Întâmplate acum trei ani și o lună, scăpate la publicare acum trei săptămâni și arătate publicului acum trei zile, în „exclusivitate” de un ziar on-line, veștile despre ce i-a zis Băsescu unui parlamentar american care vizita România, în vara târzie a anului 2008, au reușit să îmi atragă atenția.
A fost destul de greu să se întâmple acest lucru, deoarece, la modul general, pe scara mea de valori, spusele băsescului au regim de prostioare și nu le iau mai niciodată în seamă.
Și acum s-ar fi întâmplat la fel, dacă nu aș fi văzut o singură dar lăudabilă încercare de punere în context a acelor spuse. Până atunci, toți „jurnaliștii” s-au repezit să trâmbițeze „exclusivitatea” cum că Băsescu se pregătea de război cu Federația Rusă, dar că avea ceva ezitări legate de calitatea de membru NATO a României.
Aseară, același Băsescu, uluitor de intexact și rătăcit printre argumente pe care nu le mai crede nici el, s-a băgat pe postul național de televiziune și a confirmat atât opinia mea că el, de câte ori vorbește spune prostioare, cât și faptul că analizele la spusele sale sunt, în general, proaste și scoase din context.
La Băsescu, contextul este totul. Omul acesta nu vorbește pentru posteritate, cu maxime, pilde și cuvinte bine alese și țintite, nici pentru a transmite contemporanilor mesaje din astralul funcției sale, ci doar pentru un auditoriu selectat cu grijă dinainte de a scoate vobele pe gură.
De exemplu, este de notorietate că președintele de țară Băsescu își conduce partidul propriu, precum și sateliții acestuia, prin intermediul mass-mediei. Desigur, munca de cadre o face în ascuns, dar liniile de politică generală, indicațiile privind mersul lucrurilor și direcțiile de acțiune sunt distribuite direct prin presa scrisă și audiovizuală.
Astfel, el crede că fentează legea și că nu îl poate nimeni acuza că face politică de partid și nu de stat. În paranteză fie spus, Constituția noastră este așa de prost scrisă, încât ea interzice expres președintelui României să fie membru de partid, nu să facă politică de partid, de parcă tabelul în care este înscris numele individului, cu cotizația la zi, este ceea ce trebuie evitat pentru ca ocupantul funcției să poată reprezenta întreaga țară și nu numai propria gășcă.
De aceea, Băsescu se cere la interviu atunci când are de spus cuiva ceva și nu o poate face privat. Cum a fost aseară, când și-a certat în public supușii că nu i-au respectat voința și indicațiile și nu au prevenit invitarea Regelui Mihai în Parlament.
În cazul telegramei Wikileaks la care făceam aluzie la începutul acestei scrieri, Băsescu a avut o convorbire confidențială cu senatorul american Richard Lugar, în contextul invaziei rusești în Georgia, în august 2008. Ca urmare, el a vorbit pentru acel interlocutor și nu pentru altcineva. Iar scopul său a fost să pună pe agenda de discuții, dacă nu chiar de interese americană problema Transnistriei.
Ce argumente a folosit el și cât de convingător a fost, asta este o întrebare despre capacitatea omului de a purta o discuție pe teme și cu un limbaj pe care nu le cunoaște sau nu le stăpânește. De unde și exclamațiile de uimire din comentariile ambasadorului american, martor la discuție și autorul telegramei scurse în public. Însă nu putem să extragem titluri de ziar sau chiar „concluzii” analitice de pe urma ziselor băsescului, de nici un fel și cu atât mai puțin de tipul unei iminențe a războiului ruso-român.
Însă contextul și mai exact era că Băsescu se afla într-o campanie electorală în care cucerirea votanților moldoveni era esențială, cum s-a și dovedit mai apoi, când aceștia au fost instrumentali în obținerea unui nou mandat, împreună cu voturile cumpărate, cu cele furate și cu speriații de venirea comuniștilor, a hoților de sare și a celor care vor anula diplomele universitare obținute pe bani și nu pe școală.
Băsescu era angajat în a arăta moldovenilor că lui îi pasă de ei, că le știe păsul și că face tot ce poate pentru a le face viața mai fericită. Numai să îl voteze.
Și ce ocazie mai bună decât invazia Rusiei în Georgia putea veni în întâmpinarea acestui program prezidențial?! Pentru Băsescu, acest episod a fost exact la fel ca răpirea ziariștilor români în Irak la începutul primului său mandat, când s-a putut arăta ca om de stat și comandant al sistemului național de securitate, desigur, așa cum știm acum, cu totul pe nedrept.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu