Anul electoral românesc

În anul 2016, în România, vor avea loc alegeri pentru autoritățile locale și pentru Parlament. Așa cum stau lucrurile acum, în prima lună a anului, parcă ne-am afla în urmă cu 70 de ani și nu la mijlocul celui de-al doilea deceniu al primului secol din mileniul trei. Cel puțin din punct de vedere electoral.

Foto: etimpu.com

Adică, nu sunt alții în Europa mai dezvoltați decât noi, din toate punctele de vedere, inclusiv din cel electoral, ci suntem noi întârziații Europei, dacă nu chiar retardații ei, tot din toate punctele de vedere. Dar, mai ales, din cel electoral.

Starea de lucruri actuală, care se va prelungi de-a lungul întregului an electoral, poate fi numită cu termenul englezesc de „business as usual”, care semnifică intenția guvernanților și a publicului guvernat de a nu schimba nimic din modul lor de guvernare. De data asta, în domeniul alegerilor.

Așa că ne așteptăm să votăm la fel ca și în trecut, folosind listele electorale cu milioane de fictivi în ele, votând de câte ori avem curajul, în țară, la țară și în străinătate, numărând cu stângăcie voturile în nu mai puțin de șapte manipulări ale buletinelor de vot și ale rapoartelor cu rezultatele numărării, precum și controlând electronic datele statistice, prin soft și prin „strucrurile” abilitate, pe care nu le controlează nimeni.

Toată lumea speră, ca și în trecut, că partidele mari se vor controla unul pe celălalt, astfel încât manipularea rezultatelor să nu fie masivă, ci să reflecte, cât de cât, intențiile de vot ale electoratului. De fapt, acest control încrucișat înseamnă că activiștii de partid se vor supraveghea unii pe ceilalți. Și atât.

Ce ne facem însă cu situațiile în care partidele se înțeleg între ele? Ce ne facem cu trădătorii de partid? Ce ne facem cu absenteiștii? Ce ne facem cu votul multiplu? Ce ne facem cu votul cumpărat? Ce ne facem cu votul idiot? Ce ne facem cu banii de campanie? Și cu datoriile de campanie electorală, rostogolite de la an electoral la an electoral?

Ce ne facem cu interesul cetățeanului? Că, în ceea ce privește interesul de partid, ne-am lămurit. Singurul interes al tuturor politicienilor este să ajungă la putere. Mai departe, vine Dumnezeu cu mila Lui. Că ei, politicienii, au altă treabă decât să guverneze. Până la următoarele alegeri. Și, apoi, tot așa. Business as usual, cum spuneam.

Desigur, totul va fi vopsit politic și electoral cu o culoare de camuflaj. Unele pete de culoare au apărut deja. Partidele Social Democrat și Național Liberal se „răsboiesc” mediatic pe tema numărului de tururi de alegeri locale, cu declarații pompoase și chiar incendiare, în condițiile în care și unii și ceilalți au convenit de multă vreme cum să stea lucrurile. Mai înainte de asta a fost pata de culoare dată de tema falsă și irelevantă a votului prin corespondență. Va veni în discuție, foarte curând, și tema listelor electorale.

Realitatea ascunsă după aceste pete de camuflaj este că partidele sunt foarte mulțumite de starea actuală de lucruri și nu vor să o schimbe. Cu niciun chip. Și, atunci, joacă un joc penibil în doi, în care se prefac ba că unul face un pas înainte și celălalt înapoi, ba că invers, ele rămânând, de fapt, pe loc. Și noi, electoralul, batem din palme ritmul, pe margini.

Problema este că acest joc și acest sistem electoral au rezultate deosebit de previzibile. Adică, suntem sută la sută siguri că vom avea în primării, în consilii și în Parlament aceleași figuri, aceiași autodidacți sau semidocți, plini de doctorate, aceiași neinstruiți plini de grade militare înalte, aceiași șefi de mafii locale și centrale sau locotenenți ai mafioților, aceiași pușcăriași de facto sau viitori infractori, aceiași corupți până în măduva oaselor, aceiași incapabili de formularea și punerea în practică a celei mai rudimentare politici publice, aceiași găunoși moral și șantajabili, pe care i-am avut și până acum.

Să nu uităm că fiecare dintre ei va investi, în campania electorală, bani proveniți din buzunarul propriu sau de la famiglia sa mafiotă. Sau de la sponsori ori de la investitorii în afacerea asta cu partide. Ceea ce înseamnă că fiecare este pregătit să recupereze investiția și să obțină și un profit substanțial, după alegeri. Din banul public, desigur.

Deci, tot în modul „business as usual”, ne așteptăm cu certitudine că țara va fi, în continuare, jefuită de clasa sa politică, în cârdășie cu electoratul activ, care se lasă. Probabil, pe ideea că îi va pica și lui, electoratului, ceva.

Interesant este că recuperarea acestei inapoieri de șapte decenii nu presupune o accelerare a dezvoltării naționale. Cel puțin în domeniul electoral, este suficient un salt peste timp, de atunci, din anul electoral 1946, în anul 2016. Salt care s-ar putea petrece în câteva zile.

Este suficient ca guvernul actual de „tehnocrați” să pregătească și să planifice un pachet electoral de secolul 21. Ceea ce se poate întâmpla într-un timp record, deoarece toată munca de gândire și de experimentare a fost deja făcută. Așa cum există deja și infrastructura necesară, peste tot în România. Și în străinătate.

Mă refer la votul electronic sută la sută.

Acesta presupune ca autoritatea electorală să se transforme într-o bancă de gestionare a averii electorale, în care unitatea de măsură este votul.

La fel ca într-o bancă comercială, autoritatea poate să emită dreptul de vot oricui are acest drept și îi va cere instrumentele de exercitare a lui, așa cum se emit cărțile de debit bancare, în urma deschiderii unui cont. Operațiile electorale făcute în acest sistem nu pot fi fraudate mai mult decât sunt fraudate operațiile cu bani din conturi, pentru milioane de utilizatori ai cardurilor.

Costurile unui astfel de sistem sunt ridicol de mici. Nu cred că s-ar ajunge la cinci lei de cetățean cu drept de vot. Și includ aici și eventualele profituri ale contractorilor. Adică, cu 20 de milioane de euro s-ar putea implementa sistemul de vot electronic în toată România, până în cel mai abandonat cătun, unul fără electricitate și fără apă curentă.

Dar, cine ar fi intersat de un asemenea salt peste timp și, mai ales, peste mentalități, atunci când păstrarea lucrurilor așa cum sunt ele acum este deosebit de benefică pentru atât de multă lume? Că, doar, mai binele este răul binelui, spunea bunica. Depinde al cui e binele, completam eu, obraznic.

La pensii: finalul

Acum aproape un an, la începutul lunii februarie, pe blogul ce îmi poartă numele, publicam un text intitulat „Legea pensiilor militare pe întelesul meu”. De atunci și până astăzi, acest articol deține recordul de accesări, între toate textele mele de pe acest blog. Ceea ce nu-mi face deloc plăcere, din două motive.

Foto: en.people.cn

Primul este că mă simt vinovat față de toți cei ce au deschis acel text în speranța că vor afla vreo explicație privind conținutul legii, pe când eu scriam doar că sunt convins că legea, oricare ar fi ea, va fi una proastă și în detrimentul pensionarilor militari, în general, deoarece cei ce o vor scrie, o vor vota și o vor implementa sunt tot ăia care au scris, votat și implementat legile precedente, din ultimii zece ani, deosebit de proaste și de păguboase pentru militarii pensionari, chiar dacă unii dintre ei au primit pensii mai mari.

Al doilea motiv să nu îmi facă plăcere că tocmai articolul ăsta este cel mai popular dintre cele scrise de mine a fost că eu publicasem și alte articole, mult mai serioase și mai importante pentru public, în care abordam teme de-a dreptul existențiale pentru poporul meu și pentru patria lui, articole ce nu au avut nici pe departe audiența acestuia, cel despre legea pensiilor. Dar cu cititorul de blog nu pot să mă pun. El citește ce vrea el, nu ce cred eu că este important pentru el și pentru restul publicului.

De atunci, am evitat cu intenție să comentez fenomenul legiferării pensiilor militare de stat. Fenomen ce a cunoscut o amploare deosebită în anul care s-a scurs și care s-a soldat cu o lege votată, promulgată, publicată, amendată printr-o ordonanță de urgență și răstălmăcită prin normele de aplicare, norme ce au apărut, evident, cu întârziere, și au fost comunicate diferit și distorsionat de fiecare emitent instituțional în parte.

Cu alte cuvinte, scriitorii, votanții și implementanții legii pensiilor militare de stat mi-or fi citit, la rândul lor, articolul în care explicam faptul că ei nu sunt în stare de mai mult și s-au străduit din răsputeri să îmi dea dreptate.

Vestea bună este că legea există. Pe baza ei se repară monstruozitatea legislativă promovată de Băsescu, Boc și Oprea, prin care militarii deveneau asistați social după încheierea serviciului activ, iar nivelul de asistență socială de care se bucurau ei era „calculat” în funcție de o contribuție la fondul de pensii de asigurări sociale pe care niciunul nu o plătise vreodată, în cariera lui militară, dar pe care Oprea Gabriel, zis și Girofar, o stabilise că ar fi plătit-o, dacă era să o plătească, în funcție de interesele lui de partid.

Însă, așa cum anticipam, reparația asta este, de fapt, doar o cârpeală. Iar modul de aplicare este, din nou, unul complicat în mod inutil, prin care se pot face, din nou, abuzuri, astfel încât unii și alții, mai ales activiștii actuali de partid oprist, să fie și mai bine plătiți de la stat, decât până acum.

Din nou, pensionarii militari sunt puși pe drumuri, să meargă în cel puțin două locuri, să întocmească cel puțin două acte și să facă dovada că ei au fost militari și că au îndeplinit funcțiile și misiunile înscrise în Ordinul de zi pe unitate, document cu durată de păstrare permanentă în arhivele statului și care le-a reglementat juridic întregul parcurs în cariera militară, dar despre care legiuitorul nu a aflat încă.

Termenele prevăzute în lege pentru asta sunt relaxate, revizuirea pensiei prin noua procedură, pe baza noii legi, putând dura și doi ani. Nu îmi este clar dacă avem de a face aici cu o cursă, în care cei ce pornesc primii ajung înaintea celorlalți, sau toată lumea va fi tratată egal, îndiferent de capacitatea fiecăruia de a se deplasa și de a întocmi documentele cerute de proceduri.

Singurul lucru bun este că, de data asta, nimeni nu va mai avea pensia diminuată.

Mi se pare total lipsit de rațiune să continui să discut public acest subiect. Ca urmare, înainte de a-i pune punct, vreau să consemnez următoarele aspecte.

Legea pensiilor militare de stat ar fi trebuit să reglementeze ce este cu cei ce își servesc patria sub arme, după încheirea serviciului activ, pentru viitorul previzibil, de cel puțin o generație de militari, adică de 20 – 25 de ani. Nu o face. Ba, mai rău, ea, legea, a fost deja amendată, chiar înainte de a intra în vigoare. Și, ne așteptăm să sufere, și pe mai departe, modificări, rectificări și amendări, în funcție de „portițele” pe care vor vrea să le deschidă unii și alții, pentru a-și pune în conturi un leu în plus, ca semn de prețuire pentru munca de partid depusă. Consecința fiind continua bulversare a actualilor militari activi.

Legea asta ar fi trebuit integrată într-un corp de legi privind puterea militară a României, dar nu este. Ea nu este în concordanță nici măcar cu legea privind rezerva activă și profesională, ce a apărut aproape simultan. Ca să nu mai vorbim că, în momentul în care va apărea legea privind forțele armate și sistemul național de apărare, vor trebui amendate toate celelalte legi de referință. Din nou. De exemplu, vom afla că polițiștii nu mai sunt militari în activitate și, în consecință, nu pot fi nici beneficiari de pensii militare. Așa că, intenționat sau din prostie, legea pensiilor militare de stat contribuie în mai mare măsură la bulversarea legislativă a domeniului puterii militare, decât la ordonarea lui juridică.

În viitorul previzibil, militarii activi, în rezervă și în retragere nu vor fi plătiți pentru serviciul militar depus în folosul patriei, ci pentru că îi lasă, ori chiar îi încurajează pe activiștii de partid, unii dintre ei provenind chiar din rândul lor, să facă varză din orice instrument de reglementare, cu rezultatul că vor putea ciupi și ei, legal, un leu în puls de la statul ăsta, atât de jegmănit, de altfel.

Dialog cu dincolo

Cum este dincolo? A fost prima mea întrebare. De unde știi că dincolo nu e aici? mi-a răspuns cu mirare. De fapt, nu este nici dincolo, nici aici. Este un pretudindeni. Odată ce nu mai ai un corp să te țină în loc ori într-un loc, tu ești în tot locul.

Foto: discovery.com

Și ce auzi dincolo? A fost cea de-a doua mea întrebare. Aud tot și dintr-odată. Toată muzica vreodată inventată. De oameni, zei și de astre. Cea de lângă mine și cea din zările albastre. Odată ce nu mai ai urechi să audă, tu auzi direct în suflet toate, de peste tot, cu totul.

Dar vezi ceva pe unde ești dincolo? A fost cea de-a treia mea întrebare. Văd toate milioanele de culori pe care Soarele le-a inventat vreodată. Le văd de-odată, în toate formele și volumele lor. De aici și de departe. Odată ce nu mai ai ochi să vadă, tu vezi prin tine toți atomii. Și universurile toate.

Pe dincolo, a ce miroase? A fost cea de-a patra mea întrebare. Miroase a tot ce se leagă și se dezleagă. Miroase a mare și a piatră. Miroase a zare. Eu miros tot ce miroase și ce a fost de mirosit vreodată. De când Lumea e lume și după aceea. Odată ce nu mai ai nări să miroasă, tu miroși cu sufletul legăturile dintre aburii stelelor. Toate.

Când pipăi pe dincolo, ce pipăi? A fost cea de-a cincea mea întrebare. Pipăi timpul și pipăi de toate. Și electronii și bosonii și galaxiile dumnezeirii sale. Cel mai ușor se simt la pipăit găurile negre, prin care un colț de pretutindeni curge la vale. Odată ce nu mai ai degete și obraji să atingă, tu pipăi cu sufletul toatele și totul.

Dar de iubit ori de urât ce ai pe dincolo? A fost cea de-a șasea mea întrebare. De urât nu este nimic de urât. Pe nicăierea. Iar de iubit, am de iubit iubirea. De-a pururea. Iubesc aerul și aurul și vidul. Iubesc tot ce-a creat Dumnezeu și tot ce-a stricat omul. Odată ce nu mai ești ca să te chinui, tu iubești orice, liber de orice durere, cu sufletul tău tare.

Atunci am pus cea de-a șaptea și ultima mea întrebare. Dacă trupul te încurcă să nu poți fi pretudindeni, dacă urechile te încurcă să nu auzi toată muzica, dacă ochii te încurcă să nu vezi veșnicia colorată, dacă nările te împiedică să miroși toate stelele, dacă pielea te împiedică să pipăi nemărginirea, dacă inima te împiedică să iubești toată iubirea, atunci la ce este bună viața asta pământeană, încorsetată în carne și mărginită de simțuri?

Viața e bună să îți invețe sufletul să fie, să audă, să vadă, să miroasă, să pipăie și să iubească. Iar învățătura asta nu îi trebuie sufletului tău atunci și acolo, pe Pământul de pământ, ci doar acum și aici, în nemurirea universală.

Dar cei ce nu au reușit să învețe nimic și, totuși, au murit, ei cum ajung să simtă ce simți și să iubească ce iubești? Nu m-am putut abține și am mai întrebat o dată. E singura întrebare la care nu am un răspuns, mi-a răspuns. Nu am de unde să știu răspunsul, pentru că niciun neînvățat nu a ajuns pe aici, până acuma.

Discreditarea academică

Până la sfârșitul anului 1989, pentru orice cetățean român, absolvirea unei universități era un capăt de drum, în devenirea sa. Nu un început de drum, ci un sfârșit. Cu diploma de universitate, de politehnică sau de conservator în buzunar, românul nostru nu mai trebuia să facă altceva decât să se prezinte la un serviciu unde să facă ce făceau și ceilalți de pe acolo. Până la ieșirea la pensie, grijile sale profesionale erau altele decât cele de dobândire a vreunei priceperi intelectuale. Omul se îngrijora de locul de muncă doar din punctul de vedere al locației și nu al conținutului muncii.

Foto: blogforyouth.com

În acele condiții, alegerea uneia dintre universitățile românești se făcea exclusiv pe criteriul celei mai probabile și mai profitabile repartiții. Erau universități care dădeau note mult mai mari decât altele și care erau mai căutate, tocmai pentru că, la absolvire, se făcea repartiția pe țară, iar cei cu note mai mari aveau șanse mai multe să prindă un post într-un oraș sau într-o anumită locație râvnită de mai toți. Alt criteriu de alegere a universității era costul vieții de student, care trebuia să fie cât mai mic și, în consecință, suportabil. Și atât.

Erau și câteva, puține, facultăți cu o specializare înaltă, care erau unice și foarte selective, cum era cea de aeronautică, ori de istoria și teoria artei, sau de comeț exterior. Numărul celor care ajungeau acolo era nesemnificativ, la nivel național, așa că aceste facultăți pot fi menționate aici doar ca excepții.

Cei ce voiau să ajungă absolvenți de universitate în România trebuiau să treacă prin examenul de admitere, examen care tria foarte bine candidații. Desigur, și pe vremea aceea, existau piloșii, care știau subiectele dinainte, sau care aveau o pilă la corectare, dar acestea erau rarități extreme. Cei foarte piloși mergeau chiar și mai departe. De exemplu, pentru admiterea unuia dintre copiii cuplului Ceaușescu la universitate, s-a preferat schimbarea legii special pentru promoția de liceeni din anul acela, în sensul că cei cu media perfectă de 10,00 în liceu să fie admiși la facultate fără concurs.

Marea masă de tineri, însă, învățau în draci pentru admitere. Succesul era asigurat fie de urmarea liceului în clase bune din România, fie de meditatori de excepție, fie și de una și de cealaltă. Așa că, pe lângă bătălia pentru admitere, mai avea loc și bătălia pentru locuri în clasele de renume, ori la mediațiile celor renumiți. Dinu Patriciu, miliardarul de mai târziu, și-a făcut primul milion dând meditații pentru admiterea la Institutul de Arhitectură din București.

Expresia bătrânească „ai carte, ai parte” era tradusă în vremurile acelea nu ca „dacă ai știință de carte, atunci ai parte de o slujbă bună”, ci ca „ai carte (document, diplomă), ai parte de o slujbă bună”. Iar documentul care îți conferea partea era același, indiferent de universitate, deoarece era emis la nivel național, de ministerul de resort.

Un sfert de secol mai târziu, diferențele față de situația descrisă mai sus sunt surprinzătoare.

Astăzi, nu se mai fac repartizări pe posturi la absolvirea niciunei universități. Cei ce vor să lucreze la stat, în posturi prevăzute cu cerința diplomei universitare, trebuie să treacă printr-un proces de selecție, proces în care pilele și mita au un rol mult mai mare decât conținutul diplomei respective. Adică, diploma mai este încă obligatorie, dar este și irelevantă, în același timp. Iar pentru anumite posturi din sistemul public, așa cum sunt cele din învățământul preuniversitar, nici măcar aceste diplome nu mai sunt chiar așa de obligatorii, atâta vreme cât dascălii fără diplomă, care vor să predea la țară, acceptă și posturi de suplinitori.

Cei ce vor să lucreze în sistemul privat trebuie să facă dovada unor priceperi, deprinderi și cunoștințe specifice postului, indiferent de diploma pe care o dețin. Asta, dacă nu sunt copiii patronului sau rude de-ale acestuia. Așa că, și pentru ei, diploma este la fel de irelevantă ca și pentru cei ce visează să lucreze la stat.

Ce este surprinzător aici este că, în tot acest sfert de secol, s-a dezvoltat o industrie extinsă a diplomelor universitare. Anumiți investitori au sesizat cerința de piață românească pentru diplome și au creat condițiile pentru acordarea lor. Aceste condiții au fost de ordin legislativ, dar și instituțional. Surprinderea apare atunci când constatăm că, pe măsură ce diplomele devin tot mai insignifiante în obținerea vreunui loc de muncă, importanța lor socială crește, în loc să scadă în mod similar.

Nu știu să se fi făcut măsurători sociologice ori să se fi adunat date relevante privind acest comportament aberant de piață, în care cererea pentru diplome excede cererea pentru competențe sau cunoaștere, atât din partea angajatului, cât și din partea angajatorului, mai ales atunci când acest angajator este statul. Cert este că asta se vede cu ochiul liber.

În tot cazul, tendința acestei piețe este de a se restrânge, ca urmare a diminuării cererii. Din toate acestea, în situația cea mai neplăcută se vor afla universitarii înșiși.

Sindromul cel mai tipic al oricărei industrii pe cale să își piardă piața este acela în care industria respectivă produce bunuri sau servicii de o calitate tot mai slabă, la prețuri tot mai mici, în speranța că, astfel, se va mai putea menține un echilibru al pieții, între cerere și ofertă, pe un palier mai jos.

Foarte curând, sistemul academic românesc va arata ca o industrie decadentă, cum a fost, de exemplu, cea a benzilor magnetice pentru casetofoane, dacă mai ține minte cineva ce înseamnă astea. În ultimile două decenii, universitățile românești au investit masiv în clădiri și în oameni, doar ca să se constate mâine că aceștia stau degeaba și nu produc mai nimic. Nici măcar diplomele pentru care au fost clădirile construite și oamenii angajați.

Comentarii de descoperire

În data de luni, 18 ianuarie 2016, site-ul președinției României a postat un „comunicat de presă” în care se arată: „Din dispoziţia Preşedintelui României, domnul Klaus Iohannis, în anul 2015, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a verificat, în conformitate cu prevederile art. 7, alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, prin instituţiile abilitate, la solicitările Consiliului Superior al Magistraturii şi ale Ministrului Justiţiei, veridicitatea declaraţiilor judecătorilor, procurorilor, magistraţilor-asistenţi, personalului de specialitate juridică asimilat acestora şi personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi parchetelor, în sensul că cei în cauză nu sunt lucrători operativi, inclusiv acoperiţi, informatori sau colaboratori ai serviciilor de informaţii.”

Foto: csat.presidency.ro

Rezultatul acestor verificări efectuate de „instituțiile abilitate” a fost că „s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi, personalul de specialitate juridică asimilat acestora şi personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi parchetelor nu sunt lucrători operativi, inclusiv acoperiţi, informatori sau colaboratori ai serviciilor de informaţii.”

Ca membri ai publicului general, cărora li se adresează acest comunicat de presă, suntem nevoiți să facem două comentarii, pe marginea subiectului enunțat.

Primul comentariu este despre ce înțelegem din ceea ce ni se comunică. Adică, înțelegem că, de-a lungul anului 2015, Consiliul Superior al Magistraturii și Ministerul Justiției au solicitat Consiliului Suprem de Apărare a Țării (CSAT) verificarea veridicității declarațiilor tuturor celor numiți în comunicat, respectiv judecătorii și ceilalți, privind faptul că fiecare dintre ei, în parte, a fost corect și în interiorul legii, în sensul că nu este nici lucrător operativ, inclusiv sub acoperire, nici informator sau colaborator al serviciilor de informații. Solicitările acestea au fost primite de președintele României, care, în calitate de președinte al CSAT, a dispus verificările solicitate.

Ce nu înțelegem din comunicat este ce s-a verificat, de-adevăratelea. Oare, chiar așa să fie, cum ne lasă comunicatul prezidențial să aflăm? Să fi existat doar o singură solicitare generică, pentru toată lumea? Sau au fost solicitări individuale, așa cum sunt și declarațiile respective?

Nuanța asta este esențială. Pentru că una este să îl întrebi pe fiecare serviciu de informații în parte dacă a încălcat legea, așa, la modul general, cum i-a întrebat și fostul președinte Băsescu Traian la vremea sa, iar el, serviciul, să îți răspundă că nu, nu are cunoștință de așa ceva, și alta este să iei caz cu caz de justițiabil, și să îi verifici la sânge, începând cu judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți și alții de pe listă care, prin comportamentul lor la locul de muncă, au lăsat impresia că nu dau soluții în funcție de lege, coduri și deontologia profesională, ci că doar execută ordinele primite de la superiorii acoperiți.

Vorbim aici de o verificare cuprinzătoare, din care să rezulte că nici măcar unul dintre cei verificați nu a primit vreun ban ca plată pentru munca lui sub acoperire, ori pentru cea de informator sau colaborator al vreunui serviciu de informații, că nu există nicio rețea acoperită sau la vedere de transmitere a ordinelor dinspre serviciu spre executantul acoperit, că nu s-a desconspirat el sau ea, de capul său, în familie sau între prieteni, ori la serviciu, și altele asemenea.

Ce nu mai înțelegem din comunicat este cine sunt „instituțiile abilitate” să facă asemenea verificări? Sunt ele serviciile de informații care au dreptul să angajeze personal operativ, inclusiv sub acoperire, să aibă informatori și colaboratori, doar că nu din rândul magistraților? Sau sunt alte „instituții” care nu au dreptul să angajeze pe nimeni sub acoperire, dar care veghează ca cei ce pot angaja să nu pună mâna pe juriști?

Confruntați cu aceste nelămuriri, suntem tentați să credem că, de fapt, în anul 2015, s-a repetat exercițiul făcut de Băsescu acum câțiva ani, când, în calitate de președinte al CSAT, l-a întrebat pe fiecare șef de serviciu de informații din compunerea consiliului dacă are vreun acoperit printre judecători, procurori și ceilalți, iar respectivii șefi s-au informat la subordonați și au raportat că, nu, nu au încălcat legea. Nici ei, nici serviciile pe care le direcționează.

Și zicem asta, deoarece, dacă am fi avut cazuri individuale de verificări, comunicatul ne-ar fi spus că, din niciuna dintre aceste verificări nu a rezultat că cei verificați ar fi declarat fals că nu sunt sub acoperire. Ori, nouă nu ni s-a spus așa ceva, ci doar că nu există nici măcar un magistrat, ajutor de magistrat sau lucrător în magistratură care să fi declarat așa ceva și să fi fost, în realitate, invers.

Al doilea comentariu este despre importanța socială a verificării.

Faptul că legea interzice ca magistrații și asociații lor să fie lucrători operativi ai serviciilor secrete este doar un aspect particular. Intenția legiuitorului și interesul public sunt mult mai cuprinzătoare. Toți suntem interesați ca fiecare judecător, procuror și asistenții lor să muncească exclusiv în numele dreptății și să nu fie obligat să execute vreun ordin, de niciun fel, fie venit din partea vreunui serviciu de informații, sau din oricare altă parte, cum ar fi un partid, o mafie, un grup infracțional și așa mai departe.

Ori, anul trecut am aflat că sunt foarte mulți judecători și procurori, precum și ajutoare de-ale lor, care au primit mită și alte foloase, în schimbul unor soluții justițiare altele decât cele ce ar fi decurs din lege și coduri. În aceste condiții, suntem îndreptățiți să ne întrebăm ce i-ar fi reținut pe ei sau pe colegii lor despre care încă nu se știe că sunt corupți să se înroleze în serviciile secrete și să țină secret acest lucru?

Un simplu comunicat de presă, destul de ambiguu de altfel, nu ne va putea elibera din această dilemă.

Valoarea Eminescu

Comportamentul oricărei societăți articulate, cum ar fi, de exemplu, un popor, este regularizat de cultura sa. Iar cultura este alcătuirea prin alăturare și combinare a valorilor, credințelor și obiceiurilor acelei societăți, valori, credințe și obiceiuri însușite, onorate, apărate și promovate de fiecare generație.

Ne putem da seama cu ușurință că unele dintre aceste valori sunt similare sau chiar identice cu valorile universale ori cu valori ale altor societăți articulate, așa cum vom găsi și valori unice, specifice doar unui anumit popor.

Din punct de vedere cultural, și nu numai, un popor cunoaște un succes deosebit când o valoare de a sa, națională, devine internațională sau chiar universală. În revers, un popor devine ridicol în ochii omenirii, atunci când din rândul său se ridică o valoare recunoscută și însușită de alții, pe când, în cultura sa națională, acea valoare nu există. Sau este negată cu sârg de proprii compatrioți.

Deși valorile există implicit și independent de tentativele unora sau altora de a le impune ori de a le nega, societățile articulate au dezvltat instituții naționale și internaționale de promovare și prezervare a valorilor din diferitele culturi naționale, dar și din cultura universală.

Acesta este contextul teoretic în care vreau să scriu câteva cuvinte despre valoarea Eminescu.

O instituție modestă, dar instituție fără de îndoială, este Ziua Culturii Naționale, care se petrece, în fiecare an, de 15 ianuarie, ziua de naștere a lui Mihai Eminescu.

Ea, ziua, ar fi putut fi una fastuoasă, dar nu este. Și nici nu cred că va fi vreodată. Asta, deoarece cultura națională românească se află expusă la o permanentă și neobosită agresiune, încă de la începuturile nației române, adică de pe vremea când se năștea Eminescu. În paranteză, să amintim aici că una dintre caracteristicile valorii Eminescu este că omul a fost contemporan cu tinerețea națiunii române, ba chiar s-a născut odată cu națiunea română, pe la mijlocul secolului al nouăsprezecelea. Ceea ce îi dă un caracter de naturalețe, de autenticitate, cu totul particular.

Cum scriam la început, vedem că o valoare există atunci când ea ghidează comportamentul unei societăți articulate și nu atunci când ea este declamată sau, din contră, desconsiderată în discursul public.

Concret, nu contează că unii își aduc aminte de Eminescu doar la zile festive și, atunci, doar pentru a se referi tot numai la agenda lor proprie, fie ea naționalistă, șovină sau de altă natură, prin care arată ei cu degetul la străinii vinovați de toate necazurile pe care ni le prilejuim singuri. Așa cum nu contează că alții își aduc aminte de Eminescu doar ca să îl înjure, să îl discrediteze ca poet, jurnalist sau ca om politic.

Ceea ce contează este că mai avem câte un tânăr român care învață pe de rost o poezie de dragoste de-a lui Eminescu și i-o șoptește, uneori doar în gând, iubitei sale secrete. Contează că, atunci când ne gândim la Patria România, ne vin în minte versuri din Scrisoarea a III-a de Eminescu. Sau, când ne dumirim de imensitatea Universului, acea dumirire se conturează în cuvintele „La steaua care-a răsărit...” Mai contează că, uneori, nu prea des, ne gândim ce ar fi zis Eminescu despre noi și ni se face rușine.

Că așa este cu valorile. Contează mult mai mult în ceea ce facem decât în ceea ce zicem.

Testul Bodnariu

Enunțul testului este următorul:

Familia Bodnariu, formată din tată, mamă și cinci copii minori, se află în litigiu cu statul Norvegia, ai cărui cetățeni sunt, stat care îi acuză pe părinții Bodnariu de rele tratamente aplicate celor cinci copii. Înainte de a judeca această acuzație, justiția norvegiană a luat măsura separării părinților de copii și a respins un apel al părinților, prin care aceștia solicitau suspendarea măsurii radicale a separării.

Foto: gov.ro

La o lună de la declanșarea litigiului, părinții Bodnariu au introdus, în apărarea lor, aspectul că ei aparțin cultului penticostal și că așa-zisele rele tratamente nu erau altceva decât aplicarea principiilor și normelor de conduită specifice cultului respectiv. Cu alte cuvinte, ei proclamă faptul că, fiind vorba de o practică religioasă, statul norvegian nu poate interveni în exercitarea ei și nu o poate curma.

În același timp, deoarece își păstraseră și cetățenia română în Norvegia, Bodnarii au apelat și la opinia publică românească, activată prin intermediul rețelelor de socializare, mai ales a facebook-ului, dar și prin postul de televiziune Antena 3, al cărui director este familiarizat cu problematica practicilor religioase de rit penticostal. Director care a și lansat o petiție publică, adresată regelui Norvegiei, secretarului general al Organizației Națiunilor Unite și altor înalți demnitari mondiali.

Într-un final, părinții Bodnariu au cerut și asistență consulară din partea statului România, în litigiul lor cu statul Norvegia.

Prin aplicarea acestui test, se cere poziționarea celui ce dă testul față de situația familiei Bodnariu.

Au trecut acest test cei care au zis că nu e treaba lor să se poziționeze în vreun fel față de situația familiei Bodnariu și, evident, l-au picat cei ce au căzut în capcana de a-și da cu părerea despre acest caz.

Pentru că nu este nimic de spus. Noi, ca membri ai publicului românesc, nu putem judeca o cauză ce se află pe rolul unei instanțe de judecată norvegiene, pentru simplul fapt că această judecată se va face în totală indiferență față de părerea noastră. Și așa trebuie să fie. În Norvegia și oriunde în Lumea civilizată.

A mai picat acest test și Guvernul Cioloș, în momentul când însuși premierul s-a aplecat asupra acestui caz, cînd însuși ministrul de externe l-a informat pe reprezentantul în București al familiei și al cultului penticostal cu privire la demersurile pe care le face statul român în favoarea Bodnariilor și când opinia publică a fost informată despre toate acestea prin intermediul purtătorului de cuvânt al guvernului.

Ca să fi trecut testul, Guvernul Cioloș ar fi trebuit să se ocupe și să vorbească public despre acest caz prin intermediul unui funcționar din Secția Consulară. Și atât.

În fața acestui eșec, rămâne să ne întrebăm dacă n-ar fi mai bine să trecem și noi la ritul penticostal, atunci când avem o problemă pe care statul nostru român nu se grăbește să o soluționeze?

Dacă este să ne luăm după comportamtentul guvernamental, aceasta ar putea fi o soluție chiar și pentru Armata României, de exemplu, care are atât de mult probleme nerezolvate, iar premierul Cioloș nu se apleacă asupra lor, ministrul nu informează personal pe nimeni despre ce face statul român pentru rezolvarea lor, iar purtătorul de cuvânt al guvernului tace.

Grupul de Dialog Militar

Constituirea unui Grup de Dialog Militar este singura modalitate concretă și fezabilă de angajare a militarilor activi, în rezervă și în retragere în rezolvarea primelor zece probleme cu care se confruntă atât ei, cât și Armata României.

În înțelegerea mea, în ordine alfabetică, aceste zece probleme sunt:

Problema de anticipare. În orice armată din Lume, anticiparea este obligatorie. Fiecare militar, fiecare unitate sau chiar fiecare structură de forțe armate trebuie să știe, cu cea mai mare probabilitate, dacă nu chiar cu certitudine, unde va ajunge, la orice moment dat. De aceea, planurile de dezvoltare a forțelor armate se fac cu o anticipație de zece ani și mai mult. De aceea, cariera militară poate fi prefigurată de la locotenent la general, pentru orice ofițer care este suficient de ambițios. Și tot de aceea, fiecare recrut știe ce va fi cu el la lăsarea la vatră, la trecerea în rezervă ori la pensionarea militară.

În România, de mai bine de zece ani încoace, anticiparea a dispărut cu totul. Atât pentru indivizi, cât și pentru forțe sau structuri. Ceea ce creează o problemă majoră. Și îngrijorătoare, în condițiile în care absența anticipării a făcut loc liberului arbitru al decidenților politici, care fac ce vor ei, când vor și cum vor, cu Armata țării.

Problema de corupție. Întotdeauna când, într-un stat cu un trecut dictatorial, introducerea controlului civil, democratic asupra forțelor armate se face șovăielnic, cu un pas înainte și altul înapoi, fără o voință politică consolidată, corupția ia foarte repede locul măsurilor organizatorice și legilative, aflate în suferință din cauza acestei șovăieli sau din lipsă de voință politică. Ceea ce este, evident, cazul României și al Armatei sale, stat unde toți miniștrii civili ai apărării sunt prezumați corupți, unii dintre ei fiind și dovediți corupți, iar unul chiar și condamnat ca atare. Și unde toți înalții militari promovați de acești politicieni sunt, la rândul lor, prezumați ori dovediți corupți, sau doar infractori, în relație cu serviciul militar.

Această corupție nu este o problemă în sine. Ea devine o problemă în momentul în care criteriile de corupție iau locul celor profesionale și de merit în cariera militară și în configurarea structurilor militare. Și când resursele neceare constituirii puterii armate sunt deturnate spre buzunarele celor corupți.

Problema de decizie națională. La fel ca oriunde in Lume, Președintele României, Parlamentul și Executivul decid în orice problemă legată de Armată, de puterea militară a țării și de apărarea națională. Se presupune, implicit, că oricare ar fi deciziile luate de aceste instituții naționale, ele vor fi întotdeauna în favoarea și, mai ales, în interesul tuturor cetățenilor României. Problema apare atunci când decidenții înșiși invocă motive extra-naționale, în justificarea deciziilor proprii, cum ar fi că „așa ne cer finanțele mondiale”, ori „așa ne cere NATO” sau Uniunea Europeană. Ca să nu mai vorbim de pretența că o decizie este luată doar pentru că așa este și la alții.

O asemenea situație indică două sub-probleme. Prima ar fi că o decizie luată de alții, din afară, nu poartă niciodată garanția că decidentul a avut în vedere interesul sau bunăstarea românilor. Iar a doua ar fi că o decizie luată după cum zic străinii exclude orice fundamentare rațională, științifică, a ei, atâta vreme cât ea nu a fost gândită cu mințile noastre. Așa că, în domeniul apărării naționale, militarii care au menirea de a transpune în viață asemenea decizii naționale nu au nicio convingere că ei fac un bine real țării, prin munca lor.

Problema de etică. În orice armată din Lume, etica este esențială și definitorie. Doar celor cu o etică înaltă și intactă li se poate încredința puterea militară a unui stat, fără frica generată de posibilitatea ca militarii să folosească această putere împotriva propriului stat și popor. În România, până și aici avem o problemă. Actualii și recenții decidenți politici au introdus și menținut criterii de promovare și de numire în funcții ale militarilor deosebite de cele din tărâmul eticii. În locul probității profesionale a fost preferat servilismul.

În locul meritelor ostășești a fost preferat nepotismul. În locul patriotismului a fost preferată obediența. În locul loialității față de țară și de poporul ei a fost preferată loialitatea față de șeful politic sau de cel mafiot. Și, cum aceste substituiri nu garantau suficient de bine că militarii nu vor folosi puterea lor împotriva statului, mai ales împotriva conducătorilor civili ai acestui stat, ei, militarii, au fost, de facto, privați de această putere militară, prin reducerea ei la un sfert din necesarul pentru apărarea patriei.

Problema de finanțare. Finanțarea producerii puterii armate este expresia efortului comun pe care poporul este dispus să îl facă pentru a se simți apărat și în securitate. De aceea, indicatorul financiar cel mai general este, peste tot în Lume, procentul din produsul intern brut alocat apărării naționale. Adică, aflăm cât la sută din tot ceea ce produce un popor, cum este cel român, într-un an calendaristic va fi cheltuit pentru a avea o putere armată care să îl apere. Problema de finanțare apare atunci cât Executivul nu colectează suficiente taxe și impozite, ori le deturnează pe cele colectate de la menirea lor de finanțare a producerii unor bunuri publice cum este și apărarea națională, subfinanțând astfel domeniile publice aferente.

Concret, în România, toată lumea, inclusiv poporul însuși, știe și este de acord că apărarea națională trebuie să reprezinte peste doi la sută din produsul intern brut. Ei bine, an de an, în ultimii zece, guvernele care s-au perindat pe la puterea executivă au finanțat Armata cu mai puțin de unu la sută din același produs intern brut. Și asta nu a fost totul. Chiar și amărâtul de procent alocat, în cea mai mare parte a sa, a fost distribuit de decidenții politici spre alte sectoare sau capitole bugetare decât cele destinate producerii efective a puterii militare a României. Așa s-a ajuns ca România să beneficieze, conform datelor oficiale, de un sfert din puterea militară necesară apărării sale, ca aliat în NATO.

Problema de moral. Orice militar este dispus la sacrificii personale pentru a-și face datoria față de patrie și popor, aceste sacrificii mergând până la cel suprem. Numai că niciun militar nu este dispus să facă sacrificii degeaba. Militarii nu sunt masochiști sau sinucigași, dintre cei care găsesc plăcere în a-și face singuri viața mizerabilă sau chiar în a-și lua viața. Militarii înțeleg să facă sacrificii exclusiv ca o recunoaștere a faptului că există valori mai mari decât propriul lor confort sau propria lor viață, valori pe care ei sunt dispuși să le apere cu orice preț. Între aceste valori găsim libertatea individuală și suveranitatea națională, dreptul fiecăruia la viață, demnitatea umană, integritatea teritoriului național și multe altele asemenea.

În România zilelor noastre, aceste valori sunt negate sau ridiculizate în mod constant. Militarii care sunt gata să moară pentru apărarea fiecărei palme de pământ românesc văd cum pădurile, munții și apele sunt vândute sau distruse pe degeaba, văd cum satele și orașele sunt date pe gratis unor străini genetici sau culturali, văd cum avuția comună de veacuri este distribuită unor indivizi, familii, clanuri și găști, care se îmbogățesc de pe urma acestei distribuții, fără să producă vreo valoare nouă. Și, atunci, se întreabă ei, ce i-ar mai face să moară pentru apărarea unor proprietăți private ale unor străini de țară și de neam? Sau, de ce să se sacrifice ei doar pentru ca alții să poată tăia în tihnă pădurile seculare, să distrugă munții și să împuțească apele? Astfel, apare o problemă strategică de moral al militarilor, care nu poate fi rezolvată prin propagandă sau prin salarii.

Problema de profesie militară. Actualii militari sunt simpli angajați la stat, la fel ca și polițiștii, pompierii, profesorii ori funcționarii publici sau locali. Nici ei, nici celelalte categorii profesionale plătite din banul public nu mai percep profesia militară ca pe o datorie de onoare față de patrie și poporul ei. Totul se reduce acum la o relație comercială, în care forța de muncă a militarilor este vândută statului, pe perioada contractului, la un preț stabilit dinainte și reflectat în salariul fiecăruia. Numai că piața aceasta, pe care se tranzacționează munca și viața militarilor, este una închisă. În special ofițerii pătrund pe piața asta doar după ce depun un efort de cel puțin patru ani de pregătire personală specializată, fără să știe însă care este cererea pieței, respectiv a statului, pentru specializarea fiecăruia.

Niciun stat din lume nu a fost vreodată capabil să formuleze cea mai bună cerere de forță de muncă specializată, indiferent de domeniu. De aceea, lucrătorii la stat sunt, peste tot, mai prost plătiți, dar și mai slab pregătiți profesional decât omologii lor din mediul privat. Militarii nu au însă o piață alternativă, privată, pe care să își tranzacționeze forța de muncă, sau, măcar, să îi afle adevărata valoare, prin echilibrul cererii și ofertei. Așa că ei rămân la cheremul statului. Tot ce pot face ei este să depună o muncă mai puțin valoroasă decât valoarea salariului primit, astfel încât să nu rămână în pierdere. Ceea ce creează o problemă legată de puterea militară. Sau de mai multe.

Problema de putere militară. Oamenii în uniformă sunt meniți să dezvolte atâta putere militară câtă este necesară pentru apărarea patriei și promovarea ei în Lume cu mijloacele specifice acestei puteri. Problema apare atunci când sistemul de generare a acestei puteri nu îi cuprinde și pe militari, în fazele de fundamentare și de design.

Sistemul actual implică militarii doar ca simpli executanți ai misiunilor decise de politicieni, care așteaptă ca militarii să execute fără cârtire orice li se ordonă. Cu alte cuvinte, problema aceasta a puterii armate separate de militari este una sistemică și nu una conjuncturală. Și ea duce la aspecte concrete aberante în constituirea puterii, cum ar fi exacerbarea elementelor de informații militare în dauna forțelor combatante propriuzise, sau la goluri esențiale în configurarea ei.

Problema de reprezentare. Militarii Armatei României nu sunt reprezentați nicăieri, nici în Parlament, nici în Executiv, nici în public, iar asta este o problemă, de fiecare dată când aceștia ar trebui să își promoveze sau să își apere interesele legitime, pe timpul pregătirii oricărei decizii politice sau administrative, pe orice temă de muncă și de viață ale militarilor și familiilor lor. Legal și constituțional, militarii nu pot nici măcar participa la dezbaterile publice privind noua legislație ce îi privește.

Este adevărat că s-au mimat unele forme de reprezentare a militarilor ne-activi, fie ei în rezervă sau retragere. Însă toate aceste forme s-au dovedit că nu sunt, de fapt, reprezentative, chiar dacă au fost luate în seamă de autorități, care le-au mituit cu sedii, telefoane, grade și decorații. Așa că reprezentarea militarilor din Armata României rămâne încă o problemă deosebit de serioasă.

Problema de rivalitate. Peste tot în Lume există o rivalitate în interiorul forțelor armate ale unei țări, unde militarii din armată se află în competiție pentru resurse și prestigiu cu militarii din serviciile de informații ori cu cei din forțele de ordine publică. Și tot peste tot în Lume se iau diferite măsuri pentru a atenua această rivalitate, deoarece ea este un motiv serios de slăbire a puterii militare a statului respectiv. Așa se ajunge la demilitarizarea serviciilor secrete și a forțelor de ordine publică, ori la integrarea unora dintre aceste forțe în cadrul Armatei.

Numai la noi, în România, rivalitatea dintre Armată și „servicii” nu este văzută ca o problemă și, în consecință, nu se iau măsuri pentru rezolvarea ei. Ba, mai mult, în ultimul deceniu, se observă cu ochiul liber exacerbarea acestei rivalități. Bugetele celor din afara Armatei au crescut constant și serios, în timp ce Armata a fost subfinanțată masiv și cronic. Polițiștii demilitarizați cu ani în urmă s-au remilitarizat prin lege, odată cu trecerea la pensie, alături de pensionarii militari de stat. La conducerea ministerului apărării au fost puși tot felul de indivizi bănuiți că ar aparține unor servicii secrete românești rivale, bănuială întărită de deciziile defavorabile militarilor din Armată, pe care acești șefi civili în aparență le-au luat, aproape în mod constant. Și altele asemenea.

Cum spuneam la început, constituirea unui Grup de Dialog Militar este singura modalitate concretă și fezabilă de angajare a militarilor în rezolvarea acestor zece probleme cu care se confruntă atât ei, cât și Armata României.

De ce? Pentru că, dacă acest grup nu o va face, nimeni alticineva nu va aborda vreodată problemele astea și nu le va gândi și nici nu va propune vreo rezolvare.

Nimeni din partea statului nu s-a străduit vreodată să formuleze vreuna dintre aceste probleme într-o formă comprehensibilă, să îi stabilească parametrii sau să colecteze datele necesare fundamentării ei. Ca urmare, nimeni nu s-a preocupat vreodată de rezolvarea acestor probleme. Nici măcar militarii înșiși, fie ei activi, ori în rezervă sau în retragere. Și nici nu avem vreun motiv să credem că ar începe de acum înainte cineva de la stat sau din așa-zisa societate civilă să se preocupe de asemenea lucruri.

Așa că un Grup de Dialog Militar ar fi o premieră în identificarea, formularea, fundamentarea, descrierea și, mai ales, în rezolvarea problemelor de tipul celor menționate mai sus.

Desigur, propunerea înființării unui asemenea Grup de Dialog Militar nu este o soluție în sine, la niciuna dintre problemele enunțate pe scurt în acest eseu, ci doar un subiect de discuție publică.

Și mă aștept ca imediat să apară piedici în materializarea acestei propuneri.

Probabil, reprezentanți de-ai celor indicați direct sau aluziv că sunt responsabili de crearea unora dintre aceste probleme se vor repezi, din primul moment, să rezerve denumirea aceasta de Grup pentru Dialog Militar în registrul fundațiilor și asociațiilor, dacă nu au făcut-o deja, ori să cumpere online domeniul .ro cu aceeași denumire.

Alți reprezentanți ai acelorași responsabili vor inunda spațiul de dezbatere deschisă cu alte subiecte, care vor fi declarate de interes mult mai presant decât acestea zece, cum ar fi prestigiul șifonat sau pensiile incerte ale militarilor.

Ca să nu mai vorbesc despre descurajarea unor potențiali participanți la dialogul militar propus de a deschide gura sau chiar de a lua în considerare includerea lor pe lista de discuții.

Nu îmi propun să fac față unor împotriviri de acest fel, ori să surmontez de unul singur asemenea obstacole puse în calea materializării ideii mele. Dacă ea, ideea, este într-adevăr valabilă, atunci ea se va promova și se va apăra singură, prin răspândire și prin adoptarea ei de către alți militari români, interesați de problemele indicate și, mai ales, de soluțiile posibile. Dacă nu, nu.

O inimă oprită

Colonelul inginer de aviație Mircea Bucur a făcut 90 de ani în septembrie 2015 și un infarct miocardic în ajunul Crăciunului 2015. În ajunul Anului Nou 2016 a făcut primul stop cardiac, iar astăzi, 3 ianuarie 2016 l-a făcut pe ultimul, cel după care inima lui a refuzat să mai repornească.

De la infarct și până la ultima lui suflare, colonelul inginer Mircea Bucur, veteran de război, s-a aflat sub atenta și competenta îngrijire a unor medici, asistente și infirmiere din Centrul de Boli Cardiovasculare al Armatei, din București, centru comandat de domnul colonel doctor Ionel Droc.

Colonelul inginer Mircea Bucur, care a avut mintea limpede și activă până la ultimul stop cardiac, precum și eu, urmașul lui, am fost profund impresionați de dăruirea și eforturile oamenilor din acest centru, pe timpul sărbătorilor de iarnă. De Crăciun și de Anul Nou, aceștia, pur și simplu, au pus suflet și pricepere pentru a-l ține pe tatăl meu în viață, atât cât a fost omenește posibil. După care, i-au încredințat sufletul bunului Dumnezeu, pentru dreaptă evaluare și valorizare în Ceruri.

Mulțumesc frumos pentru astea toate, dragi cardiologi cu inimi imense!