L-am citit pe Plesu

O întâmplare internaută m-a făcut să dau peste cineva de la Cațavencii care mărturisea că nu l-a citit pe Pleșu și explica de ce nu l-a citit. Pentru că domnul Andrei Pleșu are o singură sprânceană! Apoi, explica omul de ce este rău să ai o singură sprânceană și să fii scriitor care dorești să fii citit. La comentarii, unii dintre cititorii cațavencului îl înjurau copios, câțiva dintre ei chiar de mamă și chiar pe șleau, că de ce se ia de domnul Pleșu, dacă nu l-a citit.

Ca și când, dacă l-ar fi citit, umoristul ar fi înțeles că este bine să ai o singură sprânceană. Adică, ar fi găsit în scrierile domnului Pleșu contra-argumente convingătoare la ideea sa că nu e bine cu „monosprânceană” și la explicațiile de ce nu e bine.

Fiind imobilizat în casă de o indispoziție mai serioasă, m-am apucat să îl citesc pe Pleșu, că nu se știe niciodată peste cine dau și ajung să mă înjure de mamă că m-am luat de domnia sa fără să îl citesc. Bineînțeles că nu mi-am propus să îi citesc eventualele scrieri despre sprânceana unită și meritele ei. Dacă tot făceam efortul, doream să îl citesc pe domnul Pleșu din ceea ce are domnia sa mai bun, mai gândit, mai elaborat, mai original și mai relevant pentru omenire.

Demersul nu a fost simplu. Probabil că mai ușor mi-ar fi fost să ies totuși din casă, să mă târăsc până la librăria ajunsă de pomină odată cu demisia unei doamne librar, ce nu l-a recunoscut pe Marele Pleșu, când a târguit de la ea, și să îi cumpăr autorului necitit de mine cărțile relevante. Însă mi-am zis că suntem în secolul 21 și că măcar cele mai recente cărți, din ultimii zece ani, de exemplu, trebuie să se găsească și sub formă digitală. Contra cost, desigur.

Am aflat că, la Editura Humanitas, există o „Serie Andrei Pleșu”, care conține nu mai puțin de 11 titluri, în 17 ediții. Dintre acestea, 10 ediții sunt digitalizate, respectiv le pot procura pe internet, de la humanitas.ro, cu prețuri variind între 22 și 55 de lei. Șapte dintre aceste cărți conțin note de jurnal, interviuri și eseuri, precum și articolașe publicate de autor în presa de profil. Acestea nu sunt de interes pentru mine, deoarece producerea lor presupune un efort intelectual modest, bazat pe improvizație și superficial în esență. În termeni populari, asemenea scrieri, chiar dacă sunt adunate în volum, nu sunt altceva decât ceea ce i-a trecut autorului prin minte, cândva, într-un anumit loc și într-o anumită ipostază.

Ori, eu, dacă voiam să îl citesc pe domnul Pleșu, trebuia să îl citesc la superlativul intelectual. Am ales să încep cu „Parabolele lui Iisus: Adevărul ca poveste”, ca fiind o carte recentă, publicată la sfârșitul anului 2012, la Editura Humanitas, din București. Cu ce m-am ales din lectura asta, vă relatez mai jos.

Parabolele lui Iisus: Adevărul ca poveste este o carte ce poate fi cumpărată în format electronic de la Humanitas, dar nu poate fi citită ca o carte, cum ar fi, de exemplu, pe cititorul digital de cărți Kindle, ci doar ca un document portabil, pe orice computer. Ceea ce, atunci când vorbim de sute de pagini, este anevoios. În această carte este vorba despre comentarii la cateva parabole spuse de Iisus, găsite în cele patru evanghelii oficiale ale creștinilor, din Noul Testament.

Comentariile domnului Pleșu pornesc de la prezumția că Iisus este cel care povestește, în „efortul Lui de a-i familiariza pe cei din jur cu metabolismul împărăției sale”. Mai mult chiar, însuși autorul cărții scrie că propriile lui comentarii la poveștile spuse de Iisus sunt, de fapt, un pretext, o cosmetizare a intențiilor domniei sale de a ne spune nouă, cititorilor săi, care este adevăratul răspuns la întrebări precum „Ce este fericirea?, De ce există răul?, Care e sensul vieții?”, refuzând să arate „uite cum stau lucrurile”, ci spunând, în schimb, o poveste. Și asta, deoarece domnul Pleșu este convins că nu poți să dai un răspuns în format „geometric” la aceste întrebări, chiar dacă ai ști acel răspuns.

Acuma, eu nu știu câtă matematică a învățat domnul Pleșu și nici cât de bine poate domnia sa să gândească și să modeleze „geometric” un răspuns filosofic. Știu însă, cu siguranță, că, dacă este de dat un răspuns la întrebări de tipul ce este fericirea, ce este Lumea, Universul sau viața, numai matematica poate formaliza corect și complet un asemenea răspuns. Doar că românii care au făcut liceul la uman nu vor putea niciodată să citească un asemenea răspuns, chiar dacă i-ar duce mintea să îl înțeleagă, pentru că școala românească scoate analfabeți în matematică, din liceele sale umaniste.

Îmi vine să cred că domnul Pleșu a contat masiv pe faptul că marea majoritate a cititorilor săi fideli sunt analfabeți în matematică, atunci când a considerat că este preferabil să spui un adevăr fundemental ca pe o poveste, în locul expunerii „geometrice” a aceluiași adevăr. Ipoteza aceasta nu poate fi confirmată.

Însă, ea poate fi negată prin validarea ipotezei că domnul Pleșu s-a dat mare cu scrierea comentariilor la parabolele lui Iisus alese special. În sensul că domnia sa habar nu are care ar fi răspunsurile adevărate la întrebările fundamentale despre lume și viață, dar ascunde asta în spatele unor povești spuse doar pentru că așa au gândit să comunice, la vremea lor, autorii evangheliilor și copiștii ulteriori ai textelor biblice.

Această ipoteză este mult mai ușor de verificat. Este suficient să vedem cum tratează domnul Pleșu aceste subiecte filosofice esențiale, chiar fundamentale, am putea spune, în alte scrieri de-ale domniei sale. Dacă le tratează prin comentarii despre alți gânditori care au avut cutezanța să scrie despre așa ceva, atunci domnul Pleșu nu este decât un exeget al adevărurilor spuse de alții, indiferent cât de credibile, ori de fanteziste ar fi acele adevăruri. Ceea ce nu îl face niciodată depozitarul vreunui adevăr adevărat, altul decât cel spus de altcineva.

Pe parcursul întregii cărți, autorul ne spune de nenumărate ori că domnia sa a ajuns la o înțelegere superioară a parabolelor și că este depozitarul unor răspunsuri la întrebări nepuse încă. Și pe care nici nu ni le poate comunica, atâta vreme cât nu a găsit întrebările potrivite pentru aceste răspunsuri adevărate. Ceea ce, trebuie să recunoaștem, este aproape jignitor la adresa cititorului pleșian. În ultimile pagini, mai precis la pagina 299, domnul Pleșu își mărturisește confuzia continuă în care a scris această carte, atunci când afirmă „... am încercat să identificăm în spațiul care unește intenția textului, interogația proprie și așteptările (latente sau manifeste) ale cititorului de astăzi.”

Este vorba de cititorul textului biblic, desigur, cititor care, dacă vrea să înțeleagă ceva din lectura Sfintei Scrieri, va trebui să îl citească și pe domnul Pleșu. Asta, deoarece domnia sa a scris cartea asta doar pentru a aduce „în perimetrul religiozității autohtone o minimă exigență academică, un tip de discurs care să-și găsească locul, cu naturalețe, în dezbaterea intelectuală a modernității, în ciuda pripitelor ei crispări laiciste”.

Toate bune și frumoase, numai că domnul Andrei Pleșu spune, în cartea aceasta, că unii exegeți ai parabolelor lui Iisus sunt buni, în sensul că au dreptate în comentariile lor, pe când alții sunt răi, în sensul că nu știu despre ce vorbesc, dar continuă să vorbească. Mai spune domnia sa că unele pasaje sau chiar parabole întregi pot fi interpretate și într-un sens, și în sensul diametral opus și că el știe care este adevărul indiferent de aceste interpretări. Numai că, nespunându-ne care este acest adevăr pleșian, autorul nu ține nici să ne spună cum a pus mâna pe el, pe adevăr.

Prin apelul la „exigență academică”, domnul Pleșu ne sugerează că ar fi avut domnia sa vreo metodă academică, luată de la vreo disciplină academică și folosită ca instrument de lucru în laboratorul academic de unde i-a ieșit scrierea. Dar nu ne spune, cu subiect și predicat, care ar fi acea metodă, acea disciplină și acel loc de lucru. Prin referințe de tipul „cîmpul hermeneutic” sau „mesajul”, domnul Pleșu ne lasă să credem că ar fi vorba despre disciplina hermeneuticii și despre teoria comunicării.

Un capitol amplu este dedicat întrebării metodologice ce este cu parabolele astea, formulată printr-un citat din Noul Testament: „De ce vorbești în parabole?” Neștiind răspunsul, autorul face o minuțioasă investigație bibliografică, la autorii numeroși citiți în lunile și anii în care a fost plătit să facă asta, adică să citească, cum ne mărturisește în cuvântul înainte. Apoi se ocupă și de textul biblic însuși. Domnului Pleșu îi rezultă că poate fi și așa, și așa. Adică, Iisus vorbește în parabole și ca să ascundă adevărul, și ca să îl releve cu mijloacele de comunicare la îndemâna mulțimii de ascultători.

O problemă este că domnul Pleșu nu folosește corect metodologia aleasă chiar de dânsul, deși ne cere să îl credem că este familiarizat și cu hermeneutica și cu teoria comunicării. De fapt, peste tot în capitolul acesta, în care ar fi trebuit să aflăm de ce Iisus a spus ce a spus și de ce spusele sale au fost consemnate așa cum au fost consemnate, raționamentele domniei sale suferă de erori grave, rezultate din refuzul de a folosi, ori din folosirea inadecvată a instrumentelor hermeneuticii și teoriei comunicării. Argumentele pentru această observație abundă.

Să luăm doar un singur pasaj pleșian, pentru a ne lămuri. Spune autorul, cu cuvintele sale, ca un fel de final de drum în investigarea teoretică a problemei, la pagina 61:

„Toate cele cinci texte de care ne ocupăm indică o previzibilă cosubstanțialiate între locul adevărului și plasamentul pe o înălțime. Pentru a fi perceput, mesajul hristic trebuie să adopte dimensiunea verticalității. O cetate ascunsă în răcoarea unei depresiuni sau o făclie fără sfeșnic riscă să treacă neobservate. Orizontala unei transmisii mistice (răspândirea ei peste capetele tuturor) nu poate avea drept sursă decât verticala Întrupării, impostația sublimă a vocii profetice, postura dreaptă. Mesajul se propagă, astfel, din centrul unei cruci. Într-un sens, echivalează cu o răstignire. Parabolele sunt efectul răstignirii intelectului divin pe lemnul limitelor rațiunii omenești.”

Pentru cei ce nu sunt familiarizați cu cartea, când vorbește de făclie și de cetate, domnul Pleșu se referă la două citate biblice, în care se spune că adevărul trebuie relevat ca o lumânare pe care nu are rost să o ascunzi sub pat, unde nu ar lumina nimic, ci să o pui în sfeșnic, iar spusa adevărului este ca o cetate pe munte, pe care nu poți să o treci cu vederea. Mai departe, domnia sa afirmă cu autoritate, dar neargumentat, că această dualitate lumină-cetate este identificată cu ușurință și în mod previzibil în textele biblice pe care urmează să le comenteze.

Faptul că apelează la metafora crucii și a răstignirii nu ne arată altceva decât că autorul bâjbâie, este nesigur pe structura raționamentului său și pornește de la concluzie spre demonstrație, în speranța probabilă că, dacă domnia sa nu stăpânește instrumentarul metodologic al investigației textului și mesajului, nici cititorii săi nu vor fi mai breji și nu vor sesiza bâjbâiala.

Din perspectivă hermeneutică, domnul Pleșu ar fi trebuit să știe că nu poți introduce ca argument de interpretare a unui text un element despre care autorii textului habar nu aveau că este important, pentru că importanța lui s-a relevat doar la aproape trei sute de ani după scrierea acelui text. Concret, cele patru evanghelii au fost scrise în generația lui Hristos sau în generația imediat următoare, pe când metafora crucii, ca simbol al evenimentului tragic al răsignirii, a apărut la vreo duzină de generații mai târziu.

Fără nici cea mai mică justifcare metodologică, mai degrabă instinctiv decât deliberat, autorul se plasează aici pe un piedestal de autoritate nemeritată și face, cu aroganță nedisimulată, un gest inspirat din cel al Sfintei Elena, mama Sfântului Constantin, care și-a folosit autoritatea sa de împărăteasă pentru a impune crucea ca simbol definitoriu al creștinătății. Creștinătate care, până atunci, ținuse acest simbol pe același raft din magazia de valori pe care se aflau așezate toate celelalte elemente ale patimilor lui Iisus.

Din perspectiva teoriei comunicării, metafora crucii este cu totul incomprehensibilă. Domnul Pleșu numește autoritatea emitentului mesajului ca fiind veticalitatea crucii, iar direcția de răspândire a acestui mesaj ca fiind orizontalitatea crucii. Ceea ce este imaginativ, dar nu este suficient. Cum nu este nici relevant pentru a discuta mesajul, din punctul de vedere al conținutului și efectului lui asupra receptorului, ori consistența sau adevărul acelui mesaj.

Tot ce avem aici este observația că, pentru a fi perceput, orice mesaj trebuie emis de o autoritate recunoscută ca atare de receptor, ceea ce este, să fim sinceri, o observație banală. De asemenea, este tot atât de banal să spui că autoritatea lui Iisus de emitent al mesajului vine din faptul că el este Fiul lui Dumnezeu. Interesant este că domnul Pleșu e conștient de primejdia căderii în banal, scriind el însuși, la pagina 77, că „orice încercare de a clarifica lucrurile, orice traducere a textului în limbajul bunului-simț și al rațiunii curente se va sfârși cu o platitudine”. Cu alte cuvinte, domnul Pleșu se scuză că nu poate mai mult și se justifică prin sugestia că nu are rost să folosim instrumentarul științific la dispoziție. Adică, atâta vreme cât nu avem o rațiune divină în capetele noastre, tot banali rămânem în concluziile la care ajungem. Deși putem fi exigenți din punct de vedere academic, să nu uităm.

Pentru comentatorul rezonabil al parabolei ca mesaj divin, important ar fi fost de văzut dacă această autoritate de emitent al mesajului, cu care a fost înzestrat Iisus, este sau nu este recunoscută de receptorii parabolelor Sale. Și, mai departe, ce fac ei, receptorii, cu aceste mesaje divine? Pentru că, de fiecare dată când vorbim de mesaj, mai ales dacă obiectul studiului nostru este un mesaj divin, suntem, practic, obligați ca să deschidem și să închidem metodologic bucla formată din intenția emitentului, formularea mesajului, emiterea și difuzarea lui, recepționarea la destinatar, descifrarea și asimilarea mesajului și observarea efectelor acelui mesaj. Dacă ne referim doar la unul sau două segmente de buclă nu am făcut nimic. Și, mai grav, nu am înțeles nimic.

Așa cum se pare că a pățit și domnul Pleșu. Din punct de vedere metodologic, desigur.