plus Băsescu asociat cu Bercea Mondial, elita conducătoare de la Cluj și cea de la Arad pe linia rezistenței la control și la dare de seamă pentru averile acumulate, a disprețului față de legi, sau a șantajului parlamentar ca substitut al reprezentării politice a cetățenilor? Sau cât de jos ar trebui să coboare încrederea poporului în instituțiile statului conduse de Băsescu, Boc, Anastase sau Kövesi?

România mai depășește scorul 5,0 de mijloc și la factorii: creșterea presiunilor demografice, moștenirea de rivalități între grupuri și paranoia de grup, apariția și creșterea unor fracțiuni în cadrul elitelor, precum și intervenția altor state sau a altor actori politici internaționali.

Revenind la interpretarea concepului de stat prăbușit, putem spune că orice cetățean român este perfect îndreptățit să utilizeze acest concept oridecâteori se referă la România și îi pasă că aceasta se află în categoria de avertizare stabilită de comunitatea internațională și că ar putea ajunge și mai rău.

În România suntem martorii unei combinații malefice. Președintele României controlează Parlamentul prin menținerea unei majorități artificiale și interzicerea oricărei activități parlamentare în ceea ce privește dezbaterea și aprobarea legilor, precum și în exercitarea controlului parlamentar. În același timp, președintele controlează și Guvernul, căruia îi impune politici sociale și economice ce nu au făcut niciodată obiectul programului de guvernare pe baza căruia acest guvern a fost instituit, care nu au fost dezbătute în Parlament și nu au nici o acoperire democratică. Și tot același președinte controlează și instituțiile de forță, în special procuratura, precum și serviciile de informații, fără nici un control din partea Parlamentului sau al cetățenilor, cu o bănuială foarte serioasă că acestea sunt instruite să efectueze misiuni de poliție politică.

Nu greșim dacă afirmăm, în acest context, că România se află în situația de negare a domniei legii ca principiu de guvernare, de colaps iminent al tuturor instituțiilor esențiale, de bulversare adâncă a sistemului de justiție, de exacerbare a poliției politice și de terfelire a demnității cetateanului. Singurele principii de guvernare care mai functionează sunt santajul, mita politica și protecția de tip mafiot. Ori, toate aceste caracteristici sunt tipice statelor prăbușite sau în curs de prăbușire.

Publicat si preluat de la http://poporul.ro/statul-prabu%C8%99it/

De ce nu pleacă Boc?

În ziua moțiunii de cenzură din luna martie, o televiziune de știri a pus la bătaie o sută de mii de euro pentru premierea unui câștigător al probei de a răspunde la întrebarea de ce ar trebui să cadă Guvernul Boc. Este posibil să fie vorba de o strategie de creștere a audienței, sau de promovarea unei noi emisiuni. În orice variantă, câștigătoarea premiului îl va face probabil fericit și pe Boc Emil, care va încasa impozitul aferent, la nivel de zeci de mii de euro și îl va redistribui doamnei Udrea pentru plăți partinice, ca de obicei.

Spre deosebire de cei vreo 10.000 de demonstranți care cereau votarea moțiunii și, deci, căderea Guvernului Boc pe motive de Codul muncii, în fața Parlamentului, peste 45.000 de participanți și-au dat cu părerea la acea televiziune, deși nu a fost nici un moment clar despre ce era vorba. Să fi fost vorba de moțiunea de cenzură depusă în urma celei de-a unsprezecea asumări de răspundere a guvernelor Boc? Dacă da, atunci răspunsul era simplu și unic: guvernul trebuie să cadă pentru că și-a asumat răspunderea pe un Cod al muncii cu totul nepotrivit salariaților români. Sau, să fi fost vorba de anticipata demisie a lui Boc Emil de a doua zi? Atunci, răspunsul este la fel de simpu și unic: pentru că așa vrea președintele Băsescu.

Nu știu și nici nu îmi pasă cine a câștigat premiul cel mare și de ce. Probabil că fost premiat un răspuns colorat și pamfletar. Va fi contat originalitatea crativă a câștigătoarei, care, în cuvinte potrivite, s-ar fi plâns de cât de greu îi este ei în România „condusă” de Boc Emil. Adevărul este că, pentru oricine altcineva decât această nefericită, transformată prin marele premiu într-o fericită, motivele acordării premiului sunt cu totul irelevante.

