De la regatul meu pentru un cal la mafia cailor

În magazinele din Marea Britanie, majoritatea galantarelor cu mâncare congelată pe bază cu carne tocată de vacă sunt goale. Chiar și lanțurile de fast food, care vând arhicunoscutele pârjoale moi și late, vârâte între două felii de chiflă, nu prea mai au materie primă. Și așa vor rămâne lucrurile până când britanicii se vor lămuri ce carne li se vinde pentru mâncare, în condițiile în care au aflat, de curând, că mănâncă mai mult cai decât boi.

Treaba lor de insulari, veți fi zicând dumneavoastră. Numai că mass media lor s-a inflamat la vestea că originea cailor tocați se află în afara Albionului și a arătat, din nou, spre România ca fiind sursa acestei nesfârșite nenorociri ce se abat pe capul lor. Aproape imediat, premierul român, alături de ministrul său al agriculturii, au dezmințit public și ferm că România ar fi exportat carne tocată de cal ca și când ar fi fost carne tocată de vacă. Nu este vorba de siguranța alimentară, ci de o fraudă, a explicat domnul premier Ponta, idee luată de la sau reluată de românul comisar european pentru agricultură. Ori, românii nu au făcut nicio fraudă, nici ca stat, nici ca societăți comerciale, a subliniat, aproape la propriu, domnul Ponta.

Cam asta ar fi toată povestea. La comentarii sau opinii, majoritatea celor care ar mai avea ceva de spus, ar putea critica virulent cât de părtinitori sunt britanicii, mai ales când este vorba despre România și ar putea lăuda, pe merit, cât de ferm a fost șeful guvernului român, tocmai când toți îl arătau cu degetul că este cam molâu și obedient cu străintătatea.

Doar că nu la originea cărnii tocate, care a fost identificată fără dubii în Franța, ci a animalelor care au dat carnea se refereau insularii când au vorbit despre România. Adică, s-au întrebat ei, de unde până unde carne de cal? Cine mai are cai de dat la abator, în Europa? Păi, ăia nu, că nu mai au cai de la primul război mondial, ăilalți și ei nu, cu excepția celor de curse ori de călărie, că la altceva nu le mai trebuie caii de vreo trei generații încoace. Și mai rămâne România, aia cu căruțe trase de cai pe autostradă, cu cai sălbatici capturați de țăranii din satul adiacent rezervației naturale și vânduți pe doi lei, precum și țara aia cu agricultura la pământ, mai mult la figurat decât la propriu.

Au luat britanicii mediatici știrile românești mai vechi, cu eticheta „cal”, și au aflat că, în România există o mafie a cailor, operată de bande organizate care strâng animalele și apoi le vând abatoarelor pentru un profit imens. Au mai aflat britanicii că, în România, țăranii sărăciți vând caii mai pe nimic, pentru că nu au ce să le dea de mâncare. Este drept că nu s-a putut face o legătură dovedită între această situație și carnea procesată prin toată Europa, arată, cu „fair play”, insularii. Dar, atâta vreme cât abatoarele cumpără animalele fără să se intereseze dacă sursa este legală sau legitimă, cum a fost cazul cu abatorul din Transilvania care a acceptat caii de la rezervația naturală Letea din Dobrogea, asemenea situații sunt, într-adevăr, potrivite pentru ridicat o sprânceană, dacă nu chiar a bănui un lanț mafiot suficient de larg pentru a trece carnea de cal, mai ieftină, drept carne de vită, mai scumpă.

De aici, de lângă caii încă în viață, chiar fără să ascultăm la spusele premierului Ponta, nouă ni se pare că României i se face o nedreptate. Suntem extrem de revoltați că ni se șifonează, din nou și mereu pe nedrept, imaginea. Asta, pentru că, la noi, imaginea este totul, este cea mai importantă parte a culturii noastre.

La noi, pe plaiul mioritic, nu contează cine sau ce ești cu adevărat, ci doar ceea ce te dai că ai fi. De aceea avem noi mașini din clasa celor scumpe, chiar dacă știe toată lumea că nu avem venituri cu care să ni le fi putut permite și că le-am cumpărat ieftin, la mâna a șaptea, de la bulgari, precum și chiar dacă nu avem bani să ne dăm cu ele și le ținemîn fața casei, doar așa, pentru imagine. Dar, cu multe alte aspecte ale vieții ne purtăm la fel de aparent. Fără să învățăm, să studiem, să muncim și să ne pregătim, noi suntem cei care știm cel mai bine orice. Doar că asta se întâmplă numai declarativ, pentru că, atunci când este să punem mâna ca să facem ceva bine, ne cam prindem urechile în angrenajele necunoscute și neînțelese.

La sugetia Incertitudini ]n comentarii:

Mie mi-a placut cel mai mult chestia cu preotul si calul...