Cu doar două excepții, nu
am găsit nicăieri exemple de evenimente din care să rezulte că noi, românii,
avem simțul istoriei. Și nu am găsit nici măcar un indiciu că noi am fi făcut
vreodată istorie, așa, de capul nostru. Aceste observații sunt exact ceea ce
sunt, adică observații, și nu reproșuri, lamentări sau altceva asemănător.
Ele, observațiile, sunt
importante dacă vrem să ne poziționăm față de mersul istoriei actuale și, mai
ales, dacă nutrim vreo ambiție de a influența în vreun fel acest mers.
Am să explic, foarte
rapid, de unde provin aceste considerente...
(Restul articolului în puteți citi în ZiuaVeche.ro, la adresa http://www.ziuaveche.ro/opinie/sensul-istoriei-la-romani-81212.html)
Octavian Paler avea o vorbă- dacă nu pot să fac istorie, o îndur, iar cuceritorul Bonaparte, completându-l, cumva, pe gânditorul nostru- deși temporal lucrurile stau altfel- mărturisea că istoria s-ar fi creat după ce oamenii s-au pus de acord asupra versiunii evenimentelor.
RăspundețiȘtergereDacă ei au asemenea convingeri, aș zice că istoria este un subiect predilect masculin.
Nu am capacitatea, nici forța de a emite idei/păreri/concluzii despre mersul istoriei ..m-aș rătăci în hățișurile vremurilor și conceptelor, dacă aș încerca să le pătrund sensurile.
De aceea, mă opresc la abordarea metaforică, abordare care îmi este permisă de textul literar.
Viziunea istorico- literară a existenței noastre este , desigur, subiectivă, dar a servit totdeauna ca model pentru cultivarea sentimentului patriotic, l-a înălțat pe cititor la rangul de participant activ la mersul istoriei.
Îmi place mult un text în proză- din nefericire, nu l-am găsit acum.
Mă refer la ultimul capitol din „România pitorească„, scrisă de Vlahuță, la cererea Ministrului Școalelor din acel început de mileniu și de secol, Spiru Haret.
Scopul era explicit- să cultive patriotismul contemporanilor și al viitorimii.. Capitolul se numește simboloc „Țara. Poporul.„.
Astăzi nu se mai studiază opera, ea pare , cumva, depășită.
Nu și pentru generația mea.
Îmi cer scuze că voi cita doar frânturi din memorie, „ vijelii cumplite au trecut peste noi, la toate am ținut piept, ca trestia ne-am îndoit sub vânt, dar nu ne-am dat și aici am stat, știe doar bunul Dumnezeu cât am pătimit..
Referindu-se la popor, căruia îi realizează un admirabil profil moral, folosind un ton solemn și admirativ, scriitorul îl numește „podoaba cea mai mândră și mai aleasă dintre toate podoabele țării„. ..unde ar fi ajuns el astăzi, dacă ar fi fost lăsat în pace..o lacrimă-i tremură în glas și graiul lui e un suspin.. ( citându-l pe Jules Michelet)
Scriitorul și cititorul gândesc și simt în istorie.
Pe forumul ZiuaVeche.ro, am făcut distincția dintre istoria făcută și istoria consemnată, pentru că, de multe ori, ele se confundă, la nivel conceptual, în detrimentul simțului istoriei.
ȘtergereAici, aș continua această diferență, zicând că istoria făcută este cea care ne proiectează în viitor, pe când cea consemnată este cea ce povestește despre trecut. În sensul că istoria făcută se revarsă în valori acumulate, aproape perene, iar această acumulare de valori o fac popoarele cu gândul la viitor. Asta, pe când istoria scrisă consemnează doar faptele, fără nici o consecință pentru prezent ori viitor.
În acest sens, Spiru Haret și Vlahuță făceau istorie, când introduceau valoarea educației între valorile naționale.