Trei probleme ostăsesti

Săptămâna aceasta, Armata României a devoalat public trei probleme cu care se confruntă și pentru care nu ar prea avea vreo rezolvare. În ordinea coronologică a formulării lor, aceste trei probleme sunt: o problemă de organizare a marșului, o problemă de moral al oștenilor și o problemă de comunicare.

Foto: revista.forter.ro

Ce e cu marșul? Sau, mai pe civilește, cu deplasarea trupei, dintr-un loc în altul. Păi, ce să fie? Două ditamai statele majore ale principalelor categorii de forțe armate, respectiv cel al forțelor terestre și cel al forțelor aeriene, și-au dat mâna și au planificat împreună „repatrierea” unui contingent de militari din Afganistan la Dej, în România.

Pentru aceasta, au folosit cateva ore de zbor cu aeronava C-17, adică ore din resursa de aviație de transport strategic pusă României la dispoziție de NATO, apoi facilităție aeroportului internațional București și ale Bazei de Transport Aerian din vecinătatea acestuia, precum și avioanele C-130 din dotarea Forțelor Aeriene Românești. Marșul pe calea aerului s-a desfășurat fără incidente, toată lumea și toate bagajele plecând cu bine din punctul inițial de îmbarcare și ajungând tot cu bine în punctul final de debarcare.

Doar că, în escala din București-Otopeni, s-au consumat cateva ore pentru procesarea bagajelor, în condițiile în care acestea nu erau nici mai numeroase și nici mai grele decât cele ale unor pasageri civili de pe cursele aeriene internaționale normale, care ar face escală și transbordare pe Aeroportul Internațional „Henry Coandă” din București. Adică, le-au luat autorităților vamale și de tranzit românești de patru-cinci ori mai mult să proceseze bagajele militarilor români, decât o făceau, în mod curent, pentru civilii internaționali.

Ceea ce a făcut ca timpul de așteptare al pasagerilor militari să fie de câteva ore. Timp pe care aceștia și l-au petrecut într-o manieră specific ostășească, respectiv dormind fiecare pe unde a apucat. Mai ales că toată întâmplarea s-a petrecut în miezul nopții. Desigur, dacă pasagerii ar fi fost civili și ar fi călătorit cu o companie de linie, atunci acea companie ar fi fost interesată ca pasagerii în tranzit să aibă condiții minime de petrecere a timpului între două curse de avion, inclusiv acces la ceva lichide pentru rehidratare, dacă nu chiar la o mică gustare.

Dar nu asta este problema de marș. Asta e doar o problemă de planificare în dorul Lelii, produsă de planificatorii reuniți ai celor două state majore menționate mai sus. Problema de marș este că militarii transportați dintr-un loc în altul făceau parte dintr-un batalion de infanterie care, pe vremuri, aparținuse primei brigăzi de reacție rapidă, constituită la est de NATO.

Ne-am fi așteptat ca o unitate militară cu o asemenea tradiție să fi fost în măsură să planifice, să organizeze și să execute un marș atât de simplu, fără nicio sincopă și fără să apeleze la ditamai statele majore de categorii de forțe armate. Dar nu au făcut-o.

Ceea ce indică o serioasă problemă de regres în pregătirea tactică și operativă a acestei unități și a eșalonului direct superior ei, față de perioada de acum două decenii, când unitățile militare românești nu erau integrate în Alianța Nord-Atlantică.

Să vedem acum ce este cu problema de moral al trupei. Întâmplător sau nu, situația creată de lungimea escalei la București a contingentului militar, mai mare cu câteva ore, comparativ cu o călătorie civilă comercială, a fost documentată de câțiva dintre pasagerii militari cu poze și relatări de la fața locului, documente care au ajuns în presa locală din Dej și, prin intermediul online-ului, și în alte publicații.

Cel puțin un articol a acompaniat această relatare cu comentarii critice la adresa ministrului apărării naționale în funcție, la adresa conducerii militare a Armatei și la adresa americanilor. Ăștia din urmă fiind menționați, deoarece, într-o bună parte a presei, orice este rău în România se întâmplă numai din vina americanilor, desigur. Totul condimentat cu întrebări retorice despre ce caută militarii români pe coclaurile afgane și ce caută militarii americani prin România. Altceva decât să îi zgândăre pe ruși. Că asta este o certitudine ce nu mai trebuie demonstrată..

Aceasta este o problemă de demoralizare a trupei, foarte bine documentată în literatura de specialitate americană, unde s-a studiat situația trupelor reîntoarse din teatrele de operații de peste mări, începând cu cel vietnamez, de acum patru decenii. De atunci, s-a tot constatat că mai greu le era militarilor să vadă în reacțiile publice ale conaționalilor că sacrificiile și privațiunile de care au suferit în timpul misiunilor nu le sunt recunoscute de poporul pe care ei îl serveau în uniformă, decât le-a fost să facă acele sacrificii și să îndure acele privațiuni.

Așa că, atunci când a venit vorba despre o nouă misiune, mulți militari s-au gândit de două ori, înainte de a o accepta, pentru că le apărea tot timpul în minte arătatul cu degetul de care suferiseră la precedenta reîntoarcere din teatrul de operații.

Ajungem astfel și la problema de comunicare. Precupați doar de cum să pună ei mâna pe presa militară și să o transforme într-o tribună de propagandă, comunicatorii profesioniști din Ministerul Apărării Naționale ratează, caz după caz, să își atingă obiectivele de comunicare activă.

La patru zile de la evenimentul care face obiectul acestor rânduri, biroul de presă al Armatei a găsit de cuviință să reacționeze la valul de atitudini publice, iscat de documentele militarilor repatriați, prin intermediul unor „precizări”. Adică, vezi Doamne, problema de comunicare ar fi fost doar o problemă de necunoaștere a tuturor detaliilor și nimic altceva. Cu alte cuvinte, biroul de presă induce ideea că cei ce au relatat și au comentat întâmplarea escalei pe București, neștiind anumite amănunte, nu puteau să aibă dreptate în tot ceea ce au spus. Numai că ăsta, trebuie să recunoaștem, este un argument extrem de subțire. Și la fel de irelevant.

Mult mai simplu și mai direct ar fi fost dacă același birou de presă care a venit, într-un târziu, cu „precizări”, ar fi invitat de la început presa, în miez de noapte, la aeroportul internațional și la baza de transport aerian din București, să vadă fiecare reporter, cu ochii săi, cum se face o escală la un marș de repatriere a unui contigent de reacție rapidă. Sau fost de reacție rapidă, ca să fim și noi preciși.

Fiți siguri că, sub ochii presei, și vameșii, dar și alți funcționărași din aeroport și-ar fi făcut datoria în ritmul normal, fără să se lălăie, că organizatorii escalei ar fi găsit atât un loc de așteptare cu scaune, cât și un ceai cald, dacă nu chiar și o gustărică, acolo, că ar fi apărut și cel puțin un politician dintr-una dintre comisiile de resort ale Parlamentului, să le ureze militarilor bun venit pe solul strămoșesc, în an electoral, că militarii repatriați s-ar fi simțit bine așa băgați în seamă și că selfie-urile lor ar fi documentat o cu totul altă realitate.

Pentru că forța comunicării este să preceadă evenimentele, nu să le precizeze, după producere și, mai ales, după comentare. Altfel, avem o problemă. Ostășească.

Printre altele, din păcate.