sâmbătă, 23 februarie 2013

Civilului


De curând, în spațiul de discuție publică, a fost reluată tema pensionarilor militari, situație prilejuită de încăpățânarea premierului României de a-l cocoloși pe vicele său pentru apărare, ordine publică și siguranță națională, fost ministru al apărării și artizanul dezastrului instituțional al anulării dreptului la pensie militară de stat pentru rezerviștii și retrașii din Armată, și transformarea lor în asistați social, cu drept de pensie revizuită după cum au avut chef funcționărașii din minister și după câtă influență au avut beneficiarii la partidul dezertorilor și trădătorilor politici, patronat de acest artizan.


Pe forumuri și nu numai, se remarcă și opinii în favoarea tezei că militarii au, într-adevăr, pensii nesimțite și, mai ales, nemeritate, opinii ce merg în deplină concordanță cu cele ale comandantului Forțelor Armate și președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării și președintele României de astăzi, domnul Băsescu Traian, care are o părere foarte proastă despre militari, în general, și despre ofițeri, în special.
În contextul acestei discuții publice, vă propun o epistolă a unui militar român, adresată concetățeanului său, tot român, dar civil.

Dragă Civilule,

Știu că ai fi vrut să fii ca mine și, pentru că nu ai putut, acum, la pensie, vrei să fiu eu ca tine. Însă, nu se poate, pentru că noi am fost și suntem diferiți, așa cum doi frați sunt diferiți, chiar dacă au fost făcuți de aceiași mamă și din același tată și chiar dacă se iubesc unul pe altul, ca frații.
Când am ales să mă înscriu la liceul militar, știam că voi avea parte atât de casă și masă gratuite, cât și de școală de cea mai bună calitate posibilă. La fel, știai și tu același lucru. Faptul că nu ai venit să fii coleg cu mine de bancă înseamnă fie că nu ai vrut, în sensul că nu ți-au trebuit nici gratuitățile și nici învățătura oferite de Armată, fie că nu ai putut, în sensul că nu ai avut meritele necesare pentru admitere. În niciuna dintre aceste două situații, nu ai însă cum să te compari cu mine și să zici că am fost egali vreun moment. Dacă tu ai ales să mergi la un liceu mai bun și să te pregătești pentru o viață mai îndestulată decât îmi promitea mie milităria, cinste ție! Dacă ai rămas mai modest decât mine, asta este! Nu ai de ce să fii invidios. Nu ai putut mai mult.
Când am ales să merg la o școală militară, cum le zicea pe vremea aceea, știam că voi primi casă și masă gratuite, dar și o mică soldă, alături de instruirea necesară formării mele ca ofițer. Mai știam că, pentru a avea studii superioare, va trebui să muncesc mai mult de cinci ani ca locotenent și locotenent major, să cresc în ierarhia militară și să îndeplinesc anumite condiții profesionale care să mă califice pentru a studia în Academia Militară, cum îi zicea pe atunci instituției de învățământ superior militar. Și mai știam că prima mea soldă ca ofițer va fi mai mare decât salariul mediu pe economie. La fel știai și tu. Dacă ai ales să nu fii coleg cu mine de pluton în școala militară, să facem împreună instrucție de dimineața până seara iar, uneori, și noaptea, și să învățăm meseria armelor la clasă, fie nu ai vrut, fie nu ai putut. Dacă ai ales să te pregătești în facultate sau într-o școală civilă care să îți dea o meserie mai bună decât cea a armelor și mai bine plătită, atunci cinste ție! Dacă ai fi vrut să fii la fel de bine plătit ca mine dar nu ai îndeplinit condițiile de pregătire, pentru că nu ai putut, atunci asta este! Nu ai de ce să fii invidios pe mine că eu am vrut și am putut.
Când am ales să fiu ofițer știam că nu voi putea fi și soldat, în același timp. Am făcut și eu instrucția soldatului, la vremea mea, în școala militară, dar apoi am devenit comandant și nu mai puteam fi, totodată, și executant. La fel, știai și tu că, dacă nu vei vrea sau nu vei putea să te faci ofițer, va trebui să faci armata ca soldat, fiindcă așa era pe vremea noastră. Deci, indiferent cât de grea sau de ușoară ți-a fost armata pe care ai făcut-o ca soldat, indiferent dacă ai învățat din serviciul militar ceva ce ți-a fost de folos în viață sau doar a fost o etapă urâtă și inutilă din existența ta, nu ai de ce să te compari cu mine, pentru că nu am fost egali. Eu eram comandantul iar tu subordonatul, pentru că așa a fost și este în armată. Iar tu știai asta dinainte de a ți se întâmpla.
Când am jurat să îmi apăr Țara chiar și cu prețul vieții, prin Țară înțelegându-te și pe tine, știam că bătea războiul la ușă, atât cel rece, cât și cel cald din Mediterană sau din Orientul Apropiat. La fel știai și tu, dar nu ai venit lângă mine, să apărăm Țara împreună, cu prețul vieții. Ai rămas mai departe civil și ai contat pe mine să mă ocup de treaba asta. Atunci parcă era bine că nu suntem egali. Și, parcă, solda mea, ceva mai mare decât salariul mediu pe economie, nu era chiar atât de mare încât să plătească prețul vieții tale. Pentru că, dacă era, ai fi venit lângă mine. Tot așa, nu ai fi zis că am o soldă nesimțită atunci când am scos oameni de sub dărâmături, la cutremur, ori de sub ape, la inundații.
De altfel, nu am auzit pe nimeni să zică despre militari că au solde nesimțite. Pentru că nimeni nu vrea să îi supere pe militari, atâta vreme cât este nevoie de ei în societate și ceea ce fac ei nu este la îndemâna oricui, fie că nu vor, fie că nu pot alții să facă ce fac ei, militarii.
Însă, dragă civilule, când eu, ofițerul, nu îți mai sunt de folos, când am ieșit „la pensie”, se schimbă treaba! De noi, ăștia, pensionarii, nu mai ai nevoie, nu-i așa? Și, parcă, ne plătești prea degeaba o pensie nesimțită. Și, în plus, ți se pare că trăim cam mult după ce am ieșit la pensie, la o vârstă mult prea fragedă.
Dacă ești cinstit cu tine însuți și dacă ți-a mai rămas un pic de rușine din aia ancestrală, din care este alcătuit mortarul construcției societale românești, atunci poate te oprești o clipă și asupra acestui adevăr, că noi doi nu am fost, nu suntem și nu vom putea fi niciodată egali, nici ca membri ai societății, nici ca pensionari.
 
Cu cele mai bune gânduri,
Ofițerul român în rezervă sau în retragere


8 comentarii:

  1. Hari, chiar crezi ca Domnul Civil va citi scrisoarea aceasta? Si daca o va citi, o va intelege? Poate cei de varsta apropiata noastra care au facut armata. Si dintre acestia scoti "pilosii", care zdrente au fost, zdrente raman iar acum ne dau in cap si se lauda ce eroi au fost ei pe vremea aceea. Cam in aceeasi proportie au fost zdrente si in randul nostru. Aia stau bine mersi cu pensiile marite prin unpr si rad de cei dezavantajati. Ba mai mult, striga-n gura mare ca s-a facut dreptate. Mi-am inceput cariera militara de la gradul de soldat de artilerie si am parcurs toate etapele pana la gradul de lt. col. Am iesit la pensie dupa 25 de ani de serviciu "la cerere", in 2001. Am "beneficiat" de L329 si og1. Ca sa ne mai faca dreptate cineva e greu de crezut. Dar nu imposibil.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Prima condiție a comunicării este să emiți mesajul și abia a doua condiție este să fie recepționat. Dacă nu îl emiți, cu siguranță că nu va fi recepționat. Așa că, înainte de a mă gândi dacă domnul Civil va citi sau nu scrisoarea, eu am publicat-o, ca să îndeplinesc prima condiție enunțată aici.

      Cu „pensionarii” militari sunt trei probleme suprapuse, dintre care doar una este de bani, primiți în plus, pe merit sau nu, ori luați cu japca, cu siguranță nedrept și ilegal, după caz.

      O altă problemă este cea de valoare etică, care se transmite și în moralul trupelor active. Prin modul în care am fost tratați de comandantul Forțelor Armate, civilul Băsescu, de premierii mai mult sau mai puțin civili din subordinea acestuia, în special de Boc Emil, cel pozat în uniformă de terist de securitate comunistă, precum și de generalul de carton (ca să nu zic de hârtie igienică) Oprea, am putut cunoaște totala invidie, ură, râcă, dispreț și obidă pe care aceștia și cei ce îi susțin le nutresc la adresa ofițerilor, indiferent de armă sau specialitate militară, inclusiv jandarmi. Acești civili reali ori civili la suprafață au luptat din răsputeri să aducă Armata din poziția de cea mai credibilă și susținută public instituție a statului (biserica nefiind nici a statului și nici instituție) în poziția de mai jos decât politicienii care o conduc. Iar primele ținte au fost rezerviștii și retrașii din cadrul ofițerimii, pentru că de activi nu au îndrăznit să se atingă. Încă. Așa am ajuns noi bătaia de joc a multor Neica-Nimeni. Cam în zona asta se situează și demersul meu publicistic.

      A treia problemă,cea mai gravă, este că, intenționat sau nu, conștienți de consecințe sau simpli supuși ai străinătății, guvernații de ieri, dar și cei de astăzi, au disociat și continuă să disocieze pensiile militarilor de statutul de ofițeri de rezervă, adică de apărători în continuare ai Țării. Astfel, pentru satisfacții de partid, numărate în sute de lei în plus la pensie pentru acoliți, s-a distrus un sistem național de apărare, a cărui refacere va costa cam de 15 la 1 față de avantajele materiale ale celor bucuroși că le-a crescut pensia pe bază de semnătură la partid.

      Pentru fiecare dintre aceste trei probleme trebuie să se facă dreptate. Însă, aveți dreptate să vă întrebați: oare vom apuca să vedem făcută această dreptate?

      Ștergere
  2. Ca dirigintă, a trebuit să întocmesc de multe ori caracterizări pentru elevii mei ,care voiau concureze pentru admiterea în licee miltare.
    Întâi de toate, spun că respectivii elevi erau la fel de bine pregătiți, ( școlărește vorbind) precum cei care urmau să se înscrie în cele mai bune colegii din oraș.
    În plus, nota la purtare trebuia să fie obligatoriu 10. Și a nu se uita proba sportivă care preceda examenul de admitere propriu-zis.
    N-am făcut niciodată lucruri de mântuială, așa că aceste caracterizări erau pentru mine niște „probe„, îmi analizam minuțios caietul „dirigintelui„, notițele despre tot ce consemnasem despre copilul respectiv de-a lungul anilor. Adăugam la asta informațiile învățătoarei.
    Și propriile-mi sentimente.

    La penultima clasă- o clasă de excepție- din câte știu toți sunt de anul trecut absolvenți de facultăți serioase, am avut un elev-problemă.
    Multe, foarte multe necazuri cădeau pe capul meu, n-o să povestesc ce făcea, de ce făcea, cum discutam cu mama lui- o femeie deșteaptă, crescută într-o casă de copii.
    În clasa a VIII-a, șirul „poznelor„, de-ar fi fost pozne, nu se mai oprea.
    Într-o zi, doi polițiști m-au scos de la clasă, era o urgență, motivul- el, copilul despre care vorbesc.
    După o vreme, mama și fiul m-au anunțat că el va da examen de admitere la un liceu militar.
    M-am gândit, m-am tot gândit și le-am spus că nu găsesc că este potrivit pentru o carieră militară. N-au cedat.
    Știți, se studia în clasa a VIII-a, cu niște ani în urmă, o nuvelă scrisă de Marin Preda„ O oră din august”.
    Era acolo un excepțional de bine realizat portretul militarului căruia nu i se potrivește meseria de oștean..
    Elevul meu nu era să fie un militar.
    Am discutat cu el.
    Știți de ce voia meseria de militar?
    Avea un unchi, colonel, în București, pe care îl vizitase în vacanță.
    Frigiderul rudei era plin .
    Frigiderul elevului meu era totdeauna gol.
    Am plâns, a plâns și el, i-am întocmit caracterizarea, în ultimul alineat, însă, am scris într-un anume fel că, deși îl susțin, nu sunt convinsă că meseria i se potrivește.
    A fost admis cu medie mare.

    În vacanța de după primul semestru din anul al II-lea m-a vizitat, rugându-mă să-l ajut să se transfere la un liceu teoretic din oraș.
    N-a rezistat, nu s-a putut încadra în disciplina militară, mereu a avut nota scăzută la purtate, apoi a trebuit să se mute.
    De ce v-am povestit?
    Așa am simțit.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc mult pentru povestire, doamna profesoară! Într-adevăr, este aproape imposibil să discerni, în clasa a opta, dacă vei ajunge general sau nu. Când zic general, mă gândesc la cei care au viziunea nu numai să se vadă locotenenți, ci și comandanți adevărați în armată.

      În același timp, sper că eroul povestirii dumneavoatră a ajuns bine în viață, chiar dacă nu s-a făcut ofițer.

      Ștergere

    2. Da,uitasem,am aflat că este pe drumul dorit, câștigă bine, este în București,la 23 de ani, are o garsonieră, mașină și se îmbracă bine..
      Nu știu ce face sufletul lui..

      Ștergere
    3. Probabil că încă nu știe că are așa ceva... (suflet, adică)

      Ștergere
    4. Greu de știut.

      De când cu fb, foștii colegi se „văd„ aici, își arată mai ales poze, din câte îmi dau seama.
      Mă emoționez văzându-i, multe fete sunt blonde, abia le recunosc.
      Comunicarea de la suflet la suflet se risipește printre prescurtări..
      Mi-ar plăcea să-i adun într-o zi, îmi este dor de frământările lor.
      Știți care era marea bucurie? să-i urmăresc în timpul lucrărilor, răsucindu-și șuvițe, rozând pixuri, trăgându-se de urechi.. erau EI!

      Ștergere