La data de întâi
ianuarie 2014 se împlinesc șapte ani de când România este europeană cu acte. Adică,
se împlinesc primii șapte ani de când România este acasă în Europa Unită.
Atunci, în 2007, România a devenit un stat independent, fără niciun fel de condiționări
politice sau de securitate care să îi constrângă existența ori direcțiile de
dezvoltare economică și socială, pentru prima data în istoria sa de mai bine de
un secol și jumătate. Până la acel moment, existența României a fost tot timpul
subiect de negociere între puternicii vremii și ai Lumii, de compromisuri între
guvernanții autohtoni și diverse state ori alianțe de state care i-au oferit
posibilitatea să funcționeze relativ independent, însă numai cu condiția să
aibă un anumit sistem politic și economic, fie acesta comunist sau capitalist,
centralizat ori liberal, după caz. Și, bineînțeles, să le dea protectorilor
biruri în bani ori în natură, ca răsplată pentru bunăvoința lor.
Chiar și pentru dobândirea calității de membru al Organizației Tratatului Atlanticului
de Nord – NATO, cu trei ani mai înainte de 2007, ori pentru acceptarea sa ca
stat în Uniunea Europeană, România a fost nevoită să parcurgă câte un traseu de
un deceniu plin de îndepliniri graduale ale condițiilor impuse sub formă de
obiective ori acquis. Desigur, majoritatea dacă nu chiar toate aceste condiții
au fost, cel puțin în esență, favorabile publicului trăitor pe meleagurile
românești, chiar dacă ele au conținut unele constrângeri și încătușări pentru
liberul arbitru al guvernanților.
Odată România devenită membră a Uniunii Europene, toate pârghiile de
putere, de influență și dictat asupra sa, din oricare direcție ar fi fost ele
acționate, au fost demontate, Țara noastră având deplina libertate să se
comporte ca un stat de mâna întâi, care își hotărăște singur soarta sa și a poporului
ce îl locuiește.
Acum, când avem posibilitatea să vedem cât de binecrescut este copilul
european cu numele de România, după parcurgerea celor șapte ani de-acasă, putem
constata, cu imensă tristețe, că această deplină libertate nu a fost decât o
ocazie ratată, sau, în traducere forțată din engleză, o oportunitate pierdută.
Domnul Băsescu Traian, președintele României, a apreciat în cel puțin două
ocazii că statul pe care îl „conduce” este unul de mâna a doua, nu de primă
mână, cum ar fi putut fi. De fapt, acest domn se înșală amarnic, ori încearcă
să se laude în fața publicului ce încă se mai uită la ce mai spune domnia sa,
deoarece România este cu mult mai rău decât un stat de mâna a doua. Am pus
între ghilimele conceptul de conducere a statului de președintele său pentru că,
deși acest concept este ilegal, din perspectiva dreptului constituțional, atât
domnia sa, cât și opozanții săi politici, împreună cu propagandiștii lor
oficiali ori mascați nu mai contenesc să îl folosească. Iar domnul Băsescu
personal nu precupețește niciun efort să demonstreze că domnia sa chiar conduce
România, deși direcția în care o „conduce” este evident una dezastruoasă.
Dar nu numai spusele ori acțiunile domnului Băsescu sunt argumente că
România a ratat ocazia de a deveni, de șapte ani încoace, un stat european
liber și prosper. În termeni generici, această situație se numește proastă
guvernare, iar constatarea, repararea ori reglarea proastei guvernări nu se
poate face decât de cei ce suferă de pe urma ei, respectiv de publicul însuși. Toți
acești șapte ani au făcut parte din Regimul Băsescu, regim politic unicat atât
pentru români, cât și pentru europeni. Nicicând și niciunde nu s-a mai pomenit
ca un popor înzestrat cu dreptul fundamental de a-și alege singur destinul să
prefere abandonarea acestui destin în mâinile unor indivizi dovediți corupți,
imorali și insensibili la nevoile nației. Și nu odată, cum ar fi din scăpare
ori prin prostire, ci în cel puțin patru ocazii, publicul român a demonstrat că
preferă să fie condus de asemenea indivizi, organizați în partide politice ca
mafioții în famiglii, pe timpul celor șapte ani despre care vorbim aici.
Anul deja vechi
2013 este simptomatic pentru proasta guvernare a României. Acesta a fost primul
an complet al unui Guvern Ponta susținut de o imensă majoritate parlamentară, formată
din trei sferturi dintre aleșii neamului, precum și de un președinte de țară
securizat de un vot masiv împotriva sa cu numai un an în urmă, dat de peste
șapte milioane de cetățeni și de obligațiile contractuale ale unui pact de
coabitare între domnia sa și premier. Premisele politice, sociale și, mai ales,
bugetare ale anului au fost asigurate tot de un Guvern Ponta, care a organizat,
la sfârșitul anului precedent, cele mai de succes alegeri din istoria
post-decembristă a României, a alcătuit fără constrângeri bugetul de stat și
cel al asigurărilor sociale și a contractat toate serviciile publice necesare
bunei funcționări a societății pentru anul următor, adică pentru cel ce tocmai
se încheie zilele acestea.
În asemenea condiții, ne-am fi așteptat să nu fie chiar nicio problemă ca,
în 2013, Guvernul Ponta să își îndeplinească cu brio toate obiectivele sale
strategice și operaționale. Nu vorbim aici de obiectivele rezultate din așteptările
legitime și fundamentale ale cetățenilor români, nici măcar de promisiunile
făcute în campania electorală de anul trecut, ci de Programul de guvernare
aprobat de Parlament, cu putere de lege, odată cu numirea miniștrilor, precum
și de acordul cu tripleta internațională formată din Fondul Monetar
Internațional – FMI, Banca Mondială și Comisia Europeană.
Sfârșitul anului ne arată că aceste obiective strategice și operaționale au
fost, în mare parte, ratate. Pentru a ajunge la această concluzie, am avut
răbdarea să parcurg întregul Program de guvernare 2013 – 2016 și să îl compar
cu activitatea parlamentară și cu cea executivă, deoarece documentul conține
atât acțiuni legislative cât și executive. Se pare că, odată trecut de
Parlament, acest program nu a devenit instrumentul fundamental de lucru al
Guvernului Ponta, ci doar o postare pe site-ul de referință. Nu am făcut
același exercițiu și pentru acordul cu FMI, deoarece, după cât mi-am dat seama,
acesta nu are valoare de lege, nefiind ratificat de Parlament, deci este doar
un meniu de obligații pe care Guvernul și le-a asumat față de finațele
mondiale. Ce știu, din dezbaterea publică, este că unul dintre cele mai
importante puncte ale acestui acord, pentru anul acesta 2013, ar fi fost
privatizarea companiei de stat CFR Marfă, ceea ce s-a dovedit a fi un obiectiv
notoriu ratat de guvern.
Nu avem date statistice credibile privind
rezultatele guvernării în anul 2013. Institutul Național de Statistică,
organizație ce ar fi trebuit să ne ofere aceste date, este lovit de o totală
lipsă de credibilitate, fiind subordonat și controlat politic, așa cum ne-a
demostrat cu deplină transparență chiar premierul Ponta, încă de la începutul
anului, când l-a demis pe directorul de atunci al institutului, arătând că
domnia sa are nevoie la acest institut de „oameni pe care se poate baza”. De
altfel, această sursă de date statistice i-a făcut domnului Ponta cadoul de a
anunța, unilateral și neverificabil, că România a avut o creștere economică
trimestrială de peste patru la sută, în al treilea trimestru al acestui an,
anunț venit ca o gură de oxigen politic, după criticile publice dure privind
proasta sa guvernare, pe care le primise șeful executivului român în aceeași
perioadă.
Deși cuprinsă vag și generic în Programul de
guvernare, reorganizarea administrativ-teritorială a României pe regiuni a fost
un punct foarte vizibil pe agenda anului 2013, mâna dreaptă a premierului, vicele
Liviu Dragnea muncind în draci pentru realizarea acestei reorganizări chiar acum,
dar fără nicio finalizare.
Nici măcar obiectivele asumate de guvern pe parcursul anului, în afara
Programului de guvernare sau acordului cu finanța internațională, nu au fost
atinse. Avem în vedere aici obiectivul deschiderii mineritului dezastruos al
aurului și celorlalte metale rare de la Roșia Montană și începerea explorării
gazelor de șist, în vederea exploatării lor prin distrugerea mediului.