Deoarece, conform tuturor prognozelor, moțiunea de cenzură a picat cu brio, Guvernul Boc a rămas la „conducerea statului ăstuia”, în pofida motivelor frumos articulate ale câștigătoarei premiului de 100.000 euro sau ale celorlalți 45.000 de participanți la competiție.

Propunem ca, în condițiile în care rating-ul emisiunii cu premiul a adus acelei televiziuni venituri mai mari de 100.000 euro, să se preia ideea de altă televiziune sau emisiune, care să propună un premiu de 100.000 euro pentru cine va răspunde cel mai frumos la întrebarea de ce trebuie să rămână Guvernul Boc în scaunele guvernării.

Fără să mă aștept la nici o premiere, iată câteva motive pentru care rămâne inamovibil acest guvern.

1. Guvernul Boc rămâne în funcții pentru că este benefic pentru două categorii de cetățeni: pentru cei îmbogățiți de pe urma contrabandei, evaziunii fiscale și deturnării de fonduri publice, precum și pentru cei care nu fac contrabandă, își plătesc taxele și impozitele, nu fac contracte cu statul și nu detrunează fonduri, dar profită și ei de acest sistem mafiot, doar că la nivel de zece lei, ba pentru că pot să facă blatul pe tren sau să dea șpagă la doctor sau primărie, ba pentru că pot să fie angajați la stat și să stea degeaba ori să plece de acolo cu câteceva, în plus față de salariul de mizerie.
2. Guvernul Boc rămâne pentru că el este garanția că, la fiecare 3 ore din zi și din noapte, un milion de euro intră în buzunarele conducerii de partid și de stat, ale colaboratorilor acestora, precum și ale protejaților.
3. Guvernul Boc rămâne pentru că nu și-a terminat opera de prăbușire a statului român. Până acum, a reușit să distrugă doar sistemul de sănătate și cel de învățământ de stat, a amânat și a întârziat cu un deceniu și mai bine orice demers de dezvoltare a infrastructurii, a bulversat sistemul de apărare a țării și de generare a puterii militare a nației, a descurajat irevocabil orice încercare de perfecționare a activității publice, prin devalorizarea statutului de funcționar public și, cu acest nou cod al muncii, tocmai trecut prin Parlament la fel cum trece acceleratul de Cluj prin Halta Mohu, este pe cale să distrugă mișcarea sindicală (aceasta deoarece Băsescu și-a pierdut răbdarea să tot aștepte până când leaderii de sindicat o vor distruge singuri). Tot în timpul guvernărilor Boc, partidul lui cârmit de imperturbabilul Băsescu a mai reușit discreditarea completă a Parlamentului și a justiției, aceasta din urmă mai ales la nivelul Curții Constituționale și al Consiliului Superior al Magistraturii. Președintele Băsescu personal s-a ocupat de distrugerea ideii de avocat al poporului, transformând procuratura în poliție politică, sprijinită, așa cum a declarat la recentul ei bilanț, de serviciile secrete, aservite total Cotrocenilor. Așa cum a declarat stăpânul Băsescu, mai sunt de distrus Constituția, aparatul de ordine publică și sistemul electoral, acesta din urmă fiind oricum corupt. După ce se vor dezmembra și sistemul diplomatic, scuturat zdravăn de președintele României în ultimii ani, iar îndatorarea statului va ajunge la limita vizată de incapacitate de plată, vom putea spune că opera de prăbușire a statului român este completă, iar Guvernul Boc poate să plece acasă liniștit.
4. Guvernul Boc mai trebuie să rămână, ca să „organizeze” alegerile locale și generale de anul viitor. Ghilimelele între care se situează ideea de organizare a alegerilor desemnează organizarea fraudării respectivelor alegeri. Aceasta deoarece mai sunt încă bani publici de deturnat, afaceri mafiote de încheiat și părți ale statului de distrus și după încheirea actualului ciclu electoral. Iar Băsescu și ai lui trebuie să rămână la masa cu aceste bucate, serviți cu umilință de Guvernul Boc.

Publicat și preluat de pe http://poporul.ro/de-ce-nu-pleaca-boc/