De astăzi înainte, Johnny Răducanu nu va mai emana muzică din sufletul său, așa cum a făcut-o în fiecare moment al vieții sale, pentru că acest suflet i-a părăsit corpul defectat, ducându-se lângă Dumnezeu.
Ca orice artist, el este veșnic prin arta sa. Problema este că arta lui era una interpretativă, iar el nu mai este printre noi, ca să o interpreteze. De acum înainte, cât va ține veșnicia, doar Dumnezeu va putea să îl asculte pe Johnny Răducanu cum îi cântâ, șoptit, o muzică fundamental frumoasă dar discretă, ca o amintire scumpă și secretă, ori ca o inspirație surpinzătoare, care vine de departe.
Soluția la problema perenității artei interpretative este amintirea săpată adânc, cu dalta emoției și plăcerii, în mințile și sufletele celor care l-au ascultat mângâind corzile contrabasului ori arătând clapelor pianului, cu vârful degetelor, ce sunete să cânte, în locuințe, localuri, săli de concerte și studiouri, ori chiar colțuri modeste de clădiri impunătoare.
Cei care citiți aceste rânduri pentru că sunt despre artistul Johnny Răducanu puteți să vă opriți aici cu lectura.
Pot continua însă cei care vor să vadă ce cred eu despre unul care s-a gândit să se întruchipeze în acel „mititel” din Scrisoarea I de Mihai Eminescu, cel care face necrologul artistului cu singurul scop de a se „lustrui pe el”, pentru că rimează.
Înainte de asta, însă, două vorbe despre mine.
Relația mea cu Johnny Răducanu, care datează de la începutul anilor 1970, a fost una foarte simplă, dar frumoasă: ori de câte ori am fost împreună, el emitea artă și eu o consumam.
Cu cel despre care voi scrie în continuare nu am nici un fel de relație. Știu cum îl cheamă, îi recunosc figura, ba chiar și glasul, pentru că ambele sunt oarecum ieșite din comun, și atât. Mi s-a spus că ar fi scris ceva cărți. Bravo lui! Eu nu am citit nimic din acele cărți, dar, dacă sunt scrise ca „postările” lui de pe blogul ce îi poartă numele și pe care le anunță în diferite grupuri din rețeaua de socializare online Facebook exact la fel cum gâina anunță că a făcut un ou, atunci nu am pierdut nimic, nici măcar timpul cu literatura produsă de el.
„Postarea” de astăzi, despre plecarea dintre noi a lui Johnny Răducanu este edificatoare.
Omul o titrează „Johnny Răducanu nu mai e!” iar marea realizare a acestui titlu este că individul nu i-a pocit numele artistului, așa cum a făcut-o, în multe alte ocazii, cu nume celebre de artiști universali.
Ca la orice scriitor lipsit de inteligență, cultură și bun simț, prima propoziție din compoziția atârnată sub acest titlu este despre sine, nu despre subiect. Astfel, ne anunță că lui i s-a tăiat răsuflarea la auzul „unei știri venite pe agenții”. Abia apoi ne anunță care este acea știre, respectiv încetarea din viață a lui Johnny Răducanu.
Iar a treia propoziție este despre faptul că el și cu artistul s-au cunoscut „demult, de la mijlocul anilor 80”, că i-a fost fan și „cred, bun prieten”. Exact o lustruire ca aceea despre care scria Eminescu.
După care înșiruie o serie de lucruri pe care le-a înțeles sau observat la Johnny Răducanu, cu multe cuvinte, dar cu doar două – trei lucruri demne de menționat: că era „un fantast” și că era bolnav și sărac. Și, cu asta, gata postarea.
Mie, dacă mi-ar muri un prieten, nu neapărat unul bun, nu numai că nu aș putea scrie despre mine nimic, dar nici nu aș scrie despre el că „nu mai e”. Dacă nu aș găsi alte cuvinte care să-i anunțe dispariția, aș scrie măcar că „nu mai este”, pentru că un prieten merită măcar efortul de a-i descrie ultima sa întâmplare cu mai multe litere.
Dacă se întâmplă ca acel prieten să fie și un artist, nici nu mi-ar trece prin cap să scriu că nu mai este, pentru că aceasta este cea mai mică dintre stricăciunile pe care le provoacă dispariția lui dintre cei vii, artistul fiind mult mai mult decât o ființă trecătoare pe acest pământ.
Vă întrebați, probabil, ce caută în articolul de față acest om, care își spune scriitor, mai mult ca sigur, doar datorită faptului că este capabil să aștearnă cuvinte pe un suport de orice fel, cum ar fi pagina de blog?
Este felul meu de a aduce tribut unui artist ca Johnny Răducanu, care a însemnat ceva în viața mea spirituală, și prin indexarea obrăzniciei acestui „scriitor” ce postează despre sine, sub pretextul morții artistului. Și mai scrie și prost.
Atât de prost încât numele lui nu are ce căuta în scrisul meu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu