Fifi

Fifi, pisica noastră de mai bine de 18 ani este, din seara asta, doar un suflet fără trup. Nu știu ce va face acest suflet, de acum înainte. De când a venit la noi, Fifi a fost ca o mamă plecată timpuriu dintre cei vii și care s-a reîntrupat într-o felină, ca să aibă în continuare grijă de copiii ei, să îi vadă mergând la școală, la joacă, la plimbare și petreceri, să îi urmărească cum ajung ei oameni, cum se îndrăgostesc, cum își construiesc viața și cum și-o fac frumoasă.

Fifi a fost foarte grijulie cu noi, familia ei umană. Cu totală dragoste și dăruire, a fost alături de noi tot timpul, mai ales când ne-a fost greu, iar, când ne durea ceva, venea și ne mângâia pe fiecare pe locul durerii, să ne treacă mai repede și mai ușor. Avea un fel deosebit de a ne săruta, nas în nas, iar torsul ei era ca o poveste șoptită copiilor, ca să adoarmă fără griji și să viseze frumos.

Fifi parcă venise pe lume să dăruiască și să-i mulțumească pe cei din jur. Am avut-o cu noi într-un cartier de case pentru militari, în Belgia. Era cea mai mică și mai modestă pisică din tot cartierul. Asta, până a făcut pui. Aproape incredibil, fiecare dintre puii pe care i-a făcut la prima și singura ei naștere a semănat cu unul dintre motanii din vecini. Câți motani, atâția pui a făcut Fifi. Și a suferit pentru asta, pentru că puii ei au s-au dovedit prea mari, față de trupul ei plăpând. Așa că a fost nevoită să îi aducă pe lume cu ajutorul medicului veterinar. Pe care l-am găsit tare greu, sorocul venindu-i lui Fifi tocmai în mijlocul unui weekend prelungit.

Tot acolo, în cartierul acela belgiano-internațional, am văzut-o pe Fifi cum arată ca fiară, tot pentru prima și singura dată. Locuiam într-o casă tip duplex, pe care o împărțeam cu o familie de americani. Fiecare își îngrija jumătatea sa de peluză din fața casei, dar linia de demarcație între iarba noastră și a lor era total imaginară. Nu și pentru Fifi. Stând de pază în pragul ușii, la extremitatea casei, Fifi se uita la musafirii care tocmai veniseră la vecinii noștri, însoțiți de doi câini de talie mijlocie spre mică. Ei bine, când unul dintre acești doi câini s-a gândit să pună o labă pe peluza noastră, dincolo de linia imaginară, Fifi s-a repezit spre el cu o ferocitate inimaginabilă, încât bietul cățel, deși era de două ori mai mare decât pisica asta, s-a speriat cumplit, și-a băgat coada între picioare și a fugit schelelăind, ca și când viața îi atârna de un fir de păr. Culmea că și celălalt cățel s-a speriat la fel de tare. Ba, aș putea spune, chiar mai tare, pentru că, spre deosebire de celălalt, era în lesă și părea îngrozit la perspectiva că nu va putea fugi prea departe. Norocul lor a fost că Fifi s-a oprit la granița dintre cele două jumătăți de casă, ca o felină cu misiunea îndeplinită.

Fiind pisică de apartament de București, cei cinci ani petrecuți în iarba verde din Belgia au însemnat și experiențe noi pentru Fifi. Două dintre aceste evenimente au constat în faptul că Fifi s-a cățărat în câte un copac foarte înalt și nu a mai știut să se dea jos. Ulterior, am văzut cum pisicile se învață una pe alta coborâtul din copac, pentru că acest coborât presupune o tehnică specială, care constă, în principal, din datul jos cu spatele înainte, pentru a păstra priza pe copac cu ghiarele ce n-ar mai fi de niciun folos dacă pisica ar vrea să coboare cu capul înainte. Cum pe Fifi nu o învățase nimeni, a preferat să meargă numai în sus și apoi să aștepte să fie salvată. Asta s-a petrecut de mai mult de două ori. Numai că, în dățile acelea două, a fost nevoie de intervenția pompierilor pentru a o da jos pe Fifi. Am asistat doar la una dintre aceste intervenții. A venit inițial un echipaj cu o mașină de pompieri cu scară automată. Numai că pompierii au constatat că nu pot băga mașina pe spațiul verde, sub copacul cu Fifi în vârf, pentru că s-ar fi scufundat în solul moale. Aveau și o scară mobilă, numai că le lipsea tipul de harnașament de siguranță pentru urcatul pe acea scară. Așa că a venit o a doua mașină de pompieri, de data asta mai mică, ce a adus hamul regulamentar. În același timp, a apărut și un echipaj de poliție, care a asigurat perimetrul intervenției, deși curioșii nu erau mai mult de o duzină.

Cred că Fifi a lăsat un milion de povești în urma ei. Nu o să le spun aici pe toate, deși micuța ar merita pe deplin. De altfel, ele, poveștile, sunt oricum scrise în memoria noastră afectivă. De câte ori ne vom aminti de Fifi, vom avea ceva de povestit despre ea.

Cum spuneam, nu știu ce va face de acum înainte Fifi, ca suflet fără trup. Dar, așa cum am cunoscut-o în cei mai bine de 18 ani de-ai pisicilor cât am fost împreună și care înseamnă vreo 90 de ani de-ai noștri, de-ai oamenilor, sunt convins că Fifi va face numai bine în jurul ei, indiferent unde va ajunge. Iar cei ce vor fi în preajma ei vor fi niște ființe fericite.