Tamtamul cu leul

Un dentist american, crescut în Dakota de Nord și viețuind în Minnesota, are ca pasiune vânătoarea, căreia îi zice sport și pe care o practică de mic copil, de când tatăl său l-o fi învățat să omoare animalele cu pușca. Dentist fiind, adică om cu bani mulți, că cine nu plătește oricât unui dentist, numai să nu îl mai doară dinții ăia nespălați de trei ori pe zi, americanul din Minnesota și-a cumpărat un permis de ucis un leu adevărat și matur, din Zimbabwe. A plătit omul peste 50.000 de dolari americani pentru acest permis, plus celelalte cheltuieli cu transportul internațional, cazarea, masa, băutura și celelalte evenimente asociate uciderii.

Dentistul american, in stanga imaginii, randul de sus. Foto: heavy.com

Dentistul s-a dus tocmai până în Sudul Africii, unde a mai plătit doi localnici care să îi arate ce leu poate el să omoare legal și pe bani adevărați. Localnicii ăștia s-au dus noaptea la marginea unei rezervații naturale, au ademenit un leu să iasă în afara perimetrului și l-au pus pe american să tragă cu arcul mecanic în animal. Ceea ce americanul a făcut. Cu foarte mare stângăcie. Cretinul nostru doar a rănit leul, deși, în lumea vânătorilor, ucisul cu săgeata este considerat un sport mult mai uman decât împușcătura.

Leul rănit a luat-o la fugă, fiind urmărit de echipa de omorâtori sportivi, aproape vreo două zile. Într-un final, l-au găsit pe leul sleit de puteri, l-au lăsat pe american să îi tragă leului și niște gloanțe, că, deh, dentistul plătise pentru ucidere, și nu doar pentru rănire, după care i-au tăiat leului capul și l-au jupuit de blană, obiecte care au devenit trofee de vânătoare. Și și-au văzut mai departe de viață.

O problemă s-a dovedit a fi că leul era un exemplar de rezervație monitorizat prin GPS, iar monitorii și-au dat seama cam ce s-a întâmplat, atunci când au găsit rămășițele leului jupuit și decapitat, alături de colierul cu GPS. Mai mult chiar, leul avea și un nume, îl chema Cecil. El era favoritul rezervației, de când fusese vedetă într-un reportaj BBC și strânsese milioane de vizualizări într-o rețea de socializare.

În foarte scurt timp de la aflarea veștii, s-au strâns peste un milion și jumătate de semnături din întreaga Lume, pe o petiție prin care se cerea investigarea crimei și pedepsirea vinovaților. În Minnesota, cabinetul dentistului a trebuit închis, omul dispărând și de la lucru și de acasă. Familia a angajat o firmă de relații publice, firmă ce a emis, în numele vânătorului sportiv, mai multe comunicate și scrisori, prin care acesta își justifică acțiunile legate de uciderea lui Cecil ca fiind perfect legale și conforme cu cultura și civilizația din care face el parte.

La ora la care scriu aceste rânduri, reprezentanții oficialităților americane ce poartă numele de Biroul de Aplicare a Legii, din cadrul Serviciului Federal pentru Pești și Animale Sălbatice investighează situația dentistului nostru, fiind în legătură cu reprezentanții bietului ucigaș de leu din rezervație. Ministrul mediului, apei și climei din Zimbabwe a declarat presei că oficialitățile africane au emis o cerere de extrădare a americanului, pentru a fi investigat la fața locului. Cei doi localnici au fost arestați, se pare.

După valul inițial de proteste împotriva uciderii lui Cecil, a început acum să se unduiască o seamă de proteste împotriva celor care au semnat petiția internațională. Adică, și împotriva mea. Mi se cere imperativ să îmi justific gestul de a protesta împotriva americanului, sub prezumția inițială că nu aș fi avut oricum de ce să fac atâta caz pentru atâta lucru.

Am fost eu corect informat când am decis să cer investigarea și sancționarea vinovaților, sau m-am luat doar după ceea ce scrisese presa? Dacă am fost corect informat, cine m-a informat? L-am ascultat eu și pe dentistul-prost-mânuitor-de-harbaletă, sau l-am considerat vinovat din capul locului? Dacă mi-a păsat de moartea leului Cecil, de ce nu îmi pasă și de uciderea elefanților pentru colții lor de fildeș? De ce nu îmi pasă și de copiii care sunt uciși în diferite conflicte, dar îmi pasă de un animal care oricum era sortit morții, de animal ce era el? Sau, altfel spus, ce atâta tamtam?!?

Recunosc! Mă fac vinovat de semnarea petiției. Și mai grav, mă fac vinovat de lăudăroșenie, că am semnalat fapta mea pe facebook. Ba, culmea, sunt vinovat și de prozelitism, având în vedere că unii dintre prietenii mei virtuali, dar nu numai, au semnat, la rândul lor, petiția aia.

Ce-o fi fost în capul meu să fac așa ceva? După cine m-am luat eu? Și aici trebuie să recunosc unele lucruri. De pe vremea când am semnat și eu o petiție împotriva uciderii puilor de focă de niște nordici care au ei tradiția asta, să se ducă cu măciucile și să omoare puii focilor de la ei de pe banchiză, ca să le ia apoi blănița și să o vândă, tot primesc propuneri de petiții, pe diferite teme. Nu semnez nimic automat. De multe ori, nici nu semnez petiția propusă, pentru că nu mă interesează subiectul. Oricum, cei ce îmi propun petiții la semnat sunt foarte serioși și nu i-am găsit niciodată propunându-mi vreo temă fictivă sau vreo întâmplare neadevărată. Așa că i-am crezut și în povestea cu leul Cecil. Ulterior, informațiile vehiculate în media au confirmat cele scrise de inițiatorul petiției.

Cât despre uciderea animalelor, sunt împotriva oricăror luări de viață ca sport. Sunt îngrețoșat de imaginea „sportivilor” care se întrec să vadă care a ucis mai multe „ținte” și care a făcut să curgă mai mult sânge. Se pare că toți practicanții și toți susținătorii vânătorii și pescuitului sportiv au pierdut sensul istoric al sportului.

Ideea de sport este ca omul să își formeze deprinderi și să și le exerseze până la perfecțiune, ca să ajungă apoi să își asigure existența. Fie ca protecție, fie ca prădător. Abia după ce a trecut prin probele sportive ce îi certifică deprinderile sau automatismele, omul poate ieși în Lume să vâneze inamici sau hrană. Ipoteza că cineva ar putea să înceapă pregătirea ca luptător sau ca vânător prin exersarea pe inamici sau pe sursa de hrană pare un nonsens, nu-i așa? De aceea, în trecut, s-au inventat țintele de carton și, în prezent, avem simulatoarele. Iar pentru cei care vor să vâneze „trofee” necomestibile, s-a inventat foto-vânătoarea.

Desigur, nimeni nu s-a gândit să facă ținte care să sângereze sau să geamă de durere, atunci când sunt lovite. Sau, poate că s-o fi gândit cineva, dar nu a avut pentru cine să le construiască. Cei care omoară de plăcerea de a provoca moarte prin durere și mutilare nu pot fi păcăliți cu un simulator sau cu o țintă nevie. Pentru ei, simularea chinurilor morții ar fi ca și cum ar privi un film pornografic, în loc să facă schimb de umori cu protagonista filmului, în mod real.

Să mai sublinez că îi condamn și pe cei ce se ascund după argumentul că omul este un ucigaș prin fire, ori că cei care protestează la chinuirea și uciderea animalelor ar fi niște ipocriți, pentru că și ei, la rândul lor, beneficiază de pe urma acestor chinuri și morți, fie ca mâncători de produse animaliere, fie ca utilizatori de produse rezultate din chinuirea animalelor de laborator sau din uciderea producătoarelor de obiecte de folosință omenească.

Aceste argumente sunt false. Este adevărat că omul este considerat de către om ca fiind singurul animal de pe Planeta Pământ care omoară din plăcere. Sau, cu alte cuvinte, toate celelalte viețuitoare ale acestei planete ucid exclusiv de nevoie, doar omului făcându-i-se plăcere să ucidă. În realitate, omul este distrugător de orice, inclusiv de vieți, doar în faza de om needucat.

Omul primitiv nici nu s-ar gândi să omoare alți oameni sau animale, dacă nu este neapărată nevoie. Și nu pentru că ar avea el niște standarde morale care să îl împiedice să facă asta. Ci pentru că, în economia omului primitiv, nu este acceptată cheltuirea de resurse fără o justificare solidă. Omul dezvoltat își lasă copiii să învețe și din destructurarea realității din jur, ceea ce presupune, în unele cazuri,  moartea obiectului de studiu, cum ar fi insectele, broaștele sau chiar mici animale cu blană. În tot cazul, nu cred că este cineva care să nu fi ucis ceva în copilărie. Și nu cred că sunt mulți cei care să spună că le-a făcut plăcere să ucidă, ori că își aduc aminte cu plăcere de vreun episod în care au omorât ceva. Dovada fiind că, după copilărie, mai toți ne-am oprit din ucis gâze sau alte forme de viață, mai evoluate.

Dacă ne-ar fi făcut plăcere să tot ucidem, poate am fi rămas cu toții vântători. Nu am mai fi avut de ce să evoluăm deloc, de pe vremea când nu erau decât oameni strângători de verdețuri sălbatice și vânători. Că ce plăcere mai mare ar putea fi decât să stai degeaba, să întinzi mâna după vreun fruct de deasupra capului sau după vreo rădăcină de la picior? Sau să vânezi vreun animal care vine să se adape la marginea pârâului unde se întâmplă să lenevești?

De fapt, prin educație, omul adunat în popoarele civilizate îi cultivă copilului compasiunea pentru toate formele de viață. Asta, deoarece, nici la acest nivel de dezvoltare, omul nu știe încă ce este viața și la ce îi trebuie. Nici pentru sine și nici așa, în general, în sens filosofic. Și, atunci, prin civilitate, preferă să lase viața cum este ea în natură, până când va afla, vreodată, ce e cu viul. Ori, aderă la vreo religie care înlocuiește cunoașterea cu credința, marea majoritate a religiilor propovăduind oricum porunca să nu ucizi.

Mai am multe alte argumente raționale care dovedesc falsitatea aserțiunii că omul găsește plăcere în a ucide, ori că ucide de plăcere și ceea ce nu îi trebuie pentru sine. Dar mă opresc aici.

Nu înainte de a recunoaște și că, alături de știrea de pe facebook că am semnat petiția leului Cecil, am semnalat un articol serios, din presa internațională, în care se menționa și varianta dentistului american la povestea asta. Mai recunosc și că sunt împotriva omorârii elefanților pentru ca să li se ia fildeșul, așa cum sunt și împotriva împușcării copiilor de peste tot din Lume, nu numai a celor din zonele de conflict.

Asta, pentru a pune în atele fractura de gândire că, dacă sunt împotriva a ceva, atunci, cu siguranță, sunt pentru altceva. Ori că, dacă sunt împotriva a ceva, atunci nu am cum să fiu și împotriva a altceva. Poate se repară. Fractura logică. Sper numai să nu se sudeze strâmb.