Mentalitatea de slugă

Ideea că în relațiile internaționale se întâmplă numai jocuri cu sumă nulă relevă o mentalitate de slugă. Pentru cine nu este familiarizat cu termenul, jocul cu sumă nulă este acel joc în care câștigul unuia dintre jucători devine automat pierderea celuilalt, astfel încât suma câștigurilor celor doi, luate împreună, va fi întotdeauna zero.

În relațiile internaționale, acest joc cu sumă nulă descrie situația în care un stat nu poate avea aceleași relații strânse cu doi actori diferiți, cel mai bun exemplu de asemenea actori diferiți fiind Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică, până cum 22 de ani. Astfel, de câte ori un stat aflat în tabăra sovieticilor a trecut în tabăra americanilor, sovieticii au pierdut acel stat. Sau invers.

De ce zic eu că această realitate și interpretarea ei relevă o mentalitate de slugă? Pentru că se referă la relațiile internaționale care se asemuiesc cu cele dintre stăpâni și slugi, bazate pe principiul că un stăpân poate avea mai multe slugi, dar o slugă nu poate sluji la doi stăpâni.

Una dintre interpretările teoretice foarte răspândite și general acceptate este că relațiile internaționale sunt, în esență, relații de putere. De aici, cei mai puțini familiarizați cu teoria ajung să creadă că relațiile de putere înseamnă întotdeauna relații de forță, de dictat, în care cel mai puternic îl supune pe cel mai slab. Ceea ce, evident, nu corespunde realității.

În primul rând, relațiile internaționale nu sunt numai relații de putere. Mai sunt și relații de persuasiune, de apel la puterea argumentului, ca să zic așa, la cântărirea avantajelor reciproce între state, la dialog și cooperare. Rezultatul acestor relații de persuasiune se regăsește în tratate și convenții internaționale, în alianțe și uniuni de state, făcând ca ele să fie tipul dominant de relații în zilele noastre. Și mai sunt și relațiile de prietenie, bazate pe sentimente, nu pe logica intereselor materiale sau pe putere.

În al doilea rând, puterea care caracterizează relațiile internaționale nu este reprezentată doar de forța brută, cum este cea a armelor sau altor mijloace distructive, amenințătoare. Tot de putere sunt considerate și relațiile diplomatice sau politice, cele economice, culturale sau de alt fel asemănător.

Specificul tuturor acestor tipuri de relații, bazate pe persuasiune, pe prietenie, ori caracterizate de puterea diplomatică, economică, culturală și așa mai departe este că ele, relațiile, nu pot fi niciodată descrise ca un joc cu sumă nulă. Imaginați-vă, de exemplu, cum ar arăta lumea dacă statele aparținând francofoniei ar fi obligate să nu aibă niciun fel de relații culturale cu oricare alt stat ce nu aparține acestui club.

Desigur, omenirea nu a ajuns încă în stadiul în care statele să nu mai aibă nevoie deloc de putere militară. Această formă de putere rămâne în continuare necesară pentru satisfacerea celor mai serioase interese naționale. Numai că destinația și modul de întrebuințare ale puterii armate s-au schimbat major, după sfârșitul războiului rece, de la care a trecut deja aproape un sfert de secol.

Încă de la finele celui de-al doilea război mondial se ajunsese la un consens general că armele ar trebui destinate numai apărării națiunilor, nu și agresiunii. Astfel, peste tot au apărut ministerele apărării, în locul ministerelor de război, cum fusese mai înainte, iar agresiunea a devenit delict de drept internațional. Cât despre modul de întrebuințare, statele care au apelat la puterea lor militară au făcut-o doar pentru scopuri limitate, de tipul schimbării uneia dintre politicile statului supus intervenției militare, cum ar fi politica sa umanitară inacceptabilă, sau pentru schimbarea unui anume regim politic, de asemenea considerat inacceptabil.

Asta nu înseamnă că nu mai există în lume națiuni care să se comporte ca stăpâni sau ca slugi la stăpân. Iar ele vor exista atâta vreme cât popoarele acelor națiuni vor considera că le este mai bine dacă au un astfel de comportament. Caracteristica acestor națiuni este că ele nu reușesc să își dezvolte alte forme de putere decât cele de forță, de dictat, de șantaj ori amenințare, sau, după caz, alte forme de obediență, de renunțare la orice ambiții de independență și nici relații alternative celor de putere, cum sunt cele de persuasiune sau prietenie.

Statele aflate în poziția de subordonare față de un stat puternic militar beneficiază totuși de dreptul la autodeterminare a popoarelor, consfințit de legislația internațională și de practica relațiilor între state. Pe baza acestui drept, fostele colonii din Africa și din Asia și-au câștigat independența în anii 1950 – 1960. Tot pe baza acestui drept, statele foste republici sovietice s-au putut desprinde de Rusia, așa cum statele din Balcanii de Vest, cu excepția Albaniei, au rezultat din destrămarea Iugoslaviei.

Ar mai fi unele statele care, aparent, sunt independente, libere de orice formă de dominație, dar care se situează benevol sub influența sau chiar dictatul unui alt stat mai puternic. Foarte rar se întâmplă ca această plasare în poziție de subordonare să fie rezultatul unei presiuni sau amenințări din partea statului dominant. De cele mai multe ori, se petrece cu aceste state subordonate un fenomen de persuasiune negativă, de tipul convingerii că le-ar fi mai bine dacă ar rămâne în această poziție, deoarece alternativa ar fi să se plaseze tot ca subordonați, dar față de un alt actor internațional puternic, ce le-ar fi mai ostil decât actualul dominant. Adică, persuasiunea negativă se folosește de formula unui joc cu sumă nulă.

Acceptarea acestor argumente duce la dezvoltarea mentalității de slugă în statele dominate, prin mentalitate înțelegând un set de idei, concepții și reprezentări foarte bine înrădăcinat în mintea unei persoane sau în mentalul colectiv ca fiind un adevăr indubitabil, pe baza căruia acea persoană sau acel colectiv își formulează năzuințele și își ia deciziile. Iar prin slugă înțeleg opusul omului sau colectivului liber, și nu opusul stăpânului.

Concret, de câte ori auziți pe cineva că zice că este mai bine să ne vindem resursele naturale neregenerabile americanilor, ca să nu ni le ia rușii, să știți că acel cineva are o mentalitate de slugă, așa cum tot mentalitate de slugă are și publicul care acceptă respectiva spusă, dilema slugii fiind doar căruia dintre potențialii stăpâni să îi pupe mai degrabă mâna sau să îi lingă pantoful.

Un chinez în România

Să scriu un eseu despre vizita oficială a premierului chinez Li Kegiang la București, în ultima parte a lunii noiembrie 2013, mi se pare ca și când aș adăuga un pahar de apă într-o fântână. Chiar dacă apa din paharul meu ar fi ceva mai limpede decât cea din fântâta informării publice, odată aruncată în marea de dări cu părerea despre „relațiile sino-române”, în general, și despre vizita propriuzisă, în particular, această apă mai limpede nu ar face nicio diferență în rândul băutorilor de asemenea opinii.Totuși, am o mâncărime în degetele de deasupra tastaturii să scriu măcar un lucru, ce mi se pare că ar putea pluti la suprafața apei din fântântă, ca să mă păstrez în metafora propusă aici.

Premierul Li a ținut un discurs în Parlamentul României. Acest discurs a fost televizat în direct și urmărit de o mulțime de cetățeni români. Deși aș fi vrut și eu să îl urmăresc și chiar am avut posibilitatea să stau în fața televizorului pe timpul acestui discurs, nu am fost în stare să mă uit la transmisia în direct. Mi-a fost imposibil să asist la chinurile bietului translator sau bietei translatoare, care, mai mult ca sigur, pierduse textul pregătit din timp al discursului premierului chinez și încerca acum să bănuiască, în direct și bâlbâit, ce voia să zică domnia sa și să traducă simultan în limba română, limbă cu care, evident, nu apucase să se familiarizeze îndeajuns. Și, de jenă, mi-a mai fost imposibil să mă uit la imaginile cu premierul român, domnul Ponta Victor și la cele cu președintele Senatului României, domnul Crin Antonescu, care arătau lumii întregi cum se hizleau domniile lor, așa, fără nicio noimă, ca niște copii incapabili să se concentreze pe un subiect mai mult de două minute, dar obligați să stea în bancă, la școală, pe timpul unei prelegeri mai lungi, din care nu înțeleg nimic și, ca urmare, pretind că nici nu îi interesează și își omoară timpul râzând pe ascuns și ținându-se de șotii.

Asta nu înseamnă că discursul nu a fost unul memorabil și foarte bine pregătit, așa cum este tot ceea ce face orice chinez de treabă. Domnul Li a spus foarte multe lucruri interesante și importante, domnia sa făcând dovada că nu a ajuns întâmplător în fruntea executivului chinez, ci se află în această postură în urma unei selecții riguroase și a unei pregătiri personale ce a început, probabil, încă dinainte de nașterea sa.

Ceea ce m-a îndemnat să scriu aceste rânduri este teza domnului Li că sentimentalul poate fi un impuls, ba chiar un motor al politicii externe și al celei economice chineze. Domnia sa a nominalizat sentimentul de prietenie între cele două națiuni ca exemplu de rațiune sentimentală, ca să zic așa. Acest sentimental constituie, de altfel, singura explicație plauzibilă pentru care China insistă să aibă relații politice și economice strânse cu România. Zic asta, deoarece, la o privire generală, cele două state sunt atât de departe unul de celălalt, încât pot fi considerate incompatibile.

Nu mă refer aici la incompatibilitatea de dimensiune, ori de poziție geografică, sau de sistem politic. Am în minte faptul că România este un stat suficient de corupt pentru a nu își putea îndeplini funcțiile nici măcar la modul minimal, în timp ce China este foarte eficientă în menținerea corupției la un nivel din care aceasta nu poate influența funcționarea statului și nici performanța economică. Mă mai refer la faptul că România consideră un succes al guvernării sale faptul că nu are creștere economică negativă, menținându-se la plus câteva zecimi de procent, în timp ce China este necăjită că nu a reușit decât o creștere economică de 7,7 la sută în primele nouă luni, cu 0,2 la sută mai mult decât își propusese pentru acest an.

Mai am în minte și incompatibilitatea evidentă între protagoniștii vizitei chinezului la români. Domnul Ponta, din secunda în care l-a pus domnul Băsescu Traian premier, a descoperit că știe domnia sa mai bine orice și ia decizii în consecință, fără să se consulte cu nimeni, nici politic, nici pentru susținerea rațională a acelor decizii. Domnul Li tocmai a solicitat experților și antreprenorilor chinezi să contribuie cu știința lor la fundamentarea deciziilor pe care conducerea de partid și de stat chineză le ia în vederea contracarării efectelor negative ale mediului economic internațional aflat încă în criză și pentru adâncirea reformelor, ca rețetă verificată de succes și de progres.

De aceea zic eu că existența sentimentului de prietenie sino-română este singura explicație pentru care chinezii ar fi interesați de români, altfel decât să se alăture și ei străinilor care jumulesc de zor această Țară și îi umilesc populația, spunând că respectiva jumulire este, de fapt, îndreptată spre binele național.

Perenitatea ideilor bizare

Ziarul Financiar publica prin aprilie anul acesta spusele domnului Øystein Hovdkinn, ambasadorul Norvegiei la București, despre „nebunia” că, deși românii au un potential agricol de hrană pentru 80 de milioane, totuși ei importă două treimi din alimentele pe care le consumă populația României.

Avem aici încă un exemplu, din enorm de multele, în care ne minunăm de ceea ce cred și zic străinii despre noi, românii. Și ne minunăm atât de tare, încât ideile bieților străini ni se par extrem de bizare. Eu fiind ceva mai umblat și mai citit, ba chiar și mai experimentat în a face câte ceva, mă minunez mai degrabă de faptul că trebuie să vină străinii să ne spună ceea ce ar fi trebuit să vedem, să știm și, mai ales, să facem chiar noi înșine, ca popor european de secolul 21.

Acum, dacă este să ne gândim la rece, că tot vine iarna, nici cu spusa străinilor nu este mare lucru. Ei vin, spun ce au de spus și pleacă, iar noi rămânem tot așa, ancestrali pe aceste meleaguri.

Acum câțiva ani făcusem o clasificare a statelor, în state de prima mână, de mâna a doua și state vai-de-capul-lor.

Un stat de mâna întâi are întotdeauna un popor conștient de puterea sa de guvernare directă și de control asupra faptelor reprezentanților săi în legislativ, juridic și executiv. Acest popor are o viziune privind locul și rolul pe care vrea să îl ocupe în comunitatea de națiuni independente și în organizații și alianțe multistatale. Ca urmare, el are și politici departamentale sau sectoriale pe termen lung pentru canalizarea eforturilor naționale spre atingerea unei asemenea viziuni strategice. Și, bineînțeles, are instituții care să sprijine și să garanteze transpunerea în viață a unor asemenea politici. Mai pe scurt, un stat de mâna întâi are un popor care știe cu precizie de ce există statul în care viețuiește și care se comportă ca atare, adică foarte conștient de menirea sa, atât în interior, cât și în exteriorul țării. În discursul public, deciziile guvernaților sunt în mod obligatoriu argumentate exclusiv pe baza năzuințelor, dorințelor și opțiunilor poporului, consemnate în documentele strategice.

Un stat de mâna a doua are un popor în cadrul căruia nimeni nu știe de ce există acel popor pe harta politică a lumii, în afara argumentului istoric, că este aici de sute sau chiar de mii de ani. De fapt, populația acelui stat nu are conștiința că este un popor și nu are nicio viziune strategică. De aceea, nu are nici politici pe termen lung, în nici unul dintre sectoarele de guvernare a domeniului public. Pentru a funcționa ca stat, populația respectivă primește sfaturi și sprijin din afară. Instituțiile acelui stat sunt slabe și importă norme și proceduri după care să funcționeze. Fără să pătrundă însă esența ori rațiunea de a fi a acelor importuri. Singura salvare ca stat, pe termen lung, este ca nația respectivă să fie integrată în organizații internaționale, unde guvernul statului de mâna a doua va aștepta să i se spună ce să facă, fie sub forma de acquis, fie sub forma de directive sau rezoluții. În discursul public, deciziile guvernanților vor fi susținute de argumente de tipul: „așa au făcut și alții”, sau „așa ne-a cerut NATO sau Uniunea Europeană”.

Un stat vai-de-capul-lui nu este nici măcar un stat de mâna a doua. Este un stat din care cetățenii săi nu mai vor să facă parte. Muți dintre ei îl părăsesc și nu mai vor să audă de el, iar alții se opun direct statului, fie prin evaziune fiscală, fie prin furt de la stat, fie prin ambele. Asta, ca să nu mai vorbim de înmulțirea masivă a trădătorilor și vânzătorilor de țară de toate felurile, dar mai ales a celor din rândurile guvernanților. Nu numai că nu se poate vorbi de vreo viziune strategică de dezvoltare a colectivității umane în interiorul granițelor unui asemenea stat și, în consecință, nu ar avea cum să fie vorba și de vreo politică pe termen lung, dar nu mai funcționează nici instituțiile de bază, nici măcar cele croite conform normelor și procedurilor importate din afară. Singura regulă de guvernare este bunul plac al celor la putere, atât în legislativ, cât și în juridic și executiv. În discursul public, care, de fapt, se transformă într-un monolog al puterii, guvernații nu mai explică deciziile luate, sau, dacă pretind că o fac, de fapt ei mint și dezinformează cu seninătate.

Dacă ar fi să ne luăm după atitudinea și spusele domnului ambasador norvegian, România ar fi un stat de mâna a doua, norvegianul nostru spunându-ne ce avea domnia sa de spus în contextul în care tocmai anunțase un sprijin financiar nerambursabil de peste 300 de milioane de euro, din partea Guvernului Norvegiei, pentru România.

Numai că noi, românii, aflați pe aceste meleaguri de dinainte de descoperirea Norvegiei de către vikingi, ne cunoaștem mai bine atât realitățile, cât și specificul național. Nici nu se poate pune problema că am fi un stat de mâna a doua! Nu știe domnul ambasador ce vorbește, altă explicație nu poate fi.

Pentru oricine este familiarizat cu românii și modul lor de viețuire în comun, între granițele statului ce le poartă numele, este evident că România este cu totul alt fel de stat, decât unul de mâna a doua, conform clasificării de mai sus.

Afacerea creditul agricol

Conform declarațiilor domnului Băsescu Traian, președintele României, fiica sa, doamna Ioana Băsescu a făcut un credit ipotecar pe trei decenii la CEC Bank, care este singura bancă propietate a statului român, iar cu banii obținuți astfel a cumpărat, pentru familia președintelui Băsescu, un teren agricol de aproape 300 de hectare, undeva prin Țară. Domnul Băsescu a mai explicat că pământul acesta este, de fapt, al domniei sale, fiica sa făcând doar oficiul de a obține creditul în valoare de un milion de euro, deoarece ea îndeplinea condițiile de vârstă mai fragedă și de veniuri lunare mai mari decât cele ale tatălui său prezidențial.

Jurnaliștii trustului de presă Intact, aparținând rivalului băsescian Dan Voiculescu printr-o fiică de-a domniei sale, au arătat public faptul că această situație este o treabă necurată și, în lungi emisiuni tip șezătoare sau clacă, au dezbătut pe ecranul Antenei 3 detaliile afacerii respective. În momentul în care acul contorului audienței s-a mișcat în sus la postul de televiziune Antena 3, și celelalte televiziuni au abordat subiectul, fie apărându-l pe președinte, fie dezaprobându-l, în funcție de tipul predominant al telespectatorului din audiența lor, fie el băsist, fie anti-băsist. Telespectatorul indiferent la existența și activitatea domnului Băsescu Traian nu a fost băgat în seamă.

Am fost întrebat cât va mai ține acest subiect capul de afiș al circului mediatic, sau prima pagină, cum se spune în limbaj jurnalistic? Răspunsul se află la telespectatori și la plătitorii de propagandă mediatică. Televiziunile și ziarele care se hrănesc din audiență vor abandona subiectul în momentul în care telespecatorul nu va mai fi interesat de el. Adică, poate chiar și astăzi. Televiziunile care se hrănesc din sponsorizări ale plătitorilor de propagandă vor abandona acest subiect doar atunci când nu vor mai primi bani pentru el de la respectivii sponsori.

Pentru a afla când se va întâmpla așa ceva, va trebui să bănuim ce interese i-au mânat pe propagandiști să abordeze subiectul, pentru a constata apoi că subiectul se va răci doar atunci când interesele respective au fost satisfăcute.

Înainte de a face asta, este nevoie să vedem, în câteva cuvinte, despre ce vorbim aici. Toate datele și informațiile publice ne arată că avem de a face cu o afacere de spălare de bani. Domnul Băsescu Traian și fiica acestuia, doamna Ioana Băsescu sunt notorii pentru dificultatea cu care au explicat, în trecut, sursa averii lor imobiliare, de valoare mult mai mare decât veniturile realizate cinstit și transparent de domniile lor. La un moment dat, domnul Băsescu chiar a încercat o explicație pe rațiuni de afaceri cu terenuri, în sensul că ar fi cumpărat ieftin și ar fi vândut scump, devenind celebru cu expresia „mai un teren, mai un hă hă hă...”

În asemenea condiții, faptul că tranzacția actuală de cumpărare a terenului agricol a avut loc simultan cu anunțul public al liberalizării cumpărării de terenuri în favoarea cetățenilor străini ne îndeamnă să ne gândim că, la anul, imediat după ce nu va mai fi președintele României, domnul Băsescu va găsi un cumpărător al acestui teren de aproape 300 de hectare, care va fi bucuros să plătească pe el două sau trei milioane de euro. Imediat după aceea, orice cheltuială făcută publică a domnului Băsescu și familiei sale va putea fi explicată prin faptul că banii provin din tranzacția respectivă de vânzare scumpă a unui teren agricol cumpărat ieftin și cu credit de la bancă. De altfel, domnul Băsescu a ținut expres să ne subilineze faptul că prețul obținut de domnia sa pe tăpșanul în cauză este mult mai mic decât cel al pieții sau al evaluatorului băncii de unde a luat fiica domniei sale împrumutul.

La aceeași concluzie a prezumatei spălări de bani ne duce și analiza economică a tranzacției băsesciene. Deși domnul Băsescu a avut grijă să ne arate că domnia sa este un agricultor în devenire, chiar înainte ca noi să fi aflat că și-a cumpărat pământ, filmându-se într-un răzor de castraveți, din punct de vedere economic nu este eficient să cumperi un teren de 300 de hectare în vederea exploatării prin efort propriu. Pentru a produce cât de cât un venit net, o asemenea suprafață trebuie dată în arendă unui arendaș care gestionează peste o mie de hectare, deși sunt economiști care cred că și o mie de hectare este prea puțin pentru a face agricultură profitabilă. Numai că banii pe care i-ar primi proprietarul terenului de la arendaș nu ar acoperi rata lunară a împrumutului de la CEC Bank al doamnei Ioana Băsescu.

Dacă domnul Băsescu ar fi vrut de-adevăratelea să se ocupe personal de agricultura mare, nu ar fi trebuit să cumpere nicio palmă de pământ. Era suficient să arendeze, plătind arendatorului o arendă întotdeauna mai mică decât rata împrumutului la bancă pentru cumpărarea terenului, așa cum fac toți marii agricultori din România și de pretutindeni.

Am ținut să amintesc aceste aspecte ale afacerii creditului agricol băsescian doar pentru a constata că discuția publică despre acest subiect se poartă pe alte coordonate, mai tehnice și mai încâlcite, cum ar fi telefonul dat de președintele Băsescu ministrului de finanțe pentru a-i pune o pilă directorului băncii CEC Bank ce tocmai îi aprobase fiicei sale creditul în cauză.

Una dintre caracteristicile propagandei anti-băsiste este că subiectul Băsescu trebuie ținut în atenția publicului fără ca această atenție să aibă consecințe în sancționarea actelor reprobabile sau chiar ilegale ale domnului Băsescu. Asa nu înseamnă că leaderii acțiunii anti-băsiste sunt ipocriți sau chiar țin cu domnul Băsescu în ascuns. Este ca și cum trăgătorul cu arcul ar vrea să nimerească de fiecare dată ținta, dar cu grijă ca nu cumva să o strice, că nu are alta de pus în locul acesteia. Adică, domnii Antonescu, Constantin, Ponta și Voiculescu au nevoie ca domnul Băsescu să existe și să fie în funcție, pentru că domnia sa reprezintă atât unitatea de nezdruncinat a uniunii care îi încorporează pe acești domni, cât și principalul program ideologic de partid care i-a promovat în fruntea preferințelor electoratului și, în consecință, și în fruntea Țării.

Așa că, din perspectiva propagandei anti-Băsescu, subiectul afacerii creditului agricol va fi epuizat doar atunci când va fi descoperit un alt subiect, la fel de percutant pentru publicul românesc și de irelevant pentru viitorul domnului Băsescu Traian, președintele României.

Sfaturi gratis

Este bine să îi deosebiți pe oamenii inteligenți de cei isteți sau șmecheri.

Oamenii inteligenți sunt cei care pot pătrunde cu mintea înspre esența lucrurilor și fenomenelor care îi înconjoară. Nu vor investiga neapărat aceste lucruri și fenomene până în străfundurile lor, ci numai până acolo unde vor fi satisfăcuți că le înțeleg și le pot folosi, după caz, fie ca oportunități, fie ca soluții la problemele vieții.

Ca urmare a acestei calități, oamenii inteligenți nu vor avea neapărat cele mai înalte titluri academice sau științifice, ci vor obține doar acele diplome necesare exercitării inteligenței lor. De aceea, nu îi veți recunoaște pe aceștia după numărul diplomelor sau după valoarea acestora, nici după numărul cărților citite sau a programelor de instruire parcurse, ci după relevanța raționamentului și calitatea soluțiilor la orice probleme au avut de rezolvat.

Nu veți ști niciodată cât de inteligenți sunt oamenii isteți sau șmecheri. Dacă ar fi să le aplicați un test pentru coeficientul de inteligență, aceștia nu vor răspunde cât mai bine posibil, ci vor căuta să trișeze, prin toate formele, pentru a obține un scor cât mai mare. Dacă scorul pe care îl vor obține prin aceste eforturi nu va fi cel dorit, vor găsi tot felul de motive pentru a anula orice efecte ale testului acela de inteligență în viața lor. Dar, în general, isteții sau șmecherii se vor feri cu atenție de orice test de inteligență, cum se feresc de orice examen ale cărui rezultate nu pot fi controlate.

În același timp, îi puteți ușor recunoaște pe șmecheri după numărul mare de diplome și certificate de la studii și cursuri de specializare dobândite în condițiile în care nu au fost însoțite de testări și examinări, sau care au fost obținute la școli relaxate în testarea cunoștințelor și deprinderilor.

Pe șmecheri îi mai puteți recunoaște cu ușurință și după numărul mare de improvizații în tot ceea ce fac și după îndemânarea cu care „învârt pe degete” orice colectiv, audiență sau persoane cu care se află în dialog sau orice tip de relații.

De ce vă dau sfatul acesta?

Pentru că, în România, istețimea sau șmechereala sunt la mare preț, iar inteligența este prea des asemuită cu fraiereala.

Istețul este frecvent admirat pentru modul în care se „descurcă” în tot ceea ce întreprinde. Dar, dacă vă veți asocia cu un asemenea șmecher, veți fi în pericol permanent ca acesta să compenseze pe seama dumneavoastră lipsa lui de pricepere, sau chiar lipsa lui de inteligență.

Iar acest lucru vă va aduce numai frustrări, necazuri și vă va face viața mai grea și mai urâtă.

În schimb, asocierea cu o persoană inteligentă vă va situa, cu siguranță, în zona interesantă a vieții, vă veți îmbogăți sufletește și veți avea și un acces ușor și plăcut la soluții pentru multele probleme de zi cu zi sau chiar pentru cele existențiale.

Adică, veți trăi mai plăcut și veți fi mai fericiți.

Este bine să îi deosebiți pe adevărații intelectuali de așa-zișii intelectuali.

Cea mai precisă modalitate de identificare a unora și a celorlalți este să vă uitați la producțiile intelectului lor. Dacă această producție ia forma unor cărți, nu vă uitați la numărul lor, la grosimea lor ori la calitatea hârtiei pe care sunt scrise. Aceste criterii nu sunt de loc relevante, mai ales în condițiile în care sunt mulți cei ce plătesc pentru publicarea propriei literaturi. Uitați-vă doar la cine citește acele cărți și, mai ales, ce se întămplă cu cititorii după lectură.

Dacă producțiile intelectualilor sunt de natură orală, nu vă luați după timbrul vocii, pentru că sunt mulți vorbitori care își îngroașă vocea, ca să pară mai virili în gândire, pe când ei sunt, de fapt, intelectualicește impotenți. Nu vă luați nici după debitul verbal, pentru că sunt mulți semi-docți cu un debit verbal atât de rapid încât gândirea vorbitorului nu poate ține pasul cu el și acesta ajunge să spună numai inepții. Nici volumul rostirii nu este un bun criteriu, deoarece cei care strigă mai tare nu sunt cei care au mai multă dreptate, ci cei care sunt în totală lipsă de argumente ale intelectului.

Uitați-vă doar la acei vorbitori care vorbesc pentru dumneavoastră și nu pentru a se auzi pe ei, care sunt atenți la ce spun, cum spun și, mai ales, cum primiți dumneavoastră ceea ce spun ei.

Sunt intelectuali care folosesc citate sau referiri la zicerile altor intelectuali, mai de vază sau mai internaționali. La noi, în România, citatele sau referirile sunt folosite de falșii intelectuali pentru a epata, a surprinde și a uimi auditoriul cu originalitatea și complexitatea lecturilor lor și a capacității de memorare a unor pasaje. Din păcate, aceste apucături nu sunt de loc intelectuale, ci semi-docte.

Adevărații intelectuali sunt cei care folosesc citatele și referirile la alții pentru a crea o punte comună din lecturi și școli de gândire comune între ei și auditoriu. Când folosesc un citat, nu se uită la dumneavoastră ca să vadă uimire sau admirație față de cât de citiți sunt ei și ce memorie bună au, ci ca să vadă aprobarea că citatul a fost bine ales din scrierea care vă este și dumneavoastră cunoscută.

De ce vă dau sfatul acesta?

Pentru că viața dumneavoastră poate fi mai frumoasă sau chiar mai ușoară dacă în ea intră intelectuali care vă pot face să înțelegeți mai bine ce se întâmplă cu noi, cu lumea și cu viața.

Sau, aceeași viață se poate complica sau chiar urâți dacă vă luați după niște impostori care vă pot păcăli cu idei deșucheate sau furate cu stângăcie ori preluate trunchiat de la adevărații intelectuali, astfel încât să vă înfunde și mai adânc în necunoaștere și dezorientare.

Este bine să aveți un plan personal pentru următorii ani.

Iar atunci când vă faceți planuri sau proiecte de viitor, aveți grijă ca acestea să nu fie mai mult dorințe, vise și idealuri, ci adevărate obiective sau scopuri pe care vreți să le atingeți.

De ce vă dau sfatul acesta?

Pentru că, atât cultura, cât și mentalitatea românească vă îndeamnă să trăiți de-pe-azi-pe-mâine.

Este bine să nu vă refuzați singuri succesul.

Gândiți-vă de câte ori nu v-ați spus: „nu are rost să mă străduiesc, pentru că oricum nu o să îmi meargă...” Adică, ați stabilit chiar dumneavoastră că este imposibil să aveți succes în ceea ce voiați să întreprindeți. Sau, dacă sunteți sinceri cu dumneavoastră, ați preferat să nu faceți nimic decât să dați satisfacție altora, inclusiv sorții, că v-au făcut să pierdeți sau să eșuați.

Ar trebui să recunoașteți că un asemenea mod de a vă apuca de orice treabă este deosebit de păgubos. Pentru că prima condiție a succesului este să participi! Dacă această condiție nu este îndeplinită, atunci, cu siguranță, nu aveți cum să izbândiți în ceea ce nu faceți. Iar singura satisfacție cu care vă alegeți din această atitudine este că nu ați dat prilejul altora să vă taie craca de sub picioare, ci v-ați tăiat-o singuri, așa, ca să le faceți celorlalți în ciudă.

Toate popoarele care au acum o bunăstare generală, care au un nivel de dezvoltare de câteva ori mai mare decât cel al poporului român, toate aceste popoare au o mentalitate de temerari, de exploratori, de aventurieri, ori de vizionari. Adică o mentalitate care îi îndeamnă să nu se oprească din încercări, de teamă că s-ar putea să nu izbândească.

Printre cele mai populare personalități din istoria scurtă a națiunii americane sunt situați la loc de cinste Lewis și Clark. Aceștia au fost doi americani ce s-au încumetat să întreprindă o expediție de-a lungul fluviului Mississippi, de la Oceanul Atlanticului la Oceanul Pacific, la începutul secolului XIX. Expediția lor este studiată de fiecare elev american, iar cultura generală îi obligă pe aceștia să știe cum s-au ajutat Lewis și Clark de diverși indieni sau vânători ori aventurieri. Și, mai ales, cum au reușit ei să cunoască limitele continentului America de Nord, de la Est la Vest. Asta în pofida multor obstacole și chiar pericole ce le-au stat în față. 

Alte națiuni, de la britanici la portughezi sau belgieni, au avut o pleiadă de temerari care au descoperit drumuri necunoscute spre locuri neștiute, până au dovedit că planeta pe care trăim este rotundă. Numele acestora este consemnat la loc de cinste în manualele de istorie națională și chiar internațională. Ei sunt și astăzi exemple de urmat pentru cetățenii țărilor unde s-au născut sau au activat. Italienii se mândresc cu faptul că sunt un popor de artiști și exploratori.

Știu că acum gândul vă zboară spre români de aceeași factură, cum ar fi Racoviță sau Milescu Spătaru. Diferența este însă esențială, pentru oricare român ați aduce în discuție. Niciunul dintre mai cunoscuții sau mai modeștii temerari români nu a acționat în spiritul și în mentalitatea românească. Chiar și inventatorii români, unii de prestigiu mondial, sunt consemnați în cultura românească numai cu titlul de curiozități, sau, în cazul în care invenția ori nu a fost fructificată, ori a fost chiar furată, cu titulul de anecdotă. Și cu morala specific românească: vedeți ce a pățit dacă s-a apucat să facă ceva? I-au furat ăia invenția.

De ce introduc alte popoare dezvoltate în cultura lor națională exemple de temeritate, de aventură sau chiar de viziune? Pentru că aceste exemple susțin mesajul puternic: au succes în viață, pentru ei și pentru semenii lor, numai cei care cutează, care nu se sperie de dificultățile posibile pe care le-ar putea întâmpina pe parcurs, care nu se pleacă în fața eșecului! Iar acest mesaj este indispensabil celor ce își edifică bunăstarea pe creșterea productivitîții. Iar această creștere se bazează, de la un anumit nivel în sus, exclusiv pe inovație și temeritate.

Din păcate, românii nu au ajuns încă la acest nivel. Noi mai suntem încă la nivelul la care creșterea eficienței și eficacității activității noastre, în oricare sector, fie el public sau privat, se bazează pe importul de experiență de la cei care au trecut deja pe acolo. Asta pentru că suntem mult rămași în urmă, așa cum ne arată toți indicatorii socio-economici.

Însă, nici nu putem aștepta să ajungem la un nivel de dezvoltare de la care inovația și temeritatea sunt atribute esențiale pentru progres. Dacă vreți să vă fie bine, urmați acest sfat și nu vă mai autocenzurați, înainte de a face ceva, orice și oricât de temerar sau de inovativ ar fi acel ceva.

Îndrăzniți!

S-ar putea să nu reușiți. S-ar putea să reușiți doar uneori. Dar, cu siguranță veți fi mult mai câștigați, oricare ar fi rezultatul, decât dacă vă condamnați chiar dumneavoastră, de la început, eșecului.

Ineptia de duminică...

... a fost emisă de domnul Dan Șova, ministrul pentru marile proiecte din Guvernul Ponta și fiul vitreg al apărătoarei pe bani grei a companiei Roșia Montană Gold Corporation.

Prezent într-unul din studiourile postului de televiziune Antena 3, domnia sa a spus că, pe „termen lung sau chiar mediu”, se va dovedi că domnia sa are dreptate să „apere” proiectul companiei cu care mămica sa vitregră a fost în relații contractuale până să devină băiatul ministru promotor al aceleiași companii, deoarece acest proiect „asigură locuri de muncă”.

De partea cealaltă a mesei din studioul Antenei 3, domnul Radu Tudor, realizatorul emisiunii, a rămas tăcut, dar cu fața toată numai un zâmbet. Nu știm dacă era un zâmbet aprobator, sau unul de încântare că, uite, ce invitat deștept, cu viziune pe termen mediu și lung, are el la emisiune, ori doar că zâmbea în timp ce se gândea în altă parte, ca și când și-ar fi adus aminte de acasă.

Cert este că domnul Radu Tudor nu a spus nimic despre această inepție.

Pentru că nu poate fi altceva decât o inepție să evoci o eventuală dovadă de dreptate, cum că exploatarea prin distrugere ar fi dătătoare de locuri de muncă, în condițiile în care orice om cu o inteligență superioară tramvaiului și-ar da seama că, odată nivelați și chiar scobiți munții, odată umplute cu cianuri lacurile și odată plecate aurul și celelalte metale din munții ăia, vor dispărea și locurile de muncă ale buldozeriștilor și camionagiilor care au săpat și cărat munții, precum și ale cârnățarilor ce le-au pregătit masa, pe timpul când ceilați munceau de zor „în mină”.

Adică, pe termen mediu și lung, nu va mai rămâne nimic și nimeni la Roșia Montană pentru a-i da dreptate domnului Șova că bine a făcut să „încurajeze” crearea de locuri de muncă.