Taxa pe prostia adăugată

În România, calificativul care se acordă cu cea mai mare ușurință este cel de prost. Am putea spune că, la un moment dat, fiecare român l-a făcut pe oricare alt român prost cel puțin odată în viață, chiar dacă nu s-au cunoscut personal. Mai ales cei care au succes în viață, indiferent de natura succesului lor, sunt categorisiți drept proști imediat ce dă opinia publică peste ei. În mintea multor români, orice individ este un prost făcut grămadă, iar poporul este o grămadă de proști.

Dacă nu mă credeți, faceți, vă rog, un exercițiu de verificare. Citiți orice opinie vă cade prima sub ochi, fie ea într-un articol sau într-un comentariu la un articol, fie ea doar on-line sau și în presa tipărită sau audio-vizuală și, vă asigur, veți găsi cel puțin o observație despre cineva, de obicei o personalitate populară, că este un prost sau o proastă și o altă observație că poporul este prost că înghite o asemenea personalitate sau că, în general, înghite orice.

Desigur, asemenea observații nu mă fac pe mine mai deștept, cum nu vă fac nici pe dumneavoastră mai deștept sau mai deșteaptă. O eventuală înțelepciune ne crește însă în cap atunci când observăm o contradicție flagrantă în acest caz. La modul general, prostia este asociată cu raționalitatea, în sensul că prostul nu raționează sau raționează încet și, evident, prost. În contradicție, cine atribuie cuiva calificativul de prost o face, de cele mai multe ori, dacă nu chiar întotdeauna, în modul cel mai emoțional cu putință. Așa, ca o înjurătură. Ceea ce este, trebuie să recunoaștem, irațional.

Dacă ar fi să rezolvăm această contradicție, ar trebui să verficăm dacă cineva este prost exclusiv pe bază de raționament și, abia apoi, să concludem că respectivul sau respectiva este sau nu este prost sau proastă, fără nicio emoție atașată acestui exercițiu. Ceea ce este foarte greu de realizat în practică, mai ales când subiectul exercițiului rațional este un demnitar al statului român. Este dificil să te menții în zona rarefiată a raționamentului pur, pe măsură ce îți dai seama că un asemenea demnitar nu are calitățile de deșteptăciune necesare unei persoane pentru ca să poată trece singură strada, dar respectivul ia decizii în numele și, mai ales, în defavoarea ta.

Și, odată enervându-ne, primul gând care ne vine în minte este cum dracului a ajuns ăsta demnitar, cine l-a pus acolo?!? Iar enervarea crește în noi pe măsură ce ne dăm seama că tocmai noi, publicul, suntem cei care l-am pus acolo. Desigur, beneficiarii dintre noi ai sistemului de protecție psihică numit negare își vor curma enervarea la gândul că, de fapt, nu noi l-am pus pe prost acolo unde l-am găsit, ci sistemul mafiot, oculta internațională sau serviciile secrete. Adică, negarea ne îndeamnă să concludem că nu noi suntem de vină, noi fiind doar victimele unei conspirații pe scară largă împotriva noastră și a poporului din care facem parte.

Eventual, dacă nu suntem adepții teoriei conspirației mondiale împotriva poporului român, dar suntem totuși dotați cu sistemul de protecție psihică numit negare, am putea da vina pe poporul acesta, în întregul său, că este atât de prost încât permite unora ca demnitarul ce face subiectul analizei noastre de prostie să ajungă și să fie acolo unde este. Adică, noi suntem singurii deștepți într-un popor de proști. Numai că noi nu prea avem ce face, pentru că, zice o vorbă din acest popor, cu prostul nu e bine să te pui.

O altă sursă de enervare, care ne poate strica raționamentul descoperirii prostului, în cazul unui demnitar, este când ne dăm seama că respectivul ne ia pe noi drept proști. Asta, deoarece, cu sinceră modestie, acceptăm să se creadă orice despre noi, numai că am putea fi proști nu. Dacă ne răcorim puțin, în sensul că respirăm adânc și ne gândim la lucruri frumoase pentru un minut sau două, am putea diminua iritarea care ne cuprinde la descoperirea situației că cineva ne ia drept proști, dându-ne seama că, de fapt, acel cineva a este suficient de sub-inteligent încât să se lase developat că ia oamenii drept proști, atunci când ei nu sunt.

În eventualitatea că vreți să verificați validitatea observațiilor de mai sus, vă propun un studiu de caz. Rezolvându-l, veți putea verifica pe pielea dumneavoastră dacă demnitarul din cazul nostru este sau nu este prost, dacă respectivul vă ia sau nu pe dumneavoastră drept proști, dacă vă deranjează sau nu concluziile la care ajungeți și, cel mai important, dacă vă puteți păstra sau nu calmul pe durata exercițiului și după aceea.

Cazul este foarte simplu. Domnul Ponta Victor este premierul guvernului care îi poartă numele. Domnia sa a ajuns în această demnitate publică în urma alegerilor generale din decembrie 2012, fiind numit de președintele României, domnul Băsescu Traian, după ce a fost propus de o majoritate de peste două treimi din Parlamentul Țării și susținut ori acceptat de restul partidelor parlamentare. În plus față de susținerea parlamentară masivă și, implicit, de susținerea populară de largă respirație, în vederea numirii, domnul Ponta a încheiat un pact scris și semnat cu domnul Băsescu, care cuprindea condițiile de guvernare agreate de cei doi. Mai mult, după numire, domnul Ponta a colectat alte condiții pe care ar trebui să le îndeplinească pentru a fi premierul României de la unele organisme internaționale sau supra-statale, cum sunt Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială, Comisia Europeană, de la unele cancelarii euro-atlantice, cum sunt cele din Washington D.C., Berlin, Paris, precum și de la unele corporații mai mici sau mai mari, cum sunt Gabriel Resources sau Chevron. Unele dintre aceste achiziții de condiții au fost efectuate în secret și au fost apoi desconspirate, altele au fost transparente de la început. S-ar putea să mai fie și alte condiții, de care noi nu am aflat încă. În toate cazurile, domnul Ponta s-a angajat public să satisfacă respectivele condiții, chiar dacă noi nu le știm concret și în amănunt, și, evident, chiar dacă nu au făcut obiectul Programului de guvernare aprobat de Parlamentul României, ca să nu mai vorbim de promisiunile electorale.

Desigur, pentru îndeplinirea acestor condiții, este nevoie de bani publici, care să alimenteze bugetul de stat patronat de premierul Ponta. Numai că, aici, domnul Ponta are o problemă. Nu sunt suficient de mulți bani pentru toate promisiunile făcute tuturor celor care îl susțin pe domnia sa în scaunul de premier. Dacă este să ne luăm după datele oficiale, aproape jumătate din economia Țării este gri sau neagră, adică nu dă bani la stat pentru alimentarea bugetelor de toate felurile, privându-l astfel pe domnul premier Ponta de vreo 15 – 20 miliarde de euro în fiecare an, bani care ar trebui să fie la buget, de cheltuială, dar nu sunt. Numai din comerțul cu pâine domnul Ponta pierde un miliard de euro anual, prin evaziune fiscală, a declarat recent ministrul său pentru agricultură.

Soluția găsită și aplicată de domnul premier Ponta Victor este să introducă noi taxe și impozite pe care să le plătească jumătatea rămasă albă a economiei românești, concomitent cu reducerea unor cheltuieli pentru public sau categorii defavorizate ale publicului, în vederea constituirii fondurilor pentru finațarea promisiunilor domniei sale.

Acesta este cazul pe care îl propun de studiat. De aici încolo, gândiți și dumneavoastră...