Cu 3.253.000 de elevi preuniversitari, Ministerul Educației Cercetării Tinerestului și Sportului păstorește o populație mai mare decât 23 din cele 60 de state și teritorii din întreaga Europă. Și, la fel ca în toate țările europene, ministerul nostru oferă populației sale un învățământ de stat gratuit.
De astăzi, 12 septembrie 2011, acest minister începe să își îndeplinească menirea sa de „provider” de asemena învățământ, pe parcursul anului școlar.
Deci, trăiască și înflorească! Pentru gloria poporului său de elevi și pentru mărețe realizări pe parcursul anului școlar!
Numai că, oricât de sincere și de binevoitoare sunt urările mele, este evident că ele nu pot ține locul activității permanente și continue de bună guvernare pe care ministerul ar trebui să o desfășoare, în vederea îndeplinirii menirii sale.
Ca cetățean român, am vrut să mă conving că ministerul care îmi ia și consumă peste 15 la sută din taxele și impozitele pe care le plătesc la stat este capabil să guverneze peste toți subiecții săi.
M-am interesat în dreapta și în stânga și iată ce am aflat.
Premierul Boc se laudă, în această zi festivă, că „este pentru prima dată când școala românească nu mai este abordată ca un proiect cu termen de finalizare de pe o zi pe alta!” (vezi textul întregii laude de sine aici)
Dar să nu credeți cumva că acum școala este abordată altfel, nu ca un proiect, ci ca un domeniu esențial al colectivității numită națiune, cu strategii, politici, planuri și bugete coerente! Nu, ea este în continuare tot „un proiect”, numai că este unul „pe termen lung”, după cum zice Boc cel Mic la Sfat.
Iar faptul că avem de a face doar un proiect este deosebit de îngrijorător pentru toți cetățenii, nu numai pentru cei care au pe cineva „în sistem”, fie ca elev, fie ca dascăl.
Ministerul are o lege a educației tocmai pusă în operă. În schimb, nu are nici o politică de educație națională, pentru toate aceste milioane de copii și tineri.
Pe site-ul ministerului, la rubrica „Informare publică”, secțiunea „Politici educaționale”, atât la rubrica „Documente strategice”, cât și la cea „Documente de politici”, cele mai recente „postări” pe care le putem găsi datează din prima jumătate a anului 2008, adică de pe vremea „odioasei” guvernări pre-bociste și, bineînțeles, pre-funeriuiste, guvernare care a fost tot timpul, dar și de curând, învinută pentru toate relele posibile și observabile la Guvernul Boc din Regimul Băsescu. Deci, aceste documente nu au cum să servească de politici guvernamentale actuale și de viitor.
La întrebarea „bugetul” pusă în fereastra „Caută” de pe același site ministerial, răspunsul cel mai actualizat este „bugetul educației pentru anul 2008 – 6% din PIB”. Numai că noi toți știm că astăzi, 12 septembrie 2011, bugetul educației nu este nici la jumătate din acești promiși 6 la sută din Produsul Intern Brut. Și nu vor fi suficienți bani pentru educația gratuită de stat nici în anul fiscal viitor.
Deci, fără politici, strategii, planuri și buget, educația rămâne și în noul an școlar „un proiect pe termen lung”. Adică, vorbe, promisiuni și năzuințe deșarte, fără nici o acoperire în angajamente politice, în obiective realizabile și în acțiuni fezabile.
Pe unul din forumurile de comenatarii, cineva era foarte revoltat de mersul dezbaterii internaute și a răbufnit cu observația: „mai propuneți și soluții”, la concluzia general acceptată că învățământul românesc este prost și va fi și mai prost. Așa că am să previn un asemenea comentariu la scrierea mea de față și am să spun, după ce am făcut remarca de mai sus, că soluția este ca guvernul să aibă o politică educațională, să dezvolte și să aprobe prin Parlament o strategie cu obiective, resurse și mijloace de punere în operă a acelei politici, să planifice activitățile de implementare a strategiei printr-un plan strategic pe termen lung și să finanțeze fiecare și toate activitățile din acel plan în proporție de sută la sută.
Ce ziceți de o asemena soluție? Vi se pare viabilă? Sau rămânem tot la lamentări despre cât de slab este învățământul românesc?
Adică, atât de slab încât și-a dat seama de asta până și întâiul chiulangiu al țării, președintele acesteia, după șapte ani de „conducere” a statului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu