Nedreptatea românească

Adrian Năstase, fost președinte de partid parlamentar majoritar, fost prim-ministru, personalitate marcantă dar și controversată a întregii epoci post-decembriste a fost condamnat la doi ani închisoare, cu executarea pedepsei, de o instanță formată din trei judecători, cu o majoritate de doi la unu.

Citind numai această știre, de una singură, fără să avem cunoștință de nimic altceva despre cauza penală, ori despre România, ba chiar fără să fi trăit în lumea asta până la citirea știrii și tot ne este suficient pentru a concluziona că, la noi, domnește nedreptatea.

De ce? Simplu.

Nu este drept ca vinovăția unui om să fie stabilită prin procentaj, prin balotaj, prin majoritate de voturi. Dar, așa este legea românească! Mai mult ca sigur, la noi, de aceea completele de judecată sunt numai cu număr impar de membri, ca să se poată stabili o majoritate de opinie.

Ceea ce este o ticăloșie deliberată. Ce este aia, vinovat în proporție de 66 la sută?!?

Omul ori este vinovat, ori nu este vinovat!

Mai departe, constatăm că „instanța” a decis ca cei doi ani de condamnare să fie petrecuți în închisoare.

Într-o lume dreaptă, pedeapsa cu închisoarea este dată celor care au dovedit că nu pot fi altfel îndreptați și pentru a-i separa de restul lumii, pe o perioadă suficient de lungă pentru ca ei să fie convinși de greșeala făcută, iar restul lumii să se vindece de pe urma stricăciunii săvârșite de condamnat.

 În România, pedeapsa închisorii cu executare rămâne la bunul plac al majorității completului de judecată. De ce se aplică ea? Pentru că așa vrem noi, răspund aceștia!

În cazul lui Adrian Năstase, indiferent de acuzații și de faptul că ar fi sau nu vinovat de ele, închiderea sa după gratii pentru o perioadă scurtă de timp nu este deloc un act de dreptate. Adică, nu se adresează celor două condiții amintite mai sus.

Adrian Năstase, personalitate puternică, deși controversată, nu poate fi „re-educat” prin pușcărie, oricât le-ar place unora să îl vadă după gratii, pe motive întemeiate sau nu. Din păcate, istoria României abundă de exemple de asemenea personalități care au stat cu mult mai mulți ani în pușcării mult mai mizere decât cele de astăzi și tot nu au fost „re-educate”.

Iar separarea dintre condamnat și societate pe o perioadă atât de scurtă nici nu se justifică, din punct de vedere al dreptății. Ce este aia doi ani? Adică, în fapt, cam 12 luni? Ce răni se închid în acest timp?

Deci, în România domnește nedreptatea!

Și am ajuns la această concluzie fără să enunțăm conținutul „cauzei penale”, fără să ne întrebăm dacă, într-adevăr, Adrian Năstaste este sau nu vinovat, fără să ne uităm la elementele de poliție politică ce-ar fi putut influența acest caz și fără să discutăm foarte posibila intruziune a politicului în actul de justiție.

Ironia face ca subiectul știrii, domnul Adrian Năstaste, să fie un intim al sistemului de justiție românesc, așa cum este el astăzi, când i-a făcut această nedreptate.

Domnia sa predă dreptul acesta nedrept românesc și conduce programe de doctorat în drept, deci știe exact și în detaliu despre ce vorbim aici.

Iar, pentru mulți ani, domnia sa a fost unul dintre primii trei sau patru oameni în stat și unul dintre cei doi capi ai legislativului românesc.

Din aceste poziții, domnul Năstase ar fi putut să sprijine o reformă reală a justiției, care să facă dreptate în loc de nedreptate, dacă nu chiar să inițieze și să conducă o asemenea reformă.

Dar nu a făcut acest lucru.

Ne rămâne nouă, celor cărora ne mai pasă de România și poporul său, să vedem cum și ce putem face pentru ca, la un moment dat, să domnească dreptatea și în Țara noastră.

Reguli de angajare în Piață

Piața Universității, așa cum este ea zilele acestea, pe frig și dezinteres din partea puterii, are mai multe voci. Ceea ce este foarte bine. Cu cât sunt mai multe păreri și mai multe glasuri de exprimare a acestor păreri, cu atât cresc șansele de succes ale mișcării de protest pentru îndepărtarea de la guvernare a actualei puteri politice și pentru recucerirea Țării de către oamenii cinstiți și onești.

Aș merge până acolo încât să declar că apariția, în această fază a protestelor, a unei personalități individuale, care să devină porta-vocea sau simbolul Pieții Universității este cu mult mai mult un pericol decât o șansă pentru victoria mișcării spontane. Asta, din motive evidente, cum sunt lipsa condițiilor necesare pentru identificarea și promovarea cu bună știință și credință a unei asemenea candidaturi, ori lipsa de protecție a Pieții în fața manipulărilor, confiscărilor și deturnării sensurilor demonstrației.

Asta nu înseamnă că Piața nu are nevoie de personalități deja recunoscute, care să fie acolo sau alături de ea. Cum are nevoie și de susținerea largă a publicului, chiar dacă acesta nu ia parte direct la demonstrații.

Este însă nerealist să ne așteptăm că atât personalitățile marcante vor putea, chiar dacă ar vrea, să se transforme în simpli demonstranți, cât și că publicul numeros ar vrea, chiar dacă ar putea, să ocupe tot timpul Piața, alături de demonstranții inimoși și dedicați cauzei.

De aceea, propun aici deschiderea unei liste a regulilor de angajare în Piață, care să facă loc prezenței vizibile și remarcabile a personalităților și mulțimii publice.

1 Instituirea unui gest de  salut al Pieții

Odată instituit, acest salut va putea fi practicat de toată lumea, nu numai de cei din Piață. Astfel, mult mai mulți și-ar putea declara susținerea lor față de demonstranți și cauza acestora, chiar dacă nu ar veni cu toții în locul unde are loc efectiv demonstrația.

Oricare formă de salut este la fel de bună, cu condiția să fie unică și ușor înțeleasă și practicată de toată lumea, cum au fost, la vremea lor, semnul V sau L, făcut cu degetele, sau pumnul strâns, ridicat deasupra capului. La un moment dat, am propus, pentru o cauză similară, salutul cu degetul arătător îndreptat în sus, la nivelul feței, ca pentru dojană, dar ținut nemișcat. Un asemenea gest de salut ar însemna că cel care salută și cel care răspunde se recunosc unul pe celălalt și mai recunosc și faptul că fiecare dintre ei este unic dar angajat moral și ideatic în susținerea cauzei Pieții și, în același timp, la fel de important ca oricare alt cetățean român. Dar, așa cum am zis, oricare altă formă originală de salut este la fel de bună.

2 Instituirea unui moment al zilei pentru personalități marcante care susțin Piața

Ar trebui să se cunoască de către toată lumea, adică de demonstranți, de mass media și de publicul larg, că există o oră a zilei în care pot să vină personalități marcante din rândul publicului, cum sunt oameni de cultură, de știință, sportivi, interpreți și alții, și să se adreseze Pieții și camerelor de luat vederi de acolo.

Oricare oră a zilei este bună, dar mai bună ar fi o oră de lumină, apropiată de seară, cum este, acum, ora 16.00. Oricare dintre personalitățile din categoriile sugerate mai sus și care ar vrea să vină să spună lumii că aderă la mesajul Pieții, ar putea să vină atunci, pentru câteva minute,  ar spune ce are de spus și ar pleaca. Sau, tot la aceiași oră, se pot transmite mesajele altor personalități care sunt alături de demonstranți, dar nu au putut să vină până acolo.

Pe lângă posibilitatea transmiterii în direct a acestor mesaje, o asemenea oră ar oferi televiziunilor și bloggerilor timpul de a re-transmite mesajele personalităților marcante mai târziu, în prime-time.

3 Instutirea unui semn al Pieții

Oricare dintre artiștii plastici care aderă la ideile Pieții Universității ar putea propune un semn distinctiv, ce poate fi purtat de fiecare sub formă de insignă, cocardă, eșarfă, fular sau ceva asemănător.

Purtătorii semnului ar trebui să fie numai cei care au făcut un stagiu de cel puțin o oră în Piață. Astfel, participanții, chiar așa spontani și individuali cum sunt, se pot recunoaște unul cu altul și când nu sunt acolo, precum și fiecare în parte va putea arăta celorlalți, cu mândrie, că a fost demonstrant pentru această cauză.

Singura grijă este ca această atribuire să nu se transforme într-o afacere comercială, pe seama sau pe spinarea Pieței, cum s-a întâmplat cu certificatele de revoluționari. Scopul semnului este unul de prestigiu civic și nu de obținere a unor avantaje materiale personale.

Las acum deschisă lista și pentru alte reguli de angajare.

Conspirație împotriva României

Incredibil, dar adevărat! Domnul Andrei Pleșu publică „un inventar rapid de vinovății”, cu referire la situația politică din zilele ăstea din România. Cât de proastă este părerea mea despre domnul Pleșu și tot nu îmi imaginam ca domnia sa să ajungă atât de jos. Practic, s-a scufundat în drojdia abjecțiilor generate de laboratoarele de manipulare a opiniei publice, cunoscute sub numele popular de „prostirea poporului”.

Neîndemânatic și jenat că iarăși trebuie să se arate în public în postura de subordonat, de executant loial al ordinelor primite de la superiori ierarhici și inferiori intelectuali, domnul Pleșu încearcă să vă prostească, în speranța că va ține figura, încă odată.

Important de reținut că domnul Pleșu nu se ia de vinovați, ci numai de vinovății. Și nu ne spune față de cine sunt săvârșite aceste vinovății, ci doar care sunt ele. Făcând asta, domnia sa se străduiește să aloce vini derizorii marilor vinovați pentru dezastrul național economic, social și cultural în care ne aflăm,  celor care sunt artizanii distrugerii României și împilării poporului ei.

Băsescu Traian, președintele care a vândut Țara străinilor pentru a-l lăsa pe el să „guverneze” nestingherit, care a păstorit cea mai hulpavă și mai distrugătoare mafie care a pus mâna pe averea națională de la comuniști încoace, care a scuipat pe toate valorile morale și spirituale ale nației, care a încredințat guvernarea Țării celor mai răi și mai antinaționali guvernatori, care neagă tinerilor români orice viitor în Țara lor, ei bine, acest Băsescu are, în ochii mijiți șmecherește ai domnului Andrei Pleșu, doar vinovăția de a fi „spontan”, de a „da cu bâta în baltă” la o emisiune TV, de a „da cu tifla în populație”, de a nu avea „gândul de pe urmă” și de a fi „fără tact” și „fără stil”.

Chestia asta cu stilul nici nu cred că vine de la inventarul de vini băsiste revelate cu ocazia protestelor împotriva regimului său, ci este doar un fel de ironie a domnului Andrei Pleșu la adresa celui care i-a zis că are capul mare, tot într-o emisiune TV.

În rest, avem de-a face numai cu vini pentru care domnul Băsescu poate fi, eventual, dojenit condescendent de admiratorii lui cu mai mult tact și stil. În nici un caz nu se face să îl dai jos din funcție pentru așa ceva, ca să nu mai vorbesc de faptul că nu este nimic penal în toate aceste vini băsiste. Asta, evident, în ochii domnului Pleșu, dacă acesta chiar a fost sincer. Sau, în ochii celor care l-au pus pe domnul Pleșu să scrie așa ceva, dacă domnia sa nu a fost sincer.

Cât despre domnul Boc Emil, pe care domnul Pleșu îl vede ca fiind exclusiv „onest” și „de bună credință”, acesta ar poseda vinovățiile că are „o înzestrare modestă politică și administrativă”, adică nu stăpânește cunoștințele trebuitoare în aceste domenii și nici nu îl prea duce capul. Mai are domnul Boc și vina de a fi „monoton” și „previzibil”. În rest, nu „se înțelege” cum de i-a luat cu el în Guvern pe unii „anonimi inepți”.

Reținem din acest inventar bocist doar faptul că domnul Pleșu nu poate, sub nici o formă, să spună că ar fi  vreodată ceva ce domnia sa nu ar putea înțelege, de inteligent ce este, așa că apelează la forma verbală impersonală când folosește, la negativ, verbul a înțelege.

Nici nu se pune problema că domnul Boc s-ar face vinovat de cea mai proastă guvernare pe care a avut-o România în întreaga ei istorie, că a încălcat toate legile posibile, înclusiv cele pe care tot el le-a făcut, că a distrus procesul de legiferare prin ocolirea permanentă a Parlamentului, a cărui decizie legilativă a menținut-o la absența majorității de la numeroasele moțiuni de cenzură inițiate împotriva Guvernului său. Mai este vinovat Boc de cel mai cras nepotism, de deturnarea fondurilor publice pentru satisfacerea nevoilor personale, de șantaj și mită, precum și de alte fapte penale, cum sunt abuzul de funcție sau fals în acte.

După care, domnul Pleșu „inventariază rapid” vinile „blocului partidelor de opoziție”, „presei agitatorice” și „contextului”. Acesta din urmă prilejuiește și o concluzie a domnului Pleșu personal, pe care, crede dânsul, nimeni altcineva nu a mai îndrăznit să o spună: „nu doar România are probleme, ci planeta, ... nici un guvern cu capul pe umeri n-ar fi putut lua măsuri radical diferite de cel actual, decât cu riscul de a înrăutăți situația”! Adică, Guvernul Boc din Regimul Băsescu nu are, de fapt, nici o vină! Ba, mai mult chiar, este cel mai bun și mai cu capul pe umeri guvern pe care l-am fi putut avea, în această lume în criză.

În aceiași frază, cu multe virgule, domnul Pleșu mai remarcă, autoritar și stelar, „că avem un trecut de frustrări, un prezent de umilințe și lipsuri, dar nici o reprezentare despre viitorul apropiat”. Și, în continuare, în același paragraf, domnia sa constată: „Nimeni nu știe care e pasul următor după eventuala satisfacere a dorințelor străzii. USL? Haos? Salvator providențial?”

Mai constată domnul Pleșu că „cei care prin piețe sau la televizor se luptă cu „dictatura” nu suportă să fie contraziși.” Iar, după final, în post scriptum, zice că domnul Ponta „se comportă mai rațional” decât domnul Antonescu.

Asta a fost toată producția scrisă a domnului Andrei Pleșu.

Dacă nu ați reținut, vă fac un rezumat: domnii Băsescu și Boc au vinovății de stil, tact și inteligență, dar ceilalți, care li se opun public, au vini mult mai mari, pentru că nu sunt cinstiți, nu văd că avem de-a face cu o criză mondială și că Guvernul este cel mai bun posibil, precum și că nimeni nu poate veni cu vreo soluție la problemele actuale. Nici măcar nu „se știe” ce am putea pune în loc la actuala guvernare.

Dacă asta nu este o conspirație foarte transparentă îndreptată împotriva României, atunci ce altceva ar putea fi?

O explicație ar fi că domnul Andrei Pleșu chiar este inteligent, cult și intelectual, deci știe ce face și ce scrie și alege, deliberat, să distorsioneze realitatea evidentă, să îi ia necondiționat apărarea șefului său administrativ și să facă o propagandă deșănțată actualului Regim Băsescu, pentru o răsplată nebănuită, fie ea de natură materială sau spirituală.

O altă explicație posibilă ar fi că domnul Andrei Pleșu nu este decât un subordonat umil, făcut persoană publică cu alură de intelectual rasat de o ocultă conspirativă care stăpânește poporul român cu scopul de a-l păgubi de bunăstarea meritată, pe care o deturnează, prin guvernanți, spre casetele și buzunarele conspiratorilor. Și, din această postură, participă activ la actiunea conspirativă.

În ambele cazuri, domnia sa este extrem de vinovat față de poporul român. Iar vina domnului Pleșu este că folosește statura sa de „intelectual” nu pentru a formula un ideal național, despre care știe bine că lipsește, nici pentru a indica drumul popular pentru atingerea unui asemenea ideal, ci pentru a minți și a ascunde adevăratele probleme ale românilor, precum și pentru a-i dezvinovății pe cei care, foarte concret și dovedit, sunt vinovați de aceste probleme.

Capitala mizeriei

București a devenit capitala mizeriei, de cum a dat prima zăpadă din această iarnă. Și așa a rămas, până în zilele noastre. În Sectorul 6 al domnului Poteraș, cel bogat și arogant pentru că este „susținut” de patroana sau matroana politică Udrea Elena, așa arată toate străzile ce intră în responsabilitatea primăriei locale, la peste 80 de ore de la oprirea ninsorii:

Iar așa arată un trotuar de pe unul din bulevardele moșiei poterașului:

Pentru a reveni la o situație normală, cu drumuri curate și trotuare pe care se poate merge, sunt două soluții: așteptarea verii sau a alegerilor locale. 

Altă variantă nu se întrevede...

Tactica lopeții

Au devenit deja faimoase imaginile cu premierul Boc Emil dând la lopată pentru dezăpezirea unui autoturism Audi Q7 avariat și abandonat pe marginea unui drum din apropierea Bucureștilor, în plină zi de dezastru național, cu mii de vieți de oameni puse în pericol de incompetența crasă a autorităților corupte. Incompetență atât de mare, încât ar trebui să numim un asemenea dezastru ca fiind făcut de mâna omului și nu unul natural, datorat zăpezii și viscolului.

Toată lumea a remarcat situația revoltătoare, când primul administrator al averii naționale și-a găsit timp să se joace cu lopățica în zăpadă, în loc să supervizeze, la nivel strategic, activitățile de remediere a situației provocate de o ninsoare normală pentru această perioadă a anului și, de altfel, anunțată cu cel puțin o săptămână înainte.

Mult mai puțină lume a remarcat cine era în jurul bocului cu lopata și ce se întâmpla acolo, deși unii dintre participanți ar fi putut atrage atenția, fiind îmbrăcați ca de război.

Erau acolo șeful Statului Major General, adică ofițerul cel mai important din Armata Română, alături de alți doi generali, cu funcții de comandă operativă, precum și ceva colonei, dintre care unul chiar a luat, la rândul său, o lopată și a trecut-o prin zăpadă, când l-a văzut pe Boc ce face, crezând, bietul om, că premierul său chiar vrea să dezăpezească el însuși hârbul abandonat acolo și s-a gândit să nu îl lase pe micuț singur. Abia când l-a tras cineva de mânecă, și-a dat seama că era vorba de „imagine”, adică de propagandă deșănțată și s-a oprit din scurmat, cedându-i toată scena premierului Boc Emil.

Râdem noi râdem de această situație ridicolă, dar problema este extrem de gravă.

Ce căutau capul Armatei și generalii acolo, la marginea unui drum? I-a chemat Boc să îi țină de urât în „inspecție”? Dacă da, cu ce drept? Unde scrie că primul ministru, fie el și chiar acest Boc, are dreptul să convoace la datul zăpezii cu lopata pe toți comandanții strategici și operativi ai Armatei Române? Și nu numai că i-a scos la zăpadă, dar i-a luat și de la pupitrul de comandă operativă și strategică a trupelor destinate apărării Țării și, în cazul concret, dezăpezirii Ei. Cine mai conducea Armata în timpul ăsta?

Mai departe, dacă acești generali și coloneii care îi însoțeau au fost chemați de Boc la margine de București, ei de ce s-au dus? Ei, generalii, nu cunosc legile țării și regulamentele militare? Nu își cunosc atribuțiile de serviciu, dintre care lipsește cu desăvârșire datul la zăpadă din ordinul șefului guvernului sau al oricui altcuiva?

Știți de ce este extrem de gravă această problemă? Pentru că ea arată, fără nici o urmă de îndoială, dependența Armatei României, în frunte cu generalii săi, de cheful unui politician minuscul, din toate puctele de vedere!

Să nu îmi spună mie nimeni că așa este într-o democrație, că Armata se subordonează conducerii civile și trebuie să execute ordinile politicienilor aleși si numiți. Pentru că nu are nimic de a face controlul civil și democratic asupra Armatei cu abuzul de funcție, săvârșit în public de premierul Boc Emil. Iar, dacă un simplu telespectator își poate da seama de acest abuz, suntem siguri că și generalii convocați de Boc știau precis ce fac, adică știau că sunt subiectele abuzului de putere politică și au acceptat acest lucru.

Cum a fost posibil să se ajungă aici? Simplu, prin faptul că generalii pe care i-am văzut în imagini, precum și alții rămași invizibili în aceste momente, nu își datorează cariera și funcțiile competețelor personale și legilor Țării, ci chefului politicienilor și agendei lor politice.

Iar „mesajul” pe care îl transmite o asemenea situație este la fel de grav: generalii sunt la ordinele politicienilor contestați, zilele acestea, în piețe și nu la ordinele Țării. Ca urmare, ei îi vor apăra pe cei care i-au pus în funcții și nu Țara și poporul Său.

Să ne fie clar!

Tactica milei

Am scris și spus că Băsescu Traian este inamicul meu, al cetățeanului român ce sunt, și l-am acuzat de infracțiuni care ar fi trebuit să îl vâre direct după gratii, așa președinte cum este el. În replică, Băsescu Traian s-a arătat la fel de arogant și crâncen cum a fost și înainte de a-mi declara eu atitudinea mea față de domnia sa.

Asta până alaltăieri, 24 ianuarie 2012, când publicul l-a văzut într-o postură penibilă nu numai pentru un președinte de „țară de mâna a doua”, cum îi zice el României, ci și pentru orice om cu o cât de modestă demnitate.

În sinea mea, ascultându-l pe domnul Băsescu și citindu-i spusele de la „ceremonia” de „investire” ca ministru de externe a unui trădător și dezertor politic, în care acela se jura că va fi loial Țării, i-am dat președintelui circumstanța atenuantă că a fost „sub influența băuturilor alcoolice”. Însă insul a recidivat aseară, într-o nemaipomenită „intervenție cu românii”, redenumită eufemistic „declarație de presă”, de Departamentul său de Comunicare Publică.

Nu am să fac referiri la textele celor două ieșiri publice băsiste, deși sunt foarte tentat să citez și să comentez derapajele logice, lipsa de coerență în susținerea oricărei idei ce se pierde pe parcursul unei simple propoziții din „discursul” băsist, rudimentarea cu care s-a străduit să se arate că mai este încă ceea ce-a fost, cel puțin în mintea lui și a acoliților săi, precum și reconfirmarea cinismului și disprețului nedisimulate pe care le nutrește față de mine, cetățeanul român.

Ceea ce contează este „semnalul” general pe care aceste arătări în public ale președintelui de România îl trimit în Țară și străinătate.

Iar acest semnal este unul de tipul derbedeului laș, care, încolțit de unii mai puternici, se roagă umil, cu lacrimi în glas, să nu fie bătut, în speranța că, doar-doar, va scăpa cu bine din situația asta. Ba chiar este dispus să facă pe el, ca să le arate agresorilor cât îi este de frică și că nu mai este nevoie să îl și bată, căci, iată, este deja total umilit. Iar, din gură, spune plângăcios că el este om bun și cuminte, că nu este el derbedeul ăla pe care ceilalți îl caută, cel care dă și fuge și se ascunde după alții, zicând că ăia sunt de vină. Iar, dacă toate aceste tertipuri nu țin, strigă cu surprindere „uite, acolo, la ăla”, în speranța că toți vor întoarce capul și că va putea astfel să profite de moment și să fugă, scăpând nepedepsit.

Deci, Băsescu, inamicul meu, a aplicat, ieri și alaltăieri, tactica milei, milă care să înlocuiască sila naturală pe care o produce de obicei. Și, sunt convins, face acest lucru cu un scop precis, cel de a câștiga timp.

Domnia sa are nevoie de timp pentru a-l lăsa pe Generalul Iarnă să căștige, în numele său, bătălia cu demonstranții care sunt tot mai puternici și mai amenințători, dar sunt oameni și ei, sensibili la frig și viscol. Și îi mai trebuie un timp pe care nu îl are, pentru a-și consolida poziția de conducător al propriei mafii politice și economice pe care ar putea-o scăpa din mână în orice moment, dacă ăia văd cum îi fuge scaunul de sub șezut. Asta, pentru că centrul de putere al domniei sale este tocmai funcția prezidențială pe care o deține.

Situația în care se află acum este într-adevăr generatoare de milă. Deși nu s-au declarat încă potrivnici băsescului, mulți dintre colaboratorii lui l-au abandonat, de facto. Nu mai are nici cine să îi pregătească discursurile, iar străinii pe care i-a cumpărat sau măcar i-a mulțumit cu banul public românesc își iau acum mâna de pe el și îl lasă să clameze el însuși cât de apreciată „internațional” a fost „guvenarea” sa.

Ce va face domnul Băsescu după ce va câștiga acest timp, obținut cu sacrificarea propriei demnități umane, pe care, oricum, nici nu o prea mai are?

Probabil se va răzbuna cu cruzime și ură pe toți cei care l-au adus în situația asta, de a trebuit el să plângă, să se umilească și să se roage să fie lăsat în pace, ca să „guverneze” Țara. După cum el însuși a și mătrurisit, cu noduri în gât, individul ăsta are deja liste cu cei care l-au încolțit în public, fie ei oameni simpli de pe stradă, ori demonstranți organizați, sau bloggeri ori comunicatori on-line. Ne-a asigurat, în direct, că ne cunoaște deja dosarele, că știe ce am făcut noi înainte și acum, așa că nu am nici o îndoială că aceste liste vor fi folosite cu străjnicie pentru cumplita răzbunare băsistă.

Așa că, la mine, tactica milei nu ține. Inamicul rămâne inamic până la obținerea victoriei.

Este adevărat că nu ne putem pune cu Generalul Iarnă, dar îl putem coopta în tabăra noastră, a celor de care îi este frică băsescului până la distrugerea pantalonilor proprii. Iarna și ținutul în casă pot fi benefice pentru consolidarea unei alternative la guvernarea proastă actuală, prin dialog extins între cetățeni, pe internet.

Pentru că demonstrațiile doar atâta pot să facă, să demonstreze că publicul este PENTRU demisia lui Băsescu Traian și a Guvernului Boc Emil, PENTRU lichidarea corupției generalizate și re-instaurarea domniei legii în România, PENTRU recucerirea României de către români și nu împotriva „măsurilor de austeritate”, cum a încercat Băsescu să mintă că ar fi demonstranții ce l-au șubrezit în asemenea hal.

Din păcate. înlocuirea actualei guvernări cu alta mai bună, înlăturarea corupților din administrația publică centrală și locală, precum și instaurarea domniei legii și a dreptății în Țară nu se pot face cu demonstrații.

Mai mult chiar, în trecutul nu prea îndepărtat, demonstrațiile care au dus la căderea unui regim politic sau, măcar, a unui guvern au fost folosite, cu pricepere, pentru „legitimarea” noilor „conducători” politici.

De data aceasta, va trebui să găsim alte forme de autoguvernare cetățenească, iar comunicarea online este un mediu propice pentru a face acest lucru. Concret, se pot face, cu ușurință, câteva lucruri elementare, dar estențiale pentru o nouă guvernare.

De exemplu, se poate iniția o listă publică a corupților, găzduită pe orice site vrem noi. Oricine poate pune pe oricine pe listă, cu singura condiție să aducă cel puțin un argument pentru această includere. Cel impricinat, precum și cei care sunt de altă părere pot interveni cu contra-argumente, iar, în final, opinia publică va avea o imagine clară privind fiecare caz în parte.

Un alt site, ori chiar mai multe site-uri, ar putea găzdui propuneri de nominalizare pentru demnități publice centrale și locale, de la consilieri locali la primul-ministru tehnocrat. Și cei care fac propunerile, și cei care nu sunt de acord cu ele au posibilitatea să se pronunțe la vedere, în același loc, iar publicul și-ar putea face o opinie despre fiecare candidatură în parte.

Cei care se pricep la teoria și practica bunei guvernări ar putea publica tutoriale sau conferințe privind modalitățile practice de includere a principiilor și regulilor acestei bune guvernări în viața noastră de cetățeni responsabili.

Și așa mai departe, până la victoria finală.

Trădătorul patriot

Nu este nici un secret și nici o noutate faptul că, în România, demnitățile publice sunt „negociate” între demnitarii înșiși, fără nici o grijă de ce o să zică cetățeanul, oricât de suveran și de deținător al puterii supreme în stat ar scrie Constituția că este acest cetățean.

Este, însă, un lucru de condamnat și de neacceptat ca funcția de ministru de externe al Țării al cărui cetățean sunt eu să fie monedă de troc politic între ineptul premier Boc Emil și susținătorii săi în uniforme pătate cu unsoarea dezonoarei, ce alcătuiesc așa-zisul partid al dezertorilor, cunoscut și sub numele de UNPR.

Îl cunosc doar pe omul public Diaconescu Cristian, iar această cunoștință nu mă onorează câtuși de puțin. Dar nici părerea mea personală și proastă despre Diaconescu, nici disconfortul intelectual pe care îl sufăr de câte ori mă gândesc la acest personaj nu sunt criterii pentru a fi sau a nu fi de acord cu punerea lui în scaunul lui Mihail Kogălniceanu, de care mi-am adus aminte că a fost și el ministru de externe, că tot este astăzi Ziua Unirii.

Ceea ce mă revoltă pe mine cumplit este procedura cu care se operează numirea unui ministru de externe în România. Iar acest fapt ar trebui să revolte întregul public național.

Chiar dacă scaunul ar fi fost „vacantat” în mod neașteptat