Românii au abandonat România

Românii au abandonat România în mâinile unei minorități inculte, insensibile, needucate și hulpave, care folosește Țara pentru scopul meschin de a se îmbuiba cu obiecte, mirosuri, gusturi și imagini văzute pe la străini. Spre deosebire de acești străini ce au muncit și evoluat generații la rând ca să ajungă să creeze, să dobândească și să savureze aceste obiecte, mirosuri, gusturi și imagini, minoritarii noștri le iau de-a gata, pe bani nemunciți și fără să aibă vreun merit real în dobândirea lor.

Minoritatea de care vorbim aici este deja la a doua sau chiar la a treia generație. Prima generație este cea care a făcut revoluția de la care aniversăm luna asta 24 de ani, adică aproape un sfert de secol. Poate că ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 nu a fost o revoluție pentru toată lumea, dar, cu siguranță, pentru minoritarii ajunși la putere a fost o revoluție în toată regula.

În primul rând, revoluția asta i-a adus la putere, pe când ei nu credeau că vor ajunge vreodată să facă altceva decât să cheltuiască pe ascuns banii pe care îi furaseră până atunci sau pe care îi „făcuseră” prin „bijniță” și alte tertipuri oneroase. Domnul Băsescu Traian, pe atunci tovarăș și director mare în Ministerul Transporturilor, s-a lăudat că era deja milionar la data revoluției, doar că ținea banii ascunși, deoarece un milion de lei de atunci însemnau mai mult decât tot ceea ce câștigase domnia sa pe „ștatul” de plată al comuniștilor în întreaga sa carieră de vaporean. În afară de bani, însă, domnul Băsescu nu ar fi ajuns să aibă nicio putere reală sau vreo funcție mai mare decât cea pe care îl pusese deja Partidul și îl aprobase Securitatea, dacă n-ar fi fost Revoluția de la 1989. La nivel central, această minoritate nu a fost mai mare de vreo mie de inși, dacă îi adunăm pe toți, de la toate cele trei puteri ale statului, adică cea executivă, cea legislativă și cea judecătorească. La nivel local, vorbim de alte câteva mii de inși, undeva între 100 și 200 de județ.

În al doilea rând, revoluția i-a adus împreună pe cei ce nici nu prea știau unul de existența celuilalt înainte de căderea tovarășului Nicolae Ceaușescu. S-au adunat cu acea ocazie cominterniști cu state vechi, cum erau Tache Brucan sau Nae Militaru, ce fuseseră în linia întâi a comunismului, de unde fuseseră îndepărtați, cu noua generație comunistă, dezavuată de Ceaușescu, ca domnul Ion Iliescu, precum și cu progenituri ale colegilor lor, cum este domnul Petre Roman. Pe lângă ei au gravitat tineri sau mai puțin tineri oportuniști, care au „simțit” momentul și s-au făcut utili, fie ca figuranți în studiourile televiziunii devenite liberă, care a montat, a coordonat și a transmis revoluția română în direct, fie ca trepăduși în acțiunile de „asumare” a guvernării Țării în momente de răstriște. Cu toții s-au strâns grămadă și și-au dat numele de Frontul Salvării Naționale. Alții, care ori au ajuns mai târziu, ori au fost trimiși expres acolo, au intrat în așa-zisele partide istorice, de se mirau bieții seniori, cu ani grei de pușcărie politică în spate, cum de au devenit ei dintr-o dată atât de populari, de unde, până atunci, nimeni, cu excepția Securității Statului, nu știa că ei mai trăiesc în România. Câți au fost din ăștia știm cu siguranță, pentru că și-au găsit cu toții loc pe listele de candidați la primele alegeri libere, din anul 1990. Adică, cu toții au fost mai puțini de 30.000 în toată Țara. Dintre ei, mai puțini de 400 au intrat în Parlament, iar câteva mii au ajuns în consilii locale.

Deci, la momentul formării ei, minoritatea căreia poporul român i-a abandonat România nu era mai mare de 0,1 la sută din total. Astăzi, cu generația a doua încă pe scenă și cu generația a treia în plin proces de afirmare, această minoritate se apropie de 0,5 din populația majoră a României.

Acum aproape un sfert de secol, românii care au mers la vot și au dat România pe mâna celor despre care am scris mai sus erau peste 13 milioane. Ei reprezentau adevarata majoritate, de-a dreptul covârșitoare, a populației care ocupa această Țară. La vremea votului, propagandiștii minorității conducătoare avertizaseră deja întregul popor să nu se aștepte la o democrație imediată și i-au sfătuit pe români să aibă răbdare cel puțin o generație până să dea și ei de beneficiile și bunăstarea democrației, după modelul biblic al exodului evreilor lui Moise, popor ce a hălăduit prin deșert, până ce toată generația de robi la egipteni a pierit, astfel încât pe Pământul Făgăduinței au intrat doar evreii liberi.

La ultimile alegeri generale, de acum un an, doar vreo șase milioane de români au mai mers la vot. Lor li s-au adăugat vreo două milioane de votanți fictivi, așa cum reiese din comparația listelor de alegători cu datele oficiale ale recensământului de acum doi ani. Chiar și cu fictivii la un loc, votanții români sunt minoritari ei înșiși, atunci când își aleg minoritarii care să îi conducă. Adică, majoritatea poporului român a abandonat România pe mâna unei minorități care, la rândul ei, a abandonat România unora ce s-au constituit în așa-zisa clasă politică. Și gata. Nu îi mai interesează pe majoritari această Țară.

Deci, numeric, tabloul României de astăzi arată așa: ceva mai puțin de 40.000 de politicieni de profesie ocupă funcții la stat, în guvernarea locală și centrală. Ei sunt puși acolo de vreo patru milioane de cetățeni care, din an în paște, se tot duc și tot votează ba pe unii, ba pe alții și din nou ba pe unii. Lor li se alătură alte vreo două milioane de cetățeni care își aduc aminte că au o oarece obligație față de statul care le-a dat cartea de identitate când văd la televizor campania electorală și merg și ei la vot. Dintre aceștia, mulți fac asta convinși că, dacă nu au bilețelul cu votat lipit pe spatele plasticului care arată cine sunt ei, vor fi pedepsiți de autorități, fie că nu mai primesc ajutoare, fie că li se ia pensia. Restul de vreo zece milioane habar nu au că sunt cetățeni ai României. Între ei se află și cei șase milioane de evazioniști totali sau parțiali, care nu prea plătesc statului taxele și impozitele.

În aceste condiții, cei 40.000 de minoritari care guvernează România nu au nicio problemă care să îi determine să guverneze bine sau în folosul românilor. Nu există nicio presiune pe ei să se educe, să se istețească, să se cultive, să devină mai modești și mai umili. Ca să nu mai vorbim că nu au nicio cerință să fie devotați Țării și loiali poporului român, ori să fie patrioți și cu spirit de sacrificiu.

Și este firesc să fie așa. Ce om în toate mințile s-ar apuca să citească, să studieze, să se instruiască, să piardă zeci și sute de ore dând examene și teste care să dovedească ce capacități intelectuale și ce cunoștințe are, să își însușească metode și procedee performante de gestionare a banului public și a sorții oamenilor de rând, când tot ceea ce i se cere pentru a fi pus ministru sau judecător, ori ales parlamentar sau consilier este să fie înscris pe o listă de partid pe o poziție eligibilă?

Lipsiți de orice presiune ori control din partea publicului, minoritarii politici își ocupă peste 60 la sută din timpul vieții lor cu consolidarea propriei poziții, față de oricare alt minoritar politic. În același timp, se protejează unul pe altul, printr-un sistem din ce în ce mai încurcat de încuscriri și condiționări reciproce. Și tot între ei se și reproduc, astfel încât asistăm acum la avântul unei noi generații, după modelul feudal al boierimii, în rândurile căreia nu au ce căuta pălmașii sau slugile.