Pentru cine scrie domnul Andrei Plesu?

Habar nu am pentru cine scrie domnul Plesu. Dacă e să ne luăm după unele dintre textele publicate în gazeta Dilema veche, domnia sa pare că scrie doar pentru proști. Adică, își jignește cititorii, făcându-i de-a valma subinteligeți. Lasă impresia asta de fiecare dată când se referă la întâmplări, la locuri sau la persoane despre care scrie ca și când, în afara dumnealui, nimeni nu a mai pățit așa ceva, nu a mai fost pe acolo sau nu a mai întâlnit asemenea oameni.

Foto: pinterest.com

Ca să îi fac o concesie distinctului domn, trebuie să menționez că sunt numeroși cititorii și, mai ales, cititoarele acestuia care, în comentariile lor la scrierile sale, parcă îl îndeamnă: mai minte-ne încă o oară, Maestre, că așa frumos ne minți! Este deci posibil ca domnul Pleșu să scrie doar pentru ăștia, toți ceilalți fiind doar niște cititori colaterali.

Concret, iată citatul care mi-a prilejuit întrebarea din titlu: „Stupoarea pe care o provoca înfăţişarea mea m-a însoţit şi printre turiştii asiatici de la Borobudur. O tînără coreeancă m-a rugat să mă las fotografiat alături de fetiţa ei, aşa cum se fotografiază vilegiaturiştii cu urşi împăiaţi, cămile sau crocodili. Am acceptat, fireşte. Am şi acum poza cu fetiţa lîngă mine plîngînd în hohote, cutremurată de groază…”

Sunt convins că domnul Andrei Pleșu minte când povestește asta, ca și când așa ar fi fost. Nu are poza! Pur și simplu, nu ar putea să o aibă. Întâmplarea datează din anul 1978. Singura poză pe care ar fi putut-o primi tânărul pe atunci domn Pleșu de la o necunoscută, în mod spontan, pe coclaurile indoneziene, ar fi fost o poză „polaroid”. Numai că probabilitatea ca o turistă „coreeancă” să facă poze polaroid și, mai mult, să duplice poza, dând o copie arătării cu care voia să își pozeze odrasla plângăcioasă este infimă.

Dacă, totuși, domnul Pleșu are și ne arată și nouă că are o poză cu domnia sa în chip de împăiat, cu o fată asiatică plângând alături de el, iar poza nu este polaroid, ci una obținută într-un laborator fotografic, atunci minciuna dumnealui este și mai groasă. Pentru motive evidente.

Este foarte posibil, însă, ca domnul Pleșu să folosească aici o șiretenie stilistică. S-o fi gândit domnia sa că nici nu contează dacă va fi prins cu minciuna, pentru că ceea ce contează este doar sublinerea autoironică a cumplitei sale înfățișări din tinerețe, înfățișare care capta atenția turiștilor și provoca groaza copiilor. Astfel, cititorul pleșist va rămâne doar cu simpatia pentru povestitorul care a fost nevoit să își aducă în poveste urâțenia.

De ce ar fi vrut domnul Andrei Pleșu să capteze, cu șiretenie, această simpatie? Doar domnia sa este simpatizat de admiratorii săi orice ar face, orice ar zice și oricum ar arăta! Simplu, am răspunde noi, amintind faptul că citatul de mai sus provine din capitolul „III” al unui ciclu de patru expozeuri, legate de „Aventura în Indonezia”, aventură ce i s-a petrecut domnului Pleșu în 1978, așa cum spuneam mai sus, și pe care a povestit-o în 2015, ca replică la ce scrisese academicianul Mircea Malița într-o carte de memorii, publicată ceva mai devreme, în același an.

Academicianul Malița scrisese că, pe vremea când era domnia sa ministrul învățământului, îi încredințase tovarășului Andrei Pleșu misiunea de a-l reprezenta pe el, personal, ca membru al colectivului științific internațional privind studiul viitorului, dar și România, la o reuniune științifică ce se desfășura în Indonezia, iar tânărul Pleșu s-a dus până acolo, a stat o săptămână, fără să participe la activități, nu a luat nici măcar contactul cu organizatorii, dar le-a cheltuit banii pentru deplasare, bani pe care a trebuit să îi dea înapoi ministrul Malița, din drepturile de autor primite de la o editură din străinătate, pentru că era vorba de dolari americani.

În cele patru episoade, publicate în gazeta proprie, domnul Pleșu confirmă că este așa cum a scris academicianul. Adică, da, tovarășul Pleșu s-a dus până în Indonezia. Și, da, nu a participat nici măcar la o activitate dintre cele pentru care s-a dus până acolo. Da, a cheltuit pentru deplasare banii organizatorilor. Și, da, nu i-a returnat din buzunarul propriu.

Dar! De vină pentru treaba asta a fost ministrul de atunci, Mircea Malița, pentru că era ministru comunist și i-a amintit, în drum spre liftul ministerului, că va trebui să pomenească și de tovarășul Nicolae Ceaușescu, în contribuția sa la reuniune. Tot de vină a fost și un șef mare de pe linia ierarhică a tovarășului Pleșu, care i-a încercuit, cu culoarea roșie, pasajul din documentul de partid pe care urma să îl folosească în aceeași contribuție. A mai fost de vină ambasadorul de atunci al României la Jakarta, care nu l-a lăsat să meargă la conferință, dar l-a ținut o săptămână cu cazare în hotel, cu diurnă, cu șofer privat, cu însoțitor și excursii pe insula Java, la distanțe de peste 1200 km, dus-întors, ca să vadă și tovarășul Pleșu „cel mai mare templu budist din lume”.

Și nu numai că au fost toți aceștia de vină, dar tovarășul de atunci Pleșu a fost și umilit. I s-au dat doar 10 dolari pentru drum, i s-au dat indicații de partid pentru redactarea din țară a unei comunicări despre estetică, a fost pus să umble după bani pe la autoritățile indoneziene, din minister în minister și din organizație neguvernamentală în organizație neguvernamentală, fără niciun rezultat, desigur, a fost trimis în excursie la templu cu întoarcere în aceeași zi, în condițiile în care drumul ar fi trebuit să dureze mai mult de 16 ore dus-întors, a fost pus să aducă acasă, în România, o nepoțică de general, a trebuit să stea pe datorie o noapte la hotel, să meargă cu taxiul pe datorie și să mănânce pe datorie în camera de hotel, în drum spre casă. Ca, în final, să fie luat la rost că de ce nu s-a dus la conferință!

În ipoteza că umilințele acestea nu au reușit să capteze simpatia cititorului, domnul Pleșu introduce mai multe elemente circumstanțiale, favorabile domniei sale. Era tânăr! Era urât, ca înfățișare! Nu avea bani! Era înconjurat de „activiști duplicitari” și de securiști simpatici, dar ineficienți!

Cea mai penibilă subtilitate stilistică, pentru domnul Pleșu, este, însă, folosirea limbii de lemn. În loc să ne spună domnia sa cine i-a facilitat pregătirea deplasării, inclusiv eludarea unei cerințe privind vaccinul, cine i-a dat voie să plece, cine i-a obținut viza de Indonezia, cine i-a aranjat itinerarul, inclusiv petrecerea unei zile în Atena, Grecia, cine l-a primit înapoi și cui i-a „înaintat” raportul de deplasare în străintătate, domnul Pleșu folosește, cu șiretenie, impersonalul. „Mi s-a spus”, „mi s-a făcut”, „s-au dat telefoane” și așa mai departe.

Asta, spre deosebire de domnul academician Malița, care este nominalizat în „replica” pleșiană doar cu numele și prenumele, fără titlu sau deferență. Așa, lipsit de cel mai elementar respect, domnul Andrei Pleșu ne spune despre academicianul Mircea Malița că are „memoria șubrezită”, că dă dovadă de „rea-credință”, că are „străvechi deprinderi de activist duplicitar”, că este un „fost matematician și futurolog” și că este lipsit de „caracter”.

Și toate astea doar pentru că domnul academician Malița, una dintre cele mai strălucite minți românești din toate timpurile și, cu singuranță, cea mai prestigioasă personalitate intelectuală românească în viață, a îndrăznit să își aducă aminte de tânărul tovarăș Pleșu, pe vremea când era un cadru de nădejde pentru partidul și statul nostru comunist, dar, altfel, un „om pe care nu te poți baza”. Așa cum a rezultat din povestea asta, indiferent de cosmetizările estetice la care a apelat forțat domnul Andrei Pleșu. Ca să nu rezulte.