Educarea educatorilor

Președintele actual al României, domnul Klaus Iohannis, a lansat o nouă reformă a învățământului românesc, sub egida domniei sale. Ar fi cam a treizecișișasea reformă, din ultimii 26 de ani. Numai că, de data asta, va fi altfel. Se prevede o perioadă inițială, de câteva zile, în care cine are de făcut să facă propuneri. Apoi, o perioadă de câțiva ani, în care să se dezbată aceste propuneri. După care, reforma!

Nu știm câte alte reforme vor avea loc, în învățământul românesc, în interiorul acestei perioade de pregărire a reformei Iohannis. Dar vom vedea, în curând.

Deja sunt anunțate noi schimbări în modul de acordare a bacalaureatului. Schimbări reformatoare vor fi și în testele naționale sau de altă natură, în lunile următoare. Apoi, vor avea loc alegeri generale, în urma cărora se va forma un nou Parlament, care va pune un nou guvern, care va avea un nou ministru al educației naționale, care va face alte modificări, schimbări și ajustări ale modului în care statul organizează și desfășoară învățământul de stat, mai ales în ceea ce privește clădirile, infrastructura, manualele și examinarea.

Tot deja, câțiva academicieni, mai mulți dascăli universitari, și mai mulți jurnaliști, o groază de „reprezentanți ai societății civile”, câțiva dascăli preuniversitari pensionați, vreo doi-trei tineri fără perspectivă, alți tineri întorși de la studii din străinătatea occidentală, toți eternii băgători de seamă și toți nelipsiții băgați în seamă de la televiziuni inundă rețelele de socializare cu articole, emisiuni și comentarii privind subiectul educației naționale.

Doar, este perioada propunerilor, nu-i așa? În aceste condiții, vin și eu cu acest eseu despre educarea educatorilor. Mai ales a celor ce ar vrea să facă propuneri de reformă a învățământului românesc de stat.

Lecția unu. Ce e aia educație națională?

Din perspectivă istorică, educația națională a apărut ca o obligație a statului de a-și alfabetiza cetățenii, astfel încât aceștia să obțină o productivitate mai mare în câmpul muncii industriale. Cu alte cuvinte, de la începuturi, statul returna industriașilor o parte din impozitele pe care aceștia le plăteau, prin creșterea calității forței de muncă ce le producea plusvaloarea în fabrici și uzine. Cum, la noi, în România, industrializarea s-a lăsat așteptată vreo sută de ani, de-abia pe la mijlocul secolului trecut s-a trecut la alfabetizarea în masă a publicului. Adică, de la revoluția burgheză de la mijlocul secolului al nouăsprezecelea și până la mijlocul secolului trecut, alfabetizarea a fost doar un vis frumos pentru milioane de români, atâta vreme cât marea masă a poporului rămăsese la coada sapei, activitate pentru care nu trebuia nici să citească și nici să socotească ceva.

Coincidență sau nu, în momentul începerii alfabetizării în masă, industriașii vremii nu erau alții decât statul însuși, după naționalizarea din 1948. Așa că, în ochii a vreo trei generații, statul a apărut că are obligația naturală să ofere cea mai bună educație poporului său. Fără să se observe însă că statul făcea asta pentru ca să îi fie bine în primul rând lui, deoarece își maximiza astfel profitul, prin angajarea unei forțe de muncă cât mai învățate.

Declinul vizibil al sistemului național de învățământ apare în România odată cu apusul erei industriale. Pe lângă privatizările fabricilor și uzinelor românești, privatizări dintre care majoritatea au fost făcute pentru desființarea industriilor respective, cea mai mare parte a pieței industriale dispare, încă de la sfârșitul secolului trecut, astfel încât producția industrială nu se mai justifică. La aceasta, s-a adăugat ideea stranie, anti-economică, privind migrația capitalului industrial, în sensul că străinii ar investi în industria românească doar pentru că mâna de lucru de la noi este extrem de ieftină. Ori, o mână de lucru ieftină este doar o mână de lucru needucată. Așa că nici urmă de capital străin în România ultimului sfert de veac, cu excepția industriilor cu adevărat inteligente, unde lucrătorul trebuie să fie bine educat științific, cum sunt industria automobilelor sau cea electronică. Numai că lucrătorii educați din aceste industrii nu se ridică la numere de masă. Și, în consecință, nu pot pune vreo amprentă pe sistemul național de educație.

Ce vreau să spun cu asta? Simplu. Din punct de vedere istoric, educația națională nu este un dat. Ea nu se produce natural. Statul nu este deloc preocupat de creșterea nivelului de educație a propriului public, decât dacă are de tras vreun profit din asta. Publicul însuși nu știe la ce îi trebuie educația. Singurii care știu și vor să aibă oameni educați sunt angajatorii. Cu condiția ca ei să patroneze activități economice în care nivelul înalt de educație să fie o cerință esențială. Cum acești angajatori și aceste industrii high-tech sunt rare la noi, niciodată nu va putea apărea vreo cerere consistentă pentru educație de înaltă performanță, de care să țină seama și guvernanții și să acționeze în concordanță.

Din perspectivă comportamentală, educația națională românescă nu este altceva decât o colecție de diplome. Adică, avem de a face cu un comportament colectiv în care deținerea unei diplome, a unui titlu contează mult mai mult decât deținerea cunoștințelor și deprinderilor, ori a competențelor pe care o diplomă oarecare le presupune.

În România, nimeni nu te întreabă ce știi să faci. Ca să nu mai vorbim că nimeni nu te întrabă ce știi, așa, în general. Toată lumea este însă interesată să afle ce titlu, ce diplomă ai. Asta, mai ales la nivel guvernamental. Iar, cum angajații la stat sunt în număr imens, de peste un milion de suflete, acest tip de comportament duce la degradarea continuă și profundă a sistemului educației naționale.

Acesta se va organiza și se va calibra astfel încât să răspundă cu cel mai mic efort cerințelor de orice fel. Dacă cerința este doar diploma, doar ca titlu ori ca bucată de hârtie, atunci sistemul nu va face niciun efort mai mare decât cel necesar pentru producerea diplomei.

La această caracteristică de comportament se adaugă și atitudinile de profitare. Adică, atât beneficiarii de diplome, cât și producătorii de diplome caută să profite la maxim de pe urma acestui comportament. Apar astfel tot felul de afaceri sau târguieli. De exemplu, îi zice dascălul elevului: dacă vrei diplomă de bacalaureat, atunci trebuie să iei meditații de la mine. Și mai trebuie să îmi cumperi și manualul meu. La care, elevul îi răspunde dascălului: dacă vrei să îți plătesc meditațiile, dacă vrei să îți cumpăr manualul, atunci tu trebuie să îmi dai diploma fără să mai și învăț prostiile pe care mi le spui la meditații sau le scrii în manual.

Asemenea comportament și asemenea atitudini duc la apariția mafiilor în sistem. Vorbim aici despre mafia clădirilor, despre mafia manualelor, despre mafia posturilor didactice, despre mafia pregătirii continue a dascălilor, despre mafia infrastructurii de sport, despre mafia materiilor și orelor irelevante, precum și despre alte mafii.

S-a ajuns astfel la situația în care diferitele componente ale sistemului național de educație nici nu ar mai putea funcționa fără aceste mafii. Pentru că ele influențează nu numai cheluirea banului public, dar și regularizarea sistemului, la nivel local și central. Mafiile acestea dictează legi sau amendamente la legi, dictează bugete, dictează măsuri administrative de toate felurile.

Din perspectivă instituțională, educația națională nu este altceva decât suma legilor, cutumelor, procedurilor, reglementărilor cu caracter permanent și temporar, prin care se cheltuiește banul public în interiorul sistemului de învățământ de stat.

Important aici este de identificat care este obiectivul strategic al instituționalizării educației naționale. În România zilelor noastre, constatăm cu neplăcere că acest obiectiv este reforma. Astfel, instituționalizarea actuală de la noi nu își propune altceva decât emiterea de noi legi, de noi regulamente, de noi proceduri și atât. Ceea ce se reușește cu brio de două decenii și mai bine, timp în care s-au făcut și trei reforme pe an, dar nu a existat niciun singur an fără vreo reformă.

Am răspuns asfel, adică prin trei perspective diferite, la întrebarea ce este aia educație națională.

Sintetizând, educația națională este un produs social, ori un bun public, de natură istorică, care răspunde unei cereri formulate de cei interesați de consumul acestui produs ori bun public.

Calitatea acestui bun public se reflectă în comportamentul social, la nivel național și prilejuiește atitudini și profituri individuale și colective.

Instituționalizarea educației naționale este orientată spre îndeplinirea unui singur obiectiv strategic. Formularea acestui obiectiv revine guvernanților, care sunt impulsionați ori constrânși într-o anumită direcție de public, ori de segmentele relevante ale publicului. În absența oricăror impulsuri ori constângeri, guvernanții își vor stabili propriul obiectiv strategic, care poate fi unul fals ori irelevant.

De aceea, eu aș zice că adevărații educatori naționali nu sunt dascălii, nici guvernanții care fac legi și reguli, ci acele segmente de public ce sunt capabile să formuleze obiective strategice pentru instituționalizarea sistemului, pentru imprimarea unui anumit sens comportamentelor și atitudinilor colective, totul în folosul educatului. Adică, al oricărui membru al acestei societăți.

În finalul prime lecții, întreb și eu: oare a avut sens ceea ce am învățat astăzi? Și, mai departe, oare ați mai veni și la alte lecții de aceeași factură?