Acum un sfert de
secol s-a petrecut cea mai mare derută în rândul teoreticienilor occidentali,
implicați în studierea blocului ideologic, economic și militar opus, adică
blocul socialisto-comunist. În câteva luni, regimurile politice bazate pe
partidul unic comunist au dispărut din întregul bloc, iar în doi ani,
puternica și înspăimântătoarea Uniune Sovietică devenea istorie. Ca și când nu
ar fi fost vreodată.
Foto: http://guswetter.clearview.ab.ca |
La vremea
respectivă, nu exista nimeni în întreaga comunitate formată din asemenea
teoreticieni care să fi prevăzut, măcar în parte și măcar la o scară modestă,
asemenea deznodământ. În plus, nu am cunoscut ori nu am auzit de nici măcar un
singur teoretician, fie el din domeniul politologiei, ori al istoriei, sau al
sociologiei, ca să nu mai vorbim de materii interdisciplinare, care să fi fost
în stare să explice cum a dispărut obiectul lui de studiu, comunismul
administrativ și politic.
Practic, la numai trei ani de la dispariția blocului comunist din Europa,
disciplina de studiu comunismul dispărea din institutele occidentale, cercetătorii
implicați până atunci în ea reprofilându-se, ori ieșind la pensie. Ultimile zvâcniri
teoretice, în cei trei ani aminitiți aici, au fost scrierea cărților care
descriau această dispariție, fără să o explice, însă.
Singurii care s-au reorientat teoretic cu rapiditate au fost germanii. În
contextul general al reunificării, germanii au finanțat copios studiile legate
de partea comunistă a țării lor, cu obiectivul practic de a preveni
contaminarea societății lor occidentale cu flagelul comunismului, flagel cu
care fuseseră diagnosticați conaționalii lor estici. De înțelegerea teoretică a
formării societății germane comuniste, dependente de sovieticii ocupanți, dar
și a represiunii instrumentate de poliția secretă comunistă, sub conducerea
partidului, a depins întregul proces de incluziune în marea Germanie a
esticilor, proces al cărui cel mai elocvent produs este actualul cancelar
Angela Merkel.
În acele vremuri, eu am asistat la, ori mi s-a spus despre reproșuri serioase
pe care decidenții occidentali de la cele mai înalte niveluri le-au adresat
cercetătorilor incapabili să anunțe evenimente strategice cu importanță
epocală, cum a fost căderea comunismului. Același lucru s-a întâmplat, la o
scară mult mai mică, dar cu vizibilitate internațională mult mai mare, în 2003,
când regimul Saddam Hussein a căzut într-un mod cu totul neașteptat, în Irak, lăsându-i
pe americani fără inamic, dar și cu țara aia prăbușită pe cap, pe când ei nu
erau pregătiți pentru așa ceva. Și, din această nepregătire a ieșit ce știm cu
toții că a ieșit.
În tot acest sfert de secol ce a trecut de la căderea comunismului, în
România, nu s-a făcut niciun efort rezonabil și independent, din punct de
vedere teoretic, de a se studia căderea regimului comunist. Ca să nu mai vorbim
că nu avem nici măcar o schiță de studiu despre regimul comunist ca atare, din
care să putem trage măcar o concluzie practică. Tot ce avem este propagandă,
uneori în stare pură, alteori cosmetizată în activitate științifică.
Nici acum nu știm cum funcționau mecanismele puterii politice în societatea
română comunistă, cum se făcea selecția cadrelor de partid și de stat, cum se
gândeau și se formulau politicile, care era rolul real al specialiștilor, cum
se planifica centralizat și cum se conducea economia, cum se promovau și se apărau
valorile, care era rolul real, funcțional al ideologiei în funcționarea societății
românești, cum lucrau instrumentele de forță, cine le conducea, cine le
controla și cu ce rezultate și multe altele asemenea.
În mod intenționat, în locul unor asemenea studii, din care am fi putut
deduce ce îi califică pe unii formați în regimul trecut să își asume sarcinile
tranziției de la monocromismul comunist spre societatea deschisă, liberală și
multidimensională, precum și de ce ar trebui să îi lustrăm pe alții, anume, am
avut parte doar de „dialog” irațional, de isterii ideologice, de etichetări
colective, de dat din coate și de călcat în picioare a unor români de ceilalți
români.
Una dintre cele mai mari perplexități ale cercetătorilor occidentali
profilați pe comunism a fost să constate că, în mintea românilor, comunismul nu a fost
niciodată o religie, pe când, din studiile lor, reieșea că ar fi trebuit să
fie. Ei puseseră în ecuație faptul că partidul unic era în toate, că un sfert
din disciplinele studiate în școlile de toate gradele, inclusiv în cele
doctorale, erau direct legate de filosofia, istoria și sociologia comunistă, că
nu era copil ori matur care să nu fie obligat să participe la „învățământul
politico-ideologic” cel puțin o dată pe lună, că se purtau „discuții
individuale” cu fiecare membru de partid sau de tineret comunist. Din factorizarea
acelor elemente le rezulta cercetătorilor occidentali că românii trebuie că sunt
spălați pe creier. Că românii se închină la portretul conducătorului iubit ca
la sfânta icoană, așa cum văzuseră ei că se întâmplă în filmele nord-coreene.
Așa cum una dintre cele mai mari perplexități ale mele este să văd și
astăzi români născuți și crescuți în România comunistă care afirmă și acum că
românii chiar au fost spălați pe creier de propaganda comunistă, că asemenea
creiere nu vor putea gândi niciodată vreun gând occidental și alte idioțenii
ideologice de aceeași factură. Cu excepția creierelor lor, desigur, pentru că
ei sunt recuperați de cine știe ce organizație internațională, care le-a dat
bursele necesare repopulării creierelor comuniste cu idei occidentale.
Pe unii dintre ei îi cunosc personal, pe alții i-am văzut în spațiul
public, despre câțiva am auzit doar. Nu aș putea să numesc pe niciunul dintre
ei ca fiind complet idiot, ori complet rupt de realitate, adică să îi dau
credit că este sincer ori sinceră când afirmă asemenea bazaconii despre
influența ideologiei comuniste asupra românilor.
În schimb, habar nu am care le sunt motivele pentru care continuă să
opereze cu prezumția că ideologia comunistă a fost asimilată de români ca o
religie. Bănuiesc că o fac pentru bani, faimă și auto-apreciere. Și din lene,
desigur. Pentru că este total lipsit de efort să inventezi o problemă, doar
pentru că ai tu o soluție la îndemână și ai găsit un fraier care să te
plătească să aplici soluția aia, cu condiția să îi justifici de ce.
Singurul motiv transparent al acțiunii lor este să ei țin morțiș să ocupe
locul, fie acel loc în institute finațate de stat ori de străini, fie în
administrația publică, fie în sistemul universitar, ori în comunicarea publică.
Iar ocuparea locului are efectul că nimeni altcineva nu mai poate face studii
și cercetări rezonabile și relevante despre comunismul românesc.
Inspirat de domnul Andrei Pleșu, care îl citează pe Iisus Hristos, ei mi se
par a fi asemenea cărturarilor cărora Iisus le-a reproșat că au căpătat cheia
cunoașterii, au ales să nu o folosească pentru a pătrunde ei înșiși pe tărâmul științei,
dar nici nu i-au lăsat pe alții să intre.
Cred ca mai vrei sa-ti reamintesti, domnu' Hary:
RăspundețiȘtergereNici acum nu știm cum funcționau mecanismele puterii politice în societatea română comunistă, cum se făcea selecția cadrelor de partid și de stat, cum se gândeau și se formulau politicile, care era rolul real al specialiștilor, cum se planifica centralizat și cum se conducea economia, cum se promovau și se apărau valorile, care era rolul real, funcțional al ideologiei în funcționarea societății românești, cum lucrau instrumentele de forță, cine le conducea, cine le controla și cu ce rezultate și multe altele asemenea."
Nu de memorialistica ducem lipsa, desi ea este cat se poate de subiectiva, in sensul ca ne aducem aminte cam ce vrem fiecare, inclusiv lucruri pe care nu le-am inteles nici atunci, nici acum, ca sa nu mai vorbim de fabule transformate in realitati, in amintirile noastre.
ȘtergereDucem lipsa acuta, insa, de intelegerea teoretica a acelor realitati. Pe vremea comunistilor, observasem ca nici macar un roman dintr-o mie nu era in stare sa inteleaga macar la nivelul de amator mecanismele interne ale societatii in care traia. Insa aproape suta la suta erau in stare sa se adapteze instinctiv, sa realizeze compromisuri intre cinste si ipocrizie, ori chiar sa faca furtisaguri.