În schimb, domnul Ponta Victor, premierul, a reușit să intre în contact cu
susținătorii externi ai domnului președinte Băsescu Traian, așa cum s-au
desconspirat ei cu ocazia referendumului de demitere a președintelui din vara
anului 2012. Nu știm nimic despre succesul ori ratarea acestor contacte, dar
impresia generală lăsată de premier a fost că, cel puțin, a reușit să le spună
comisarilor europeni, cancelarei Germaniei și președinției americane că domnia
sa este dispus să le dea tot ceea ce primeau și de la domnul Băsescu, ba chiar
și ceva în plus, numai să fie lăsat să guverneze România după bunul său plac.
Astfel, împlinirea celor șapte ani de-acasă europeni ai României se
întâmplă în condițiile în care Țara noastră este codașa Uniunii Europene la
toți parametrii economici și sociali, românii sunt în continuare prostiți în
Țară și ridiculizați în afara ei, sunt izolați fizic în Europa lor și
exploatați individual pentru calitățile pe care le posedă, de străinii ce ori
vin să se facă stăpâni în România, ori îi ademenesc pe românii talentați și
buni pe alte meleaguri, mai primitoare și mai prietenoase decât Țara lor. Singurii
dintre români care prosperă și o duc din ce în ce mai bine sunt indivizii pe
mâna cărora poporul acesta și-a dat Patria și soarta sa.
La rândul lor, acești indivizi se luptă unii cu alții, se adună în găști
ori dezertează din ele, se împrietenesc ori se trădează cu nonșalanță, se
nășesc ori se încuscresc între ei, după ce avere și relații are fiecare, se pun
în funcții la stat ori își sprijină rudele și prietenii să ajungă mari, făcând
toate acestea în detrimentul bunei guvernări și al interesului cetățeanului,
dar pe seama banului public. Pe parcursul anului 2013 au fost nenumărate
întâmplări de acest fel, mass media tradițională ori cea nouă fiind inundate de
faptele și, mai ales, de spusele acestor fruntași ai nației române. Numai că nu
o să cădem în capcana de a face din aceste povestiri bilanțul anului, pentru că
ele sunt atât irelevante, cât și perene, noi fiind siguri că le vom urmări și
la anul și la mulți ani.
Toate informațiile publice ne arată că, în primul an complet de putere
executivă, ca exponent de prim rang al „clasei politice” românești, domnul
Ponta Victor a fost preocupat exclusiv de consolidarea propriei sale poziții,
atât în plan politic, cât și în cel instituțional. Adică, folosind aceleași
metode ca domnul Băsescu, premierul și-a pus oamenii săi în locuri cheie, de
unde aceștia să îl poată sprijini în demersurile de guvernare, indiferent de
natura benignă ori malignă a acestora. Concomitent, a avut grijă să își
subordoneze cât mai multe instituții de forță, în special din zona serviciilor
speciale și din justiție, ori să îi îndepărteze din funcțiile publice pe cei
loiali oponenților săi personali, chiar dacă, uneori, aceștia erau miniștrii
propriului său guvern. Și-a mai asigurat domnul Ponta susținerea unor
componente semnificative ale corporațiilor internaționale, precum și acceptarea
vocală ori tacită din partea unor cancelarii străine.
Aceste demersuri ridică însă câteva semne de întrebare, dintre care cel mai
serios este pentru ce îi trebuie domnului Ponta o asemenea consolidare? Oare
imensa susținere populară de care s-a bucurat la alegeri nu a fost îndeajuns? Oare
nemaiîntâlnita majoritate parlamentară nu îi conferă suficientă putere politică
pentru a îndeplini tot ceea ce și-a propus și ne-a promis? Oare pactul de
coabitare cu oponentul Băsescu nu îi deschide calea spre exercitarea liberă a
funcției executive în stat? Oare șovăielnicul co-președinte al alianței USL,
domnul Crin Antonescu de la liberali nu este suficient de relaxat ca să îl lase
pe domnul Ponta să fie singurul leader de necontestat al puterii politice din România?
Din păcate, aceste întrebări au rămas fără răspuns pe parcursul anului ce
se duce. Rămâne să așteptăm anul ce vine, poate va sosi și cu ceva lămuriri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu