La multe primăveri!

De 1 Martie,

pentru oricine trece pe aici:

și de primăvară:

Postare de weekend

Weekendul este o stare de bine. Este bine că nu mai trebuie să facem ce zic alții, care ne plătesc pentru a avea această putere asupra noastră. Este bine că putem dormi mai mult. Este bine că avem timp să facem câte un lucru pe îndelete și numai dacă ne face plăcere. Este bine că emisiunile de așazise actualități de la televizor sunt înlocuite de divertisment și emisiuni tip magazin, pentru că și realizatorii sunt oameni și trebuie să le fie și lor bine măcar două zile, în care să nu mai laude sau să înjure „puterea”.

Pentru mine, una din micile plăceri de weekend este să povestesc. Îmi place să ascult povești, dar mai mult îmi place să le spun. Iar frumusețea blogului este că pot spune ce povești vreau și, în același timp, să îmi închipui că cineva chiar le citește. Pentru a onora această frumusețe, am astăzi o poveste de blogger pentru dumneavoastră.

Să vedeți ce mi s-a întâmplat.

Mi-a dispărut un comentariu de pe un blog. Era un comentariu mai lung, mai elaborat și mi-ar trebui mai mult timp să îl reconstitui decât mi-a luat să îl scriu prima dată. Așa că o parte din spiritul meu s-a dus în neantul virtual. Adio, deci, inspirație, idee, sentimentule de „uite ce deștept am fost să scriu asta”! Ne-am despărțit pentru totdeauna! Ce păcat! Așa de frumos ne stătea împreună...

Fenomenul dispariției propriuzise a comentariului a fost unul straniu. Desigur, nu ar trebui să ne mire nimic atunci când este vorba de un blog găzduit gratuit de Google. Calul de dar nu se caută în dinți.

Numai că se întâmplă că acel comentariu era o replică la un alt comentariu al unui domn ce îmi spunea ceva de genul că am pierdut un prilej miniunat de a tăcea, în sensul că ceea ce scrisesem eu era în contradicție flagrantă cu opinia domniei sale despre subiect. La care, eu îi explicam că sunt atât ușor de adus la tăcere de către gazda comentariilor, prin eliminarea acestora, încât n-ar trebui să fie așa de isteric pentru faptul că am scris și eu ceva. Doar că asta nu îmi va schimba mie cu nimic opiniile.

Deși n-ar fi trebuit să mă surprindă că ceea ce ziceam eu că poate să facă gazda fără ca eu să mă supăr chiar s-a întâmplat, tot am rămas confuz atunci când această reducere la tăcere s-a produs de-adevăratelea. Așa, de parcă tocmai cobisem. Adică îmi alesesem prost cuvintele.

Cu vreo treizeci de ani în urmă, eram în control la o unitate de aviație uitată de lume în mijlocul Bărăganului. De fapt, eu doar însoțeam, din partea comandamentului diviziei de aviație, echipa ministerului. În acea echipă era și un colonel respectabil, unul din acei oameni bine educați, culți și șlefuiți, cu care era o adevărată plăcere să conversezi. Domnul acela gândea strategic și părea cu mult deasupra micilor și măruntelor aspecte cazone ale vieții ostășești de zi cu zi.

De aceea, mare mi-a fost mirarea când și-a exprimat dorința să mergem noi doi să controlăm un dormitor de-al soldaților. Adică să inspectăm ceva paturi, rastele de armament și pe sergentul de serviciu, pentru că soldații erau plecați de acolo, cu treabă. Activitate de plutonier de companie, ce mai încoace sau încolo.

Dar am mers. Și domnul colonel, pe atunci tovarăș, s-a comportat chiar ca un plutonier de companie. În condițiile în care dormitorul de vreo 200 metri pătrați era pregătit pentru inspecție, adică era curat și aranjat „lună”, el tot a verificat dacă este praful șters pe sub dulapuri, dacă sunt aliniate pernele și alte chestii din acestea. Totul părea în ordine.

Cum nu se face să inspectezi ceva fără să găsești nici o neregulă, că înseamnă că ai muncit degeaba, în disperare de cauză, domnul colonel a apelat la cel mai amărât tertip. Și-a concentat atenția pe felinarul dormitorului.

Conform regulamentului, fiecare încăpere trebuia prevăzută cu un felinar, care să lumineze activitatea sergentului de serviciu, în condițiile în care nu ar fi fost alt mijloc de iluminare la dispoziție. Numai că asemenea situații erau atât de rare, încât motivul pentru care trebuia să ai felinar se pierduse din memoria instituțională și rămăsese numai obiectul de inventar. Adică trebuia să fie și un felinar prezent la luarea în primire a serviciului. Cam peste tot în armată, nu se mai interesa nimeni dacă acel felinar putea chiar să lumineze, adică dacă mai avea fitil și gaz lampant în el, ori dacă era și un chibrit prin apropiere, la îndemână.

Deci, cu speranța vizibil întipărită pe chip că, poate, acum va descoperi neregula ce îi va încununa activitatea de inspectare a dormitorului, domnul colonel se adresează caporalului ce făcea pe sergentul de serviciu:

- Ia, spune, caporal, funcționează felinarul?

- Da, să trăiți! vine răspunsul ferm al gradatului.

- Are și gaz în el? insistă colonelul.

- Da, să trăiți! răspunde caporalul, cu o abia perceptibilă nesiguranță.

- Ia, cutremură-l să auzim dacă chiar are, ordonă colonelul.

Caporalul ia felinarul de pe suportul lui din perete și, în momentul în care începe să îl zgâlțâie, se cutremură clădirea. La început mai ușor, apoi din ce în ce mai zdravăn, de abia ne puteam ține pe picioare. Era cutremur!

Acesta este exemplul trăit de mine de cea mai neinspirată alegere a cuvintelor. Din toate verbele pozibile, pentru mișcarea într-o parte și în alta a felinarului, domnul colonel îl alesese pe cel care parcă ar fi produs, ca la comandă, cutremurul.

Deci, revenind la povestea de weekend, este foarte posibil să fi pierdut comentariul meu printre multiplele proceduri bloggeriste de a „filtra” incluziunile și intruziunile pe diferitele bloguri personale. Cum, la fel de bine s-ar fi putut să deranjez pe cineva cu acel comentariu, iar gazda sau cine mai poate să umble pe acolo să îl fi făcut dispărut.

Sincer să fiu, m-ar măguli cea de-a doua alternativă.

Pentru că mă apucasem să explic mecanismul prin care ideea de justiție morală, cum este lustrația, este întreținută tocmai de cei care ar trebui lustrați, pentru că ea este o întreprindere păguboasă și, bineînțeles, nerealistă, dar una care îi pune pe aceștia în postura să folosească dosarele de colaborator sau informator ca pârghii de corupere ori șantaj, astfel încât cei vizați și aflați în funcțiile de demnitari ai statului să lucreze numai pentru acești manipulatori de dosare, foști securiști, desigur.

Iar dispariția comentariului meu de pe acel blog ar fi un semnal că Securitatea nu doarme, la mai bine de 20 de ani de la desființarea ei formală.

Dar   nu cred să am eu norocul ăsta...

Ucenicul jurnalist

Nu am avut nici un comentariu atunci când domnul Cristian Tudor Popescu, cunoscutul publicist on-line, s-a răstit, în direct, la un domn locotenent, din ce în ce mai cunoscut pentru lupta sa cu „sistemul”, pe considerentul că uniforma pe care ofițerul o purta nu ar fi trebuit arătată la televizor decât atunci când respectivul militar este în momentul îndeplinirii unei misiuni sau sarcini de serviciu. Asta pentru a le face cinste însemnelor de pe acea uniformă, cum sunt petlițele în formă de frunză de stejar cu ghinde.

Ar fi fost și greu să am un comentariu, pentru că mi-a trebuit deja un oarecare efort de sinteză și chiar de imaginație pentru a reda în paragraful anterior ceea ce a vrut domnul Popescu să spună în multe și îmbârligate cuvinte ce îi ieșeau, spontan, pe gură, la momentul acela televizistic. În plus, nu îmi place să mă iau de oameni, doar pentru că nu îmi plac sau nu îmi place ce zic ori ce fac domniile lor.

Numai că domnul Popescu s-a gândit să instituie și jurnaliștilor dreptul de a purta uniformă sau, măcar, titulatură. Și asta, pentru ca să poată cineva, poate chiar domnia sa, să îi deposedeze de acea uniformă sau titlu, atunci când o „pătează” sau îl desconsideră. Pe acest considerent, ar trebui să existe o autoritate „internă” de reglementare a „breslei” jurnaliștilor. Breslă pe care domnia sa o compară cu cele ale medicilor, avocaților și profesorilor, adică „tot profesii liberale, ca și jurnalismul, numai că sunt consituite ca bresle și reglementate”. Articolul din Gândul.info poate fi accesat aici.

Argumentul primoridal pentru această asociere ar fi că nu publicul este cel care hotărăște cine să fie medic, ci Colegiul Medicilor, cine să fie avocat, ci Baroul, sau cine să fie profesor, ci inspectoratul școlar. Și așa ar trebui să fie și cu jurnaliștii, deoarece domnul Popescu este împotriva contra-argumentului că publicul este singura autoritate ce stabilește cine să fie sau să nu fie jurnalist.

Pentru cine nu va folosi legătura cu vorbele domnului Popescu creată mai sus, sau pentru cine le-a  citit în original dar nu a înțeles despre ce vorbesc ele, precizez aici că domnia sa Cristian Tudor Popescu este extrem de vexat că trebuie să se numească jurnalist, la fel ca mulți alții care nu merită acest titlu sau chiar îl înjosesc. Cea mai recentă înjosire venind din partea unui realizator de emisiune TV de scandal monden, care a difuzat un filmuleț cu un fost prim-ministru român, în timp ce omul se afla dezbrăcat într-un vestiar, la o sală de sport.

Ori, asemenea lucru nu se face! Cum să îți mai zici jurnalist, când și alții își zic la fel și uite ce fac! Iar soluția nu este să îți zici altfel, ci să le iei dreptul altora să își zică la fel ca ție. Ceea ce presupune inventarea unei „autorități” care să spună cine și ce. Adică să „reglementeze”.

Eu nu îi dau deloc dreptate domnului Popescu.

Chiar dacă nu aș avea habar despre ce vorbește, tot nu i-aș fi dat oricum dreptate, pentru că l-am văzut cum bătea câmpii pe tema uniformei, subiect pe care îl stăpânesc mult mai bine decât va putea domnia sa să stăpânească vreodată subiectul jurnalismului și jurnaliștilor. Și, bătând astfel câmpii, și-a pierdut orice credibilitate în fața mea, în ceea ce privește ideile domniei sale despre titluri și reprezentare.

Numai că se întâmplă că am habar despre domeniul comunicării publice și persoanele care îl populează. Și am părerea că cei care comunică, adică sunt ascultați sau citiți, pot să își zică, dacă așa vor ei, jurnaliști. Chiar și cei care nu comunică, ci doar emit producții, fără să fie ascultate sau citite, tot jurnaliști pot să își zică, dacă așa vor, numai că nu o să știe nimeni de ei și, deci, nu contează cum își zice fiecare, în intimitate.

Dar nu pentru a-mi exprima părerile sau poziția am deschis această discuție. Ci pentru a elabora pe tema „breslei” jurnaliștilor.

Dacă s-ar reglementa această „asociație profesională liberală”, desigur, prima măsură ar fi acceptarea sau respingerea candidaturilor de asociat, adică de jurnalist. Iar, a doua reglementare va fi așezarea ierarhică profesională a asociaților, așa cum medicii au grade medicale, profesorii grade didactice, iar avocații dreptul de a pleda la diferite instanțe ierarhizate.

Pentru această ierarhie a jurnaliștilor, propun treptele de ucenic, calfă și meșter.

Ce ar trebui să fie lăsați să facă fiecare dintre ei, vă las pe dumneavoastră să vă imaginați, pentru a nu vă strica plăcerea descoperirii.

Aici doar vă propun o analogie:

Întrebare de week-end

În preambulul întrebării de week-end, vă invit să vedeți aceste imagini, luate în București, pe artera principală de intrare dinspre Pitești, la 25 de zile de la prima ninsoare din iarna acesta și la cinci zile de la ultima ninsoare.

Și, acum, întrebarea: cine credeți că este cel mai indolent în București: primarul general, primarul de sector sau cetățeanul locuitor pe bulevardul Maniu ori posesor de autoturism parcat pe această arteră?

Pentru cine știe răspunsul corect la această întrebare, am pregătit premiul de a afla numele șmecherului care și-a parcat mașinuța asta în vârful mormanului de zăpadă, în loc să dea, mai întâi, la o parte acea zăpadă de pe trotuar:

Ce părere aveți...

Vă invit să presupuneți că sunteți martorii unei scene în care o stradă este scăldată în ploaie. Sub o copertină, în fața unei vitrine, o persoană se adăpostește de ploaia destul de deasă.

Apoi, vine un individ, care intră în vorbă cu persoana de sub copertină și îi zice că nu și-a ales o poziție bună, pentru că este prea aproape de geam ca să vadă ce este în vitrină și prea lipită de clădire ca să vadă de-a lungul străzii, să își dea seama când se va opri ploaia.

Și așa, din vorbă în vorbă și din argument în argument, persoana de sub adăpost este convinsă că e mai bine să stea mai departe de clădire, pe trotuar, în ploaie. După ce începe să fie udată destul de deranjant, individul cu putere de convingere îi spune că n-ar fi lipsit de rațiune să stea sub o umbrelă, dacă tot stă în ploaie. Și, că el îi poate procura o asemenea umbrelă, în câteva momente, numai să îi dea banii cu care să o cumpere.

La care persoana udată îi dă individului suma cerută pentru o umbrelă, iar acesta pleacă să facă ce a promis. După o vreme, individul se întoarce cu o veste neplăcută. Datorită faptului că plouă și cererea de umbrele a crescut, nu a mai găsit nici o umbrelă la prețul pentru care persoana din ploaie i-a dat banii. Așa că îi cere bani în plus, iar persoana udă îi dă, cu speranța că va avea, totuși, o umbrelă. Individul pleacă și nu mai vine.

După o vreme, ploaia se oprește. Individul apare cu scheletul unei umbrele și îi spune persoanei noastre că atât a putut procura de sumele ce-i fuseseră avansate. Este drept că scheletul ăsta nu poate fi folosit ca umbrelă, dar nici nu mai este nevoie de una, acum că ploaia a stat. În același timp, scheletul poate fi privit ca o bună investiție, în eventualitatea că posesorul va face rost de o pânză impermeabilă cu care să îl îmbrace.

Cu aceste observații, individul se duce mai încolo, se urcă într-o mașină luxoasă și trece pe lângă persoana udă leoarcă, rămasă la marginea trotuarului, cu scheletul de umbrelă în mână și o stopește din cap până în picioare, intrând printr-o baltă formată chiar în locul acela. Șoferul oprește mașina și își cere scuze. Apoi pleacă în treaba lui. Persoana udă ridică din umeri și remarcă faptul că nu a suferit nicio pagubă propriuzisă, pentru că, oricum, era deja udă leoarcă.

Acum, stați un moment pe gânduri și încercați să vă formați o părere despre cele două personaje ale scenei descrise mai sus.

Bine, să zicem că a trecut momentul și v-ați lămurit despre cine este vorba.

Cum ați descrie persoana udă și cu banii dați pe nimic? În eventualitatea că viața v-ar aduce împreună, ce i-ați spune, dacă v-ar povesti această istorie? Dar, dacă descoperiți că persoana aceea este cineva apropiat sau chiar drag dumneavoastră, cum v-ați simți?

Haideți acum să înlocuim ploaia din poveste cu „criza”, strada cu Europa, să zicem că magazinul cu vitrină este societatea din Vestul continentului, persoana udă ar fi omul de rând din România, iar individul cu idei și inițiative ar fi chiar guvernantul român de astăzi. Ar mai fi de comparat cu cineva și vânzătorul de umbrele, dar el nu iese la vedere în poveste.

Vă mai vine acum să gândiți despre persoana din ploaie gândurile pe care le-ați format mai devreme? Poate, nu. Poate veți fi mai indulgenți cu apelativele cu care erați gata să o catalogați mai devreme.

Însă, alții, care nu au legături sentimentale cu biata noastră persoană, ar rămâne la primele gânduri ce v-au venit și dumneavoastră în minte.

Armata nu e cu voi

Locotenentul Alexandru Gheorghe, cel care s-a arătat în uniformă de partea demonstranților spontani din Piața Universității din București, acum mai puțin de o lună de zile, este în prag de a fi dat afară din Armată, în urma unei decizii a Consiliului de Onoare al Statului Major al Forțelor Aeriene.

Acest eveniment înseamnă doar un singur lucru: Armata nu este cu voi, doamnelor și domnilor demonstranți!

Iar dacă nu vă place această veste, atunci nu aveți decât să ieșiți în stradă sau Piață, dacă puteți să ajungeți până acolo prin nămeți și troiene, peste șleauri de gheață cât roata de car sau pe gerul ce se menține peste Țară! Asta dacă sunteți la oraș. Pentru că dacă sunteți la sat, atunci să vă văd cum ieșiți din case să demonstrați în favoarea „eroului” dat afară!

Pot să vă spun că guvernanții împotriva cărora manifestați asta așteaptă să vadă de la dumneavoastră. Cum asta așteaptă și de la militarii de rând. Să vadă cine zice, ce zice și cum zice de locotenentul ăsta care nu mai este, de astăzi, locotenent?

Pentru că ei, guvernanții, nu l-au dat afară pe bietul om pentru că a greșit, că ar fi încălcat grav onoarea și demnitatea de ofițer activ, că ar fi nesocotit regulamentele militare, ordinele primite și legile care guvernează domeniul public al apărării naționale. Nu, pentru asemenea fapte, dacă ele chiar s-au produs, sunt alte forme de sancționare disciplinară.

Dar, mai mult decât atât, după producerea apariției publice a ofițerului în uniformă, ar fi trebuit activate unele dintre multele forme de recuperare, prin consiliere, prin acordarea unui timp de reflexie, prin discuții în cadru colectivului și altele asemenea.

Nu știu care este problema acestui om, Alexandru Gheorghe. Nu îl cunosc și nu am nici un fel de date credibile și complete despre domnia sa, pentru a putea să îmi dau seama ce este cu acesta. Evident, îmi sunt cunoscute manifestărie sale publice, dar nu știu ce imbolduri sau rațiuni au stat în spatele lor.

Ceea ce știu, cu singuranță, că, oricare ar fi problema lui, ea nu este o problemă de disciplină care să aibă o singură soluție: darea afară din Armată. Adică, dacă este într-adevăr o problemă cu acest ofițer, ea nu este de natura contractului de muncă, care trebuie desfăcut la prima abatere de la normă.

Și nu există nici o justificare procedurală ca totul să se întâmple într-un asemenea ritm alert, de parcă le-ar fi fost frică generalilor să nu cumva să se topească zăpada și lumea să își spună părerea despre ei și faptele lor, în stradă.

Deci, nu am să comentez mai departe cazul Alexandru Gheorghe, cum nu m-am referit nicidodată, până astăzi, asupra persoanei cu acest nume sau a faptelor acestuia. El a devenit o dramă personală, ca multe alte drame din societatea românească, și sper să-și găsească o soluție la problemele lui personale, pe măsura dorințelor și năzuințelor sale.

Și fac așa deși știu, cu aceiași siguranță, că majoritatea comentariilor evenimentului dării lui afară din Armată se vor separa în două grupe mari, a celor care îi vor lua apărarea și a celor care vor zice bine i-au făcut, că și el prea o luase pe arătură. Adică nu mai ținea drumul drept, indicat de conducerea de partid și de stat. Și de cea militară, care, fie vorba între noi, se cam confundă, de la o vreme încoace, cu cea de partid și de stat.

Ceea ce merită comentat este viitorul.

Vor fi sau nu manifestări de solidaritate cu fostul ofițer? Vor fi alte forme de exprimare a interesului Armatei pentru poporul din stradă, chiar dacă acesta nu este atât de numeros ca cel ce stă în case? Se va întâmpla ceva?

Pentru că, așa cum spuneam la început, fostul locotenent, cu sau fără voia lui, a fost și încă mai este doar un animăluț de pluș, pe care i-l arăți buldogului, să vezi cum reacționează, înainte de a-l pune să facă ceva mai serios, cum ar fi mersul la vânătoare. Dacă buldogul este pasiv și neinteresat, atunci mai este mult de lucru cu el, trebuie antrenat și mobilizat la luptă. Sau, dacă ești un potențial vânat, te bucuri că este bleg și apatic, și faci tot posibilul să îl ții în starea aceasta. În orice variantă, testul cu animalul de pluș este edificator.

Este un test asemănător celui cu datul afară al ministrului de externe, cu doar câteva zile înainte de demisia guvernului, numai ca să vadă guvernanții cum reacționează Piața. Să vedem, îl sfârtecă și apoi pleacă acasă sătui și mulțumiți, sau continuă să strige JOS BĂSESCU?

Personal, mi-ar place să văd acest test reușit. Adică să îi văd pe cei de care le este atât de frică guvernanților că solicită Armatei să își precizeze poziția față de puterea politică actuală: o mai consideră legitimă până acolo încât să o apere împotriva propriului popor, sau o consideră la fel de nereprezentativă și de nelegitimă ca cei din stradă și, atunci, încurajează alegeri anticipate pentru stabilirea corectă și credibilă a reprezentativității populare și a legitimității politice?

Rămâne să vedem cum va arăta acest viitor.

Cu stimă și nedumerire

În introducerea la acest articol vreau să aflați numai atât: știu că sunteți de părerea că nu este bine să te atingi de leader-ii opoziției nici măcar cu o floare, pentru că prea destul îi vorbesc de rău cei de la putere, care abia așteaptă să îi poată compromite și înfunda în subsolul simpatiei publicului. Și mai știu că sunteți mulți cei care extind această opinie, cum că oamenii trebuie lăsați în pace, și atunci când acești leader-i sunt proprii lor dușmani și își fac singuri de lucru cu lopata, pentru săparea propriei gropi mediatice. Deci, deși știu lucrurile acestea și cu tot riscul de a vă supăra, vă propun textul următor.

Luni, 13 februarie 2012, contul de Facebook al domnului Crin Antonescu, politician, a lansat notificarea că domnia sa, președintele PNL, va participa la emisiunea „La ordinea zilei” de la Antena 3. Spre sfârșitul emisiunii respective, unde domnul Crin Antonescu chiar a participat, i-am „postat” acest comentariu, la contul resprectiv:

„Domnule Crin Antonescu,

Eu l-am declarat pe Băsescu Traian inamicul meu personal, ceea ce mă califică să vă adresez următoarea întrebare: de ce nu comunicați cu noi, publicul, altfel decât în manieră de cafenea?

Vă întreb asta chiar acum, când v-ați dedicat o oră și jumătate din timpul dumneavoastră pentru a sta într-o emisiune TV alături de alți participanți de un calibru politic și public inferior dumneavoastră, care abia v-au lăsat să spuneți câte ceva, sugerând prin aceasta că aveți timp de pierdut.

Până să primesc răspunsul dumneavoastră, am construit următoarele ipoteze, pe care vă rog să mi le confirmați sau infirmați:

1. sunteți prea infatuat și aveți convingerea că știți să comunicați instinctiv, și nu vă trebuie nici un sfat profesional în domeniul prezenței dumneavoastră publice;

2. sunteți sabotat de profesioniștii în comunicare pe care îi aveți lângă dumneavoastră;

3. nu aveți asemenea specialiști care să lucreze pentru dumneavoastră;

4. nu există nici o preocupare personală sau la nivelul partidului și Uniunii pentru comunicarea publică corectă, efectivă și eficientă.

Vă mulțumesc pentru atenție”

Sincer să fiu, m-ar fi mirat să primesc un răspuns la acest comentariu. Dar, stați liniștiți, nu am primit nici unul, în următoarele 16 ore. Adică, socializare on-line ca socializare, dar nici chiar așa, să avem pretenții la conversații între gazdă și public. Este suficient să citim cuminți ce ne spune gazda și să dăm „like”.

De altfel, sunt la a doua experiență de acest tip. Și domnul Adrian Năstase se socializase cu mine pe Facebook. Ba, chiar mi-a trimis o invitație la zilele porților deschise la domnia sa, la partid, în calitate de președinte a ce este dânsul pe acolo. Și, în invitație, mă încuraja să folosesc și oportunitatea de vizită virtuală, dacă nu mă pot deplasa până la sediu. Ceea ce am și făcut, cu rezultatul că acolo nu era nimeni să mă bage în seamă. Nici măcar ulterior, nu s-a trezit nimeni să îmi aprecieze efortul de a răspunde invitației și să îmi spună și mie.

La vremea respectivă, n-am avut minte și i-am scris domnului Năstase, în virutea faptului că eram „Facebook friends”, relatându-i pățania că am venit în vizită, conform invitației, când porțile erau deschise dar nu era nimeni acasă. Mai ales că nu venisem cu mâna goală, așa, ca om educat și politicos ce sunt. Ce a fost amuzant, a fost că, în replică la acest mesaj, de altfel urban și elegant în ton și conținut, domnii sau doamnele gestionari sau gestionare ai sau ale contului mi-au raportat mesajul ca fiind unul abuziv și i-au cerut Facebook-ului să îmi suspende dreptul de a mai transmite mesaje către oricine. Lucru care s-a și întâmplat, până la lămurirea situației.

Deci, odată fript cu un politician, îmi pusesem deja echipamentul de protecție și pentru cel de-al doilea.

Vestea bună este că lucrătorii care gestionează contul personal Facebook al domnului Crin Antonescu, politician, nu mi-au șters comentariul. Și nici nu m-au pârât ca abuziv.

Vestea proastă este că nu l-au citit. Și nici nu i-au spus domnului Antonescu că eu am opinia sinceră că nu este bine să facă figurație la televizor, numai ca să fie văzut pe acolo, pentru că imaginea domniei sale, de pretendent la cea mai înaltă demnitate publică în România, nu are decât de suferit de pe urma unui asemenea comportament.

Iar motivul pentru care public acum aceste rânduri este că sunt convins că, dacă l-ar fi citit, doamnele și domnii din „staff” nu l-ar fi lăsat pe domnul Crin Antonescu să interacționeze telefonic cu un moderator de emisiune de scandal de la Antena 1, chiar în aceiași noapte, pe subiectul feselor goale, din vestiar, ale fostului premier Boc Emil, de care nu prea își mai aduce aminte mai nimeni, la nici o săptămână de la demisie.

Pentru că, dacă prezența domniei sale în emisiunea de seară de la Antena 3 a fost nejustificată, cel puțin din punctul de vedere al unei politici eficiente de comunicare publică, intervenția sa din noapte, la o asemenea emisiune de scandal și pe un asemenea subiect, este mai mult decât lamentabilă, este scabroasă. Cred că nici măcar publicul-țintă și obișnuit al emisiunii de pe Antena 1 nu și-ar dori să aibă un președinte care se arată  doar ca să comenteze despre cine și de ce l-ar fi fotografiat gol pe micuțul Boc, indiferent cât de deștept ar fi fost conținutul comentariului.

Și nu vorbesc aici de aspectele morale, ci de cele pur comerciale ale situației.

Domnul Crin Antonescu este cunoscut de un număr de cel puțin de șase ori mai mare de cetățeni români decât maximum audienței fiecăruia dintre cele două posturi, ca să nu mai vorbim de cele două emisiuni. Mai mult chiar, cei care l-au votat efectiv pe domnul Antonescu, demonstrând prin aceasta că au încredere în domnia sa și îl prețuiesc, este dublu totalului telespectatorilor Antenei 1 și triplul celor ai Antenei 3. De aici rezultă că domnul Antonescu face rating, adică aduce audiență acestor două posturi de televiziune și nu invers, adică ele, televiziunile, l-ar „promova” pe politician. Acest lucru este confirmat și de faptul că Antenele titrează episodul astfel: „Cine l-a filmat pe Boc în fundul gol? Crin Antonescu, despre imaginile cu fostul premier”, iar știrea începe cu „Crin Antonescu a acceptat să intervină în cadrul emisiunii...”

Dacă adăugăm la aceste observații și ideea că publicul obișnuit al Antenelor este unul deja convins să voteze cu Uniunea a cărui co-președinte este domnul Antonescu, ne putem întreba, pe bună dreptate, care este câștigul acestor apariții din data de 13 februarie și al altora de același tip?

Și ne interesează un asemenea câștig, pentru a-l compara cu pierderile semnificative în credibilitate și chiar în simpatie pe care le poate suferi, cu certitudine, „imaginea” publică a leader-ului liberal.

Dacă ne iese cu plus, adică se întâmplă ca domnului Antonescu să-i fi sporit numărul simpatizaților în urma aparițiilor televizistice, deși a pierdut din alți simpatizanți, atunci bravo lor, strategilor de imagine și tacticienilor în arta comunicării!

Dacă, însă, ne iese cu minus, atunci revenim la cele patru ipoteze emise de mine cu ocazia socializării cu contul Facebook al domnului Crin Antonescu.

În eventualitatea că nu voi primi nici un răspuns de la domnia sa, dumneavoastră ce credeți despre acestea? Care este cea mai veridică sau mai probabilă din cele patru ipoteze?

Căci, până să mă lămurească cineva, eu rămân cu această mare nedumerire, pe care am expus-o aici, făcând uz de toată stima mea pentru domnul Crin Antonescu.

Lectura de weekend – discursul parlamentar

Joia trecută seara, pe când dădea cu aspiratorul prin ascunsele cotloane de marmură ale Palatului Parlamentului, o persoană din serviciul de curățenie al Camerei Deputaților a dat peste câteva coli de hârtie cu un text imprimat, mototolite și aruncate neglijent, aparent în grabă, ca și când posesorul lor n-ar fi vrut să fie prins cu ele asupra sa.

Persoana respectivă știa că are obligația de a nu divulga presei sau oricărei ale părți nici unul dintre secretele peste care dă în timpul exercitării profesiei sale de curățire după aleșii neamului. Însă găsirea paginilor respective i-au creat o dilemă, deoarece nu putea spune cu siguranță că ele proveneau din activitatea legitimă a Parlamentului sau erau produsul unor simpli vizitatori pe acolo. 

Așa că mi s-a adresat mie, cu rugămintea de a-mi folosi cunoștințele vaste și inteligența remarcabilă pentru a-i da cel mai bun sfat. Sincer să fiu, nici eu nu m-am dumirit despre ce este vorba, așa că vă rog pe dumneavoastră să vă dați cu părerea, după ce citiți textul următor:

„Domnule președinte de ședință a camerelor reunite ale Parlamentului României,

Doamnelor și domnilor senatori și deputați,

Distinși invitați,

M-am prezentat în fața dumneavoastră, la această înaltă și onorantă tribună, cu scopul de a vă transmite un mesaj din partea opoziției parlamentare unite, cu ocazia dezbaterii compoziției Guvernului Ungureanu și a Programului de guvernare al acestuia.

După cum puteți observa, în afară de mine și de socrul meu, parlamentar și domnia sa, nimeni din opoziție nu este prezent la această ședință, iar explicația acestui gest deliberat, de o profundă și gravă semnificație este principalul element al mesajului meu.

După cum foarte bine știți, sau ar fi trebuit să fi aflat în cei aproape patru ani de când consitutiți acest Parlament, rolul major, aș spune chiar strategic, al opoziției este să vegheze și să lucreze neabătut pentru protejarea minorității pe care o reprezintă împotriva oricăror abuzuri ale majorității, fie ele intenționate sau involuntare. Cu alte cuvinte, rolul nostru, al senatorilor și deputaților din opoziție, este să ne asigurăm că niciodată regula de aur a democrației, cea a majorității, nu se va transforma în dictatura majorității.

Ei bine, așa cum am anunțat de la începutul actualei sesiuni parlamentare, am eșuat în acest rol strategic al minorității. Vocea noastră nu este deloc ascultată de colegii majoritari, hotărârile acestora se iau fără nici un respect pentru poziția noastră și a milioanelor de cetățeni pe care îi reprezentăm în acest Palat, iar însăși menirea de putere legiuitoare a Parlamentului a fost confiscată de președintele Băsescu Traian și guvernul său, condus, până mai ieri, de domnul Boc Emil, care a înlocuit acest rol cu cel de spectator la cele nu mai puțin de 14 asumări de răspundere.

De aceea, am hotărât să spunem tuturor românilor, dar și lumii întregi că dumneavoastră, cei de la puterea politică, ne refuzați dreptul legitim și constituțional de a ne exercita misiunea de protejare a celor pe îi reprezentăm împotriva dictaturii majorității. Și am transmis acest mesaj prin cea mai vizibilă formă, cea a absenței de la lucrările parlamentare în plen și în comisii. Este o formă de exprimare ce nu vă permite să ne închideți gura, cum ați făcut-o mai tot timpul cât am fost alături de dumneavoastră la activitățile forului legislativ al Țării.

Vă veți întreba, desigur, de ce continuăm să ne exprimă astfel, prin absență, și în acest moment în care Guvernul Boc, asupra căruia am inițiat atâtea moțiuni de cenzură, a demisionat, într-un sfârșit, iar un nou guvern este gata să îi ia locul? De ce nu îi dăm acestui nou guvern prezumția de onestitate și nu participăm la lucrările camerelor reunite pentru validarea pe funcții a distinșilor nominalizați, prezenți aici, de față?

Trebuie să recunoașteți că lucrurile s-au precipitat cu o viteză foarte mare, așa că nu am avut timp să pregătim pentru dumneavoastră un răspuns complet la aceste întrebări legitime. Pot însă să vă spun că primele trei motive pe care le-am identificat, așa, în grabă, sunt suficient de serioase și profunde, pentru a justifica absența noastră din această sală, cu această ocazie.

Primul dintre motive, care nu este și cel mai grav, este că nu vorbim aici de un nou guvern, ci doar de o jumătate de guvern nou, garnisit cu vechile figuri ale celuilalt guvern, demisionat.

Noi, opoziția, de fiecare dată când ne-am exercitat dreptul democratic de a cere demisia guvernului pentru fiecare dintre actele sale de proastă guvenare, ne-am referit și la domnii miniștri care sunt păstrați de actualul prim-ministru-desemnat.

Mai mult decât atât, orice guvern care îi are în compoziție pe domnii Oprea Gabriel și Diaconescu Cristian nu poate fi, în viziunea noastră, decât un guvern corupt, imoral și anti-național. Spun acest lucru pentru că pe acești doi domni îi cunoaștem foarte bine, domniile lor fiind total lipsiți de simțul onoarei, al demnității și al loialității, singurele criterii după care se orientează în viața politică fiind cine îi constrânge mai tare și îi plătește mai bine.

De asemenea, nu putem accepta și credita cu prezumția de onestitate un guvern clădit pe bază de algoritm de „putere”, ceea ce înseamnă, în limbaj vulgar, împărțirea ciolanului în funcție de puterea de convingere sau de șantaj a grupurilor minoritare, ce fac parte din coaliția dumneavoastră, aflată la guvernare. Acest lucru este foarte evident în cazul Uniunii Democratice a Maghiarilor din România, care, cu un electorat de sub șapte la sută și o prezență în Parlament de aproape 10 la sută, ocupă 25 la sută din scaunele ministeriale.

Al doilea motiv pentru care nu vedem de ce ar trebui să fim prezenți în sală, adică să renunțăm la mesajul nostru, clar și vizibil, că nu suntem lăsați să ne facem datoria de opoziție parlamentară, este că procesul de nominalizare a premierului și de formare a cabinetului său a fost unul total în afara regulilor democratice. Iar acest lucru este un indiciu deosebit de serios că practica instituită de partidele dumneavoastră din coaliție, de a nu ne lua în seamă, va continua și pe mai departe.

Nu o să fac aici referiri la calitățile personale și profesionale ale domnului prim-ministru-desemnat, sau ale personalităților pe care acesta le-a adus în fața dumneavoastră, pentru investire, deoarece nu aceștia sunt subiectul observației de față. Sunt convins că domniile lor au calități deosebite, între care tinerețea este, evident, un atuu semnificativ. Asta, dacă luăm în seamă condiția de a nu fi făcut parte din structurile politice comuniste.

Dar, indiferent de nume și de calitățile persoanei care poartă acel nume, nu putem accepta ca prim-ministru un șef al unui serviciu secret.

Este foarte posibil ca domnul Ungureanu, prezent în fața noastră, să fie un om onest, patriot, independent în gândire față de orice ocultă sau comandă politică, priceput în actul de guvernare executivă, bine intenționat și cu compasiune pentru nevoile celor mulți și defavorizați de viață sau de criza din România.

Dar, la fel de posibil este ca domnul Ungureanu să fie depozitarul unor secrete despre ceilalți parteneri și oponenți politici, al unor dosare, cum este cel de negăsit al domnului Băsescu Traian, de pe vremea când lucra pentru un serviciu extern la Anvers, sau al unor pârghii de influențare sau monitorizare a activității de partid și particulare a multora dintre colegii noștri parlamentari.

Prin virtutea însăși a funcției din care provine, de șef al Serviciului de Informații Externe, nu vom putea ști niciodată care dintre aceste două alterantive este mai aproape de realitate. Dacă am fi un Parlament adevărat, am fi făcut o comisie de investigație parlamentară, cu o certificare corespunzătoare de acces la informații secrete și cu un buget adecvat și am fi găsit, într-un orizont rezonabil de timp, un răspuns convingător la această dilemă. Dar noi nu suntem un asemenea Parlament, nu avem o asemenea comisie și nici nu avem bani și timp pentru a duce la bun sfârșit un asemenea gest de control democratic.

De aceea, ar fi trebuit ca puterea actuală să vină cu o propunere de prim-ministru care să nu lase aceste grave îngrijorări nerezolvate. Sau, ar fi trebuit să ne dea timp nouă, celor din opoziție, să ne lămurim despre cine este vorba, ca să putem lămuri, la rândul nostru, milioanele de cetățeni români, pe care îi reprezentăm aici, pe mâna cui ne cereți să dăm Țara.

Însă, în contrast cu cerințele democratice expuse aici, domnul președinte Băsescu a preferat să vă impună un candidat controversat în principiu, indiferent de numele acestuia. Ori, noi, cei din opoziție nu ne putem permite luxul de a accepta un asemenea gest politic extrem. De aceea nu vom valida nici măcar cu prezența noastră acest Guvern.

Și mai avem un motiv grav pentru care nu suntem prezenți. După cum bine știți, aprobarea persoanelor ce compun Guvernul este un act politic necesar dar nu și suficient. Ar mai fi fost nevoie să aprobăm și Programul de guvernare.

Însă, în cazul acesta concret, nu am fi avut ce discuta, d-apoi ce aproba. Pentru că domnul Ungureanu și Guvernul său ne-au propus cu totul altceva decât ceea ce ar fi trebuit să fie un program de guvernare.

Chiar dacă această rocadă sau schimbare de garnitură căreia dumneavoastră îi ziceți schimbare de guvern a fost pregătită în taină de mai multe luni de zile, cei care au redactat pretinsul Program de guvernare ce însoțește candidaturile prezente aici, în sală, nu ar fi avut la dispoziție toate datele pentru un program serios cu mai mult de câteva zile în urmă.

Deci, fără să fi citit nici măcar un paragraf din Programul de guvernare propus, putem spune că el este unul prost, însăilat în grabă, sau, cum plastic s-a exprimat cineva, este un document făcut pe genunchi.

Dar noi am citit acest document, deși cred că ne-a luat mai mult timp să îl citim decât le-a luat autorilor să îl scrie. Și am constatat că acest program nu poate fi pus în discuția camerelor reunite ale Parlamentului României pentru aprobare, deoarece nu este ceea ce orice cetățean așteaptă de la un guvern ce ar gestiona bugetul Țării doar până la alegerile generale, ce ar trebui să aibă loc, în cel mai îndepărtat moment, peste zece luni.

Chiar și elementele de continuitate sunt însăilate, redactate cu greșeli și omisiuni și nu fac serviciul de a întrezări o proiecție de guvernare pe termen mai lung. Vorbesc aici de continuitatea asumată a așa zisei politici de guvernare a domnului Boc, care era, de fapt, compusă din notițe disparate luate după ce a crezut domnia sa că zic cei de la Fondul Monetar Internațional.

Ca parlamentari responsabili și onești, dornici de a ne servi electoratul și întregul popor român, noi nu putem să dăm girul nostru, nici măcar prin prezență, unei asemenea practici de a emite documente de politică ce nu conțin nicio politică, ci doar sunt menite să valideze bunul plac și cheful celor care sunt ori vin la guvernare.

Doamnelor și domnilor senatori și deputați,

Onorați invitați,

Acestea au fost elementele mesajului pe care am dorit să vi-l transmit de la această tribună.

Nu vreau să închei, însă, înainte de a vă mărturisi că am muncit din greu să îi conving pe unii dintre colegii noștri din Uniunea Social Liberală că este mai bine să țin acest discurs, decât să fi absentat cu totul de la dezbateri.

Principalul argument cu care i-am convins a fost că noi avem totuși obligația de a demostra deschiderea la dialog și cooperare parlamentară, la care nu am renunțat odată cu luarea deciziei de a nu mai fi prezenți la lucrări. Și sunt convins că acest mesaj este recepționat și de membrii cei noi sau mai vechi ai Executivului prezent acum în sală, pentru aprobare.

Aceștia au posibilitatea să continuie practica reprobabilă a Guvernului Boc de a desconsidera Parlamentul ca singurul forum legislativ al Țării, sau să re-instaureze comportamentul firesc al oricărui guvern de a propune legi Parlamentului și de a ne lăsa pe noi să le dezbatem și să le aprobăm, precum și de a se supune controlului parlamentar.

Desigur, pentru dialog este nevoie și de un interlocutor. Noi, cei din opoziția unită v-am transmis, prin această formă, mesajul nostru. Așteptăm acum răspunsul dumneavoastră. Și sperăm că acesta nu va fi compus din vorbe, ci din fapte.

Iar prima faptă fundamentală pe care ne așteptăm să o faceți acum este să redați legitimitatea forului legislativ al Țării, prin alegeri parlamentare, cât mai curând posibil. Pentru a face acest lucru, va trebui să începeți prin a respinge propunerea de Guvern Ungureanu, pentru motivele arătate de mine aici. După care, vom putea conversa politic despre viitorul Țării.

Eu vă doresc succes!”

Deci, dragi cititori, acesta a fost conținutul documentului ce a ajuns în posesia mea. Oare despre ce să fie vorba? Și, cine să îl fi scris? Aveți oare vreo idee? Sau vreo sugestie?

Ce îi paște pe români?

Am citit și auzit apeluri dintre cele mai emoționante și mai înflăcărate, adresate Poporului Român, prin care acesta este chemat să vorbească, să se exprime, să își dovedească voința colectivă de a nu se lăsa înrobit, îmbrobodit, fraierit și jefuit de actualii guvernanți, care sunt, cu certitudine matematică, indiferenți la soarta aceluiași popor, dacă nu chiar cumva împotriva lui.

Poate nu ar fi trebuit emise aceste apeluri, în condițiile în care însuși imnul național cheamă la Deșteaptă-te române, din somnul cel de moarte! La fel ca multe texte de acum o sută cincizeci de ani și mai bine, și versurile imnului se portivesc de minune situației pe care o trăim în prezent. Dacă lumea ar vrea să se „trezească”, să dea glas propriilor dorințe, năzuințe și idealuri, să vituprereze proasta și ticăloasa guvernare, ar fi suficient să cânte imnul național. Dar, câți dintre noi mai știu versurile, dacă le-au știut vreodată?

La o privire mai atentă, chemarea Deșteaptă-te, române! este mai bine formulată decât deșteaptă-te, popor român! Pentru că imnul se adresază fiecăruia în parte și nu unei mulțimi atât de greu de definit, ca să nu mai vorbim de urnit la „luptă”, pentru propria-i fericire.

Ce se întâmplă însă de nu răspunde mai nimeni la această chemare? De ce doar câțiva membri ai acestui popor ies în stradă ca să își clameze vrerea și nemulțumirea?

Propagandiștii puterii, dar și unii oameni de bună credință spun că lipsa de răspuns se datorează lipsei de interes a publicului larg pentru cauza clamată în stradă, care începe, în mod firesc, prin solicitarea îndepărtării domnului Băsescu Traian de la „cârma” treburilor Țării, pentru că este un „cârmaci” prost, neîndemânatic și corupt, care mai are puțin și predă „nava” piraților, dacă nu a făcut-o deja, iar noi nu știm încă nimic.

Mai mult chiar, ei, propagandiștii puterii, dar și unii oameni de bună credință spun că și cei care ies în stradă, zi de zi și ger de ger, nu sunt interesați de cauza pe care o clamează, ci sunt doar „puși” acolo și „plătiți” de alți propagandiști, cum ar fi „mogulii cei răi”, anti-Băsescu, sau de serviciile secrete străine sau chiar pământene.

Cu propagandiștii nu am nimic de a face. Treaba lor este să facă propagandă. Oamenilor de bună credință însă, celor care judecă cu mintea vorbitorilor de la televizor sau se informează din aceiași sursă plină de „deontologi”, le dau următorul răspuns, la părerea lor formată din fotoliul de acasă despre demonstrația din Piața Universității:

 Această poză mă arată pe mine demonstrând acolo. Și nu cred că există om de bună credință pe Pământ care să zică despre mine că cineva, oricine, mă poate manipula să fac ceea ce eu nu cred, cu capul meu, că trebuie făcut, sau să îmi spună cineva ce să declam, iar eu să fac așa.

Deci, eu știu cu precizie că este mai bine pentru mine și pentru restul cetățenilor români ca domnul Băsescu Traian să fie demis, alungat, dat jos din funcția de stat de președinte al României, pe care o ocupă nemeritat, nelegitim și împotriva interesului meu și al Poporului meu.

Dar, asta este opinia mea personală. Rămâne, în continuare, deschisă discuția despre ce se întâmplă cu ceilalți? De ce nu au și ei o opinie similară cu a mea? Sau, dacă o au, de ce nu o clamează în stradă?

Ce ni s-ar putea întâmpla mai rău și mai rău, fiecăruia dintre noi, dacă fiecare iese, deodată, în stradă, pentru a clama dorința de demitere a Băsescului?

Dacă am găsi un răspuns la această întrebare, poate am înțelege și atitudinea majorității românilor, de a rămâne pasivi la îndemnurile de împotrivire la actele și gesturile Regimului Băsescu.

Pentru că, dacă lucrul cel mai rău și mai rău este unul de care îi este atât de frică majorității încât preferă „răul cel mic” al guvernării Băsescu, am avea o explicație rațională a acestei preferințe.

Sau, în oglindă, este posibil ca oamenii să creadă că „răul cel mic”, de a sta acasă și a-l lăsa pe Băsescu să guverneze este unul suportabil, previzibil și inteligibil, pe când cel de a protesta în stradă este unul inefabil, greu de prevăzut și de conracarat, ori de reparat.

Vorbim aici de preferințe individuale, ce prind contur colectiv doar prin multiplicarea lor. Și, făcând această distincție, nu ne putem aștepta să găsim noi, aici, răspunsul la întrebarea care ar fi răul cel mai mare ce s-ar putea abate asupra fiecăruia ce ar demonstra în Piață.

Poate, vor fi unii care vor zice că s-ar putea să răcească, sau să alunece pe ghiață, cum pot fi alții care ar zice că și-ar pierde locul de muncă dacă află șeful că au fost acolo, cum i s-a întâmplat locotenentului devenit celebru pentru că a dat glas nemulțumirilor sale legitime.

În schimb, putem comenta asupra „răului cel mic”. Ce ne facem dacă el, răul, nu este chiar așa de mic, ci suficient de mare pentru a depăși toate aceste îngrijorări personale, firești și de înțeles, în esență? Și, asta, nu pentru popor, așa, în general, ci pentru fiecare cetățean în parte?

Să luăm numai un domeniu, cel al muncii fiecăruia și să vedem ce ne paște.

În momentul de față, fiecare persoană care muncește în România dă statului cam 40 la sută din munca sa, sub formă de taxe și impozite, plus 24 la sută din ceea ce cumpără de pe piața fiscalizată, dar statul colectează, pentru cheltuielile sale, doar 30 la sută din produsul intern brut și se împrumută de restul de bani, pentru cât îi trebuie să plătească sau să producă bunurile și serviciile pe care le așteaptă cetățeanul de la el.

Adică, statul trăiește și se hrănește pe seama celui angajat la stat sau la privat, într-o măsură mult mai mare decât pe seama celor care doar învârt banii sau câștigă de pe urma muncii celor mulți. În plus, actuala guvernare refuză cu obstinație să desființeze economica subterană, formată din contrabandiști și evazioniști fiscali, care privează statul de sume duble față de ceea ce împrumută acest stat în prezent.

De banii pe care îi colectează și îi împrumută, statul România ne oferă nouă, cetățenilor, cele mai proaste servicii din Uniunea Europeană, precum și cele mai proaste servicii din istoria recentă a Țării, în special în domeniile infrastructurii, sănătății, educației, culturii și mediului. În plus, sau în minus, cum vreți să o luați, același stat oferă cea mai proastă administrație centrală și locală pe care ne-o putem imagina, mai ales în relația directă cu cetățeanul.

Situația aceasta este cunoscută de fiecare și acceptată ca atare, cine știe pe ce considerente. Eu, personal, pentru că nu o accept, protestez în Piață, precum și pe blog sau în media on-line. Este maximum ce pot să fac, înainte să mă apuc de greva fiscală, haiduceală sau anarhie. Sau, mai benign, să mă mut în altă țară.

Ce ne facem însă dacă statul nu se mai mulțumește cu 40 la sută colectat de la cei ce muncesc? Deja, pentru cele mai proaste servicii, el, statul, se împrumută prea mult. Și tot deja, o mare parte din cheltuielile statului sunt dobânzile la împrumuturile făcute până acum. Va veni, în curând, vremea când va trebui să mărească, din nou, taxele și impozitele, pentru a compensa „deficitele”, iar serviciile vor fi și mai proaste decât până acum, pentru că vor fi bani publici tot mai puțini, iar guvernanții vor fura tot mai mult.

Știe cineva care este limita de suportabilitate a fiecăruia ce muncește ca robul pentru un stat mafiot și corupt?  45 la sută? 50 la sută? 60 la sută? Întreb asta pentru că acea limită va transforma „răul cel mic” în răul cel mare.

Numai că adevărata întrebare este dacă trebuie să așteptăm fiecare până când ne va fi atât de rău încât să nu mai suportăm Regimul Băsescu, sau, mai firesc, ar fi să îl îndepărtăm, de pe acum, de la guvernare?

Eu, personal, am găsit răspunsul, așa cum vi l-am arătat în poza de mai sus.

Guvernarea celor două mape

O tovarășă ministru a Guvernului Dăscălescu din Regimul Ceaușescu conducea ministerul său prin două mape, de culori diferite. Ca urmare, domnia sa aproba toate documentele dintr-o mapă și respingea toate documentele din cealaltă mapă. Toată lumea interesată de o aprobare ministerială știa acest lucru și, bineînțeles, se concentra pe modul în care să o convingă pe șefa de cabinet să pună „lucrarea” în mapa cea bună. Nu mai conta dacă „lucrarea” era redactată briliant, propunerea era onestă sau aprobarea extrem de necesară. Dacă „lucrarea” nimerea în mapa rea, urma să fie respinsă. Cum și „lucrările” prost redactate, care favorizau indivizi în detrimentul statului, ori erau pur și simplu inoportune erau aprobate cu ochii închiși, dacă erau în mapa bună.

Iată că, de astăzi, noi, cetățenii români, avem un nou guvern al celor două mape. Guvern condus de un prim-ministru și cu miniștri „tineri”, care nu stăpânesc nici arta guvernării și nici frânele politicii de partid prin care își consolidează puterea executivă.

Este un guvern tipic pentru situația când li se spune miniștrilor ce să decidă, de către cei care le alcătuiesc mapele.

Firesc, se ridică întrebarea cine sunt cei ce le alcătuiesc aceste mape? Nu putem ști și nici nu cred că vom ști vreodată, cu siguranță. Putem doar să speculăm sau să bănuim.

Scenariul clasic, coerent de la un capăt la celălalt, era că actualul Guvern Ungureanu nu ar fi obținut investirea în Parlament. Un asemenea scenariu ar fi confirmat necesitatea exercitării unei presiuni masive asupra Parlamentului de către președintele României, care, prin numirea unui prim-ministru neviabil, ar fi împins parlamentarii în colțul ultimei soluții guvernamentale înaintea dizolvării Parlamentului și alegerilor anticipate, pe care nu le dorește nici unul dintre ei. Adică, dacă ar fi respins acest guvern, ar fi trebuit să aprobe, automat, următorul guvern, oricare ar fi fost acela.

Faptul că Guvernul Ungureanu a trecut este surpinzător și nu poate fi explicat decât prin scenarii extreme.

Un asemenea scenariu ar fi că partidele politice, mai ales cele provenite din faimosul Front al Salvării Naționale (FSN), dau o lovitură de palat președintelui Băsescu Traian. De ce ar face acest pas? Pentru că, mai devreme sau mai târziu, anul acesta, vor avea loc alegeri, iar domnul Băsescu, dintr-o locomotivă de cărat în spate voturi, a devenit astăzi o frână serioasă, care ar putea să nici nu mai lase trenul partinic să intre în Gara Parlamentului.

În favoarea acestei ipoteze vine supoziția că lista miniștrilor partidului prezidențial nu a mai fost aprobată de președinele Băsescu însuși, ci doar de președintele Boc de la PDL. Chiar și numirea primului ministru poate fi văzută într-o altă lumină, în cadrul acestui scenariu. Proveniența sa din scaunul de șef al Serviciului de Informații Externe, depozitarul dosarului Anvers al domnului Băsescu Traian, precum și al dosarelor fostelor nave ale flotei dispărute, îi conferă, în cel mai modest caz, o independență față de președinte.

Mai mult chiar, discursul domnului Victor Ponta, prin care, din partea unei ramuri a FSN, îi promite celeilalte ramuri o susținere totală este un indiciu că obstacolul Băsescu, care îi separa, a fost trecut, sau va fi trecut chiar acum, pentru binele comun.

Validarea acestui scenariu se va face imediat ce Guvernul Ungureanu se va apuca de „treabă”. Dacă acesta va purcede la încercarea de refacere a „încrederii” populației în clasa politică, „reînoite” de maniera actualei structuri executive, atunci am avea o confirmare că despre această depărare de Băsescu este vorba.

Rămâne însă întrebarea cine alcătuiește mapele ministeriale, în vederea deciziilor, în cadrul acestui scenariu extrem? Evident, ar fi aceiași inși care îi spuneau și domnului Băsescu ce are de făcut și care, probabil, și-au pierdut, de acum, interesul în soarta domniei sale. După logica Medeei „cui prodest scelus, is fecit”, cei din spatele domnului Băsescu ar putea fi mafiile de orice fel, de la cea a energiei extrem de scumpe, la cea a șoselelor inexitente, precum și finațele internaționale, ca să nu mai vorbim de tot felul de trepăduși ai organizațiilor internaționale, cum sunt cei din Fondul Monetar Internațional sau Banca Mondială.

Însă, acestea sunt doar speculații, pentru că nu am avut nici o muscă infiltrată în cârciumile și celelalte cotloane unde se pun cap la cap manevranții cu executanții manevrelor, de unde să ne aducă înapoi probe indubitabile. Ce putem spune cu siguranță este că nu opțiunile publicului, nici năzuințele naționale și nici interesul comun nu au stat și nu stau în spatele deciziilor guvernamentale actuale și de perspectivă.

Un alt scenariu extrem este cel al faptului că guvernanților nu le-a mai rămas nimic de pierdut. În bună înțelegere, domnul Băsescu Traian personal, împreună cu serviciile de informații, cu majoritatea parlamentarilor, indiferent de „culoarea” lor politică, precum și cu partidele provenite din același FSN își consolidează puterea cu fermitate, asfel încât nimic nu i-ar mai putea clinti.

În favoarea acestui scenariu vine intenția declarată a Guvernului Ungureanu de a se ocupa de „reforma” legislativă, adică de a emite, pe bandă rulantă, legi prin care să își consolideze această putere și să facă legală acțiunea concertată de jefuire a averii publice.

Și în acest scenariu, noii miniștri vor fi simpli executanți ai „indicațiilor” primite de „sus”, adică regula celor două mape va fi aplicată din plin. O oarecare deosebire se va vedea în bănuirea celor care alcătuiesc acele mape, în sensul că domnul Băsescu își va păstra capacitatea de a spune oricărui guvernant ce să facă sau să nu facă. Dar, nu va fi singurul în această capacitate. Ba, mai mult chiar, putem bănui că se va declanșa o competiție între mânuitorii de mape, în detrimentul publicului și cetățeanului român, desigur.

Ne vom da seama, foarte curând, dacă acest scenariu este valabil, în momentul în care se va pune în mișcare „mașina de vot” parlamentar. Dacă procesul de legiferare va fi accelerat, dar lipsit de orice formă de control parlamentar, atunci este foarte probabil să avem dreptate.

Îndiferent care scenariu va fi validat de realitatea ulterioară, un lucru este cert. În ecuația guvernamentală actuală nu are loc factorul reprezentat de cetățeanul român. Nici cel din Piața Universității, nici cel de acasă.

Fata Soldatul si Razboiul

Avem ceva de apărat - INTERNETUL!

De cum a căzut Boc...

De cum a căzut Boc, mie mi s-a terminat bateria la telefon. Nu că aș fi vorbit mai mult decât de obicei, dar uitasem să o alimentez la timp. De altfel, la telefon nici nu prea mai vorbesc, ci doar mă dau pe Internet, atunci când nu sunt acasă.

Dacă va citi cineva acest text ceva mai încolo, țin să spun de pe acum că Boc este domnul Boc Emil, care a fost prim ministru al României în vreo patru-cinci guverne din Regimul Băsescu, între decembrie 2008 și 2012 (încă nu se cunoaște cu exactitate luna), adică pe vremea când telefoanele mobile erau alimentate cu curent electric de la baterii reîncărcabile. Iar căderea lui Boc se referă la întâmplarea că, pe 6 februarie 2012, acesta și-a dat demisia din funcție. Ceea ce, în condițiile de acum, nu însemna sub nici o formă că Boc nu va mai fi prim-ministru niciodată, ci doar că astăzi, în ziua aceasta de februarie, tocmai părăsise funcția.

Despre Băsescu nu mai spun nimic, pe considerentul că individul și-a dobândit deja un loc în istoria Țării și nu mai trebuie prezentat, fiind arhicunoscut ca cel mai ticălos și de rușine președinte de România.

Așa, cu bateria descărcată, am ajuns și în Piață.

Adică, în Piața Universității din București, unde are loc o demonstrație permanentă a unor cetățeni, pentru demisia guvernului și a președintelui Băsescu, pentru curmarea corupției generalizate din România și pentru redarea puterii supreme în stat poporului suveran.

Acolo, aceiași demonstranți demonstrau. Nu păreau nici mai mulți, nici mai bucuroși că Boc picase, ci doar îndârjiți să îl vadă pe Băsescu părăsind funcția de președinte și ocuparea unei celule de condamnat penal la un penitenciar de stat, de preferință Jilava.

Înțelepciunea populară, exprimată de demonstranți, a formulat această dorință astfel: Băsescu în celulă – Udrea pe Centură!

Prin rima respectivă, se spune că, odată cu căderea Băsescului, se vor pierde și privilegiile camarilei sale, reprezentată aici de doamna Elena Udrea, cunoscută din revistele de lux și dintr-o afacere de propagandă turistică ca o femeie ce a ajuns mare în politică pe merite legate de anatomie.

Ceea ce sugerează și folclorul, care, când vorbește de Centură, se referă la Centura Bucureștilor, unde anumite doamne câștigă mai bine decât un ministru din salariul la stat. Dar mult mai puțin decât un ministru din camarila Băsescului, care, desigur, se înfruptă hulpav din banul public. Adică, ajungerea doamnei Udrea în acel loc este un fel de pedeapsă financiară, datorită pierderilor în veniturile sale provenite din muncă.

Fără telefon fiind, am fost nevoit să părăsesc în două rânduri Piața, pentru a intra în contact cu lumea prin alte mijloace, mai fixe și alimentate la priză.

Cu ocazia acestor deplasări, am constatat ample pregătiri jandarmicești în vederea anunțării noului nominalizat la funcția de premier.

În concret, domnul președinte Băsescu Traian a anunțat că va anunța numele numitului la ora 20.00. Cu un sfert de oră înainte, numărul jandarmilor din zona Pieții Universității s-a mărit de patru ori, noii veniți având și căștile cu vizieră la ei, spre deosebire de cei care erau deja pe acolo, ce își manifestau pașnic și neînarmat forța lor de ordine.

Ai fi crezut că Băsescu îl va anunța ca viitor premier pe însuși Vladimir Putin al Rusiei, ceea ce ar fi produs un masiv exod al nemulțumiților români în Piață, într-un ritm prea rapid pentru a fi compensat de prezența „forțelor”, așa că acestea au fost pre-dislocate.

Când colo, a venit vestea că alesul este domnul Mihai Răzvan Ungureanu.

Ceea ce, în Piață, a produs reacția: Ah, da? După care s-au fabricat noi rime. 

Care nu au schimbat nimic din dorința Pieții ca Băsescu să plece, să iasă afară, să își dea demisia, să fie alungat, să ne lase și așa mai departe...

Tătucul malefic

Luați individual, românii sunt, în marea lor majoritate, oameni de bun simț, mândri de ei înșiși, de familiile și de Țara lor, generoși și miloși, cu respect de sine, care vor să se facă apreciați și plăcuți de cei din jur, grijulii să nu se facă de râs, să nu fie luați drept fraieri sau chiar să fie fraieriți.

Românii aceștia sunt la intersecția dintre mândria neamurilor mediteraneene, care sunt în stare să moară și să omoare pentru demnitatea lor și mândria neamurilor germanice din centrul Continentului, care pun la temelia vieții lor prestigiul realizărilor fiecăruia. Dar asta, doar la nivel individual.

La nivelul conștiinței colective, românii sunt mult mai umili, mai lipsiți de mândrie și de pasiune, mai neîngrijiți și mai dezinteresați de binele propriu decât oricare dintre celelalte popoare din Europa. La acest nivel, se remarcă fără efort o delăsare specifică popoarelor supuse, care se bucură de faptul că li se dă câte ceva, atât cât să poată supraviețui. Ori, în Europa, nu mai sunt astfel de popoare, cu excepția celor provenite din fostul imperiu sovietic.

Pornind de la acest considerent colectiv, în ultimile două secole, de formare a națiunii române, stăpânii din țară și din străinătate au făcut tot ce le-a stat în putere pentru a menține „unitatea” poporului care are, colectiv, o mentalitate de supuși, precum și pentru a nega orice valoare dată individului din societate, acela care are, majoritar, caracteristicile cu care am început acest articol. Aceasta, pentru că este foarte ușor de „condus”, adică de stăpânit o asemenea mulțime, care se crede și se simte total dependentă de „conducător”, de la care așteaptă să primească întreaga sa bunăstare.

Fie ei domnitori, regi sau președinți, fie ei autoritari sau mai democrați, toți conducătorii României au fost priviți, la modul colectiv, ca „tătuci”. Poporul s-a lăsat întotdeauna pe mâna lor și a fost, tot întotdeauna, recunoscător atunci când aceștia i-au dat câte ceva. Sau, când i s-a dat mai puțin, sau i s-a luat prea mult, poporul a fost cârtitor, dar niciodată până acolo încât să îl dea jos pe acel tătuc.

Când a fost să fie de dat jos, au trebui să vină străinii ca să schimbe un tătuc român, fie că a fost schimbat individul, cum s-a întâmplat cu Carol al II-lea, fie că a fost schimbat conducătorul ca exponent al unui sistem politic, cum a fost cazul cu Alexandru Ioan Cuza, Mihai I sau Ceaușescu.

De douăzeci de ani încoace, schimbarea tătucului în România s-a făcut prin alegeri.

Iar argumentul principal al alegerii sau al schimbării, în toți acești ani, a fost numai ceea ce tătucul a dat sau nu a dat.

Asta, până la domnul Băsescu Traian. Spre deosebire de toți „conducătorii” sau „tătucii” români, domnul Băsescu s-a dovedit complet, profund și exclusiv malefic, din prima zi de guvernare, acum mai bine de șapte ani. Cu toate acestea, a fost reales acum doi ani și ceva. În ultimile zile, în lumina protestelor de stradă din toată Țara, au apărut diferite liste cu fărădelegile, ticăloșiile, măgăriile și prostiile făcute de acest tătuc de-a lungul guvernărilor sale. Nu are rost să le mai amintim aici.

Ceea ce contează acum este să ne dăm seama cât de malefic este domnul Traian Băsescu pentru viitorul poporului român, începând cu ziua de mâine.

Nu ne trebuie calități premonitorii pentru a ne da seama că domnul Băsescu este extrem de malefic. Acesta a concentrat în pumnul său un mănunchi de pârghii de putere cu care manipulează, șantajază, amenință și chiar constrânge pe toți cei cu care lucrează în actul de guvernare. În plus, controlează prin aceleași pârghii toate cele trei puteri constituționale ale statului România, respectiv puterea parlamentară, cea executivă și cea judecătorească. Și, cu toate aceste pârghii, acționează împotriva poporului român.

Deci, acest popor, așa supus și umil cum se arată el la modul colectiv, nu numai că nu se mai poate aștepta ca „tătucul” Băsescu să îi mai „dea” ceva, dar nici nu mai poate spera că ar putea impune orice soluție spre mai binele său, atâta vreme cât Băsescu rămâne stăpânul peste acele pârghii de putere statală.

Concluzia firească este că, dacă poporul român vrea să îi meargă mai bine, atunci acesta trebuie să facă, imediat, două lucruri.

Unul este să se debaraseze de domnul Băsescu Traian, ca primul pas necondiționat pentru oricare ar fi alte măsuri politice, juridice sau administrative prin care să se realizeze acest mai bine.

Iar celălalt este să recunoască și să dea valoare fiecărui membru al său, astfel încât majoritatea bunului simț, a mândriei și onoarei, a generozității și responsabilității să predomine și să conducă românii spre o bunăstare binemeritată și prea demult așteptată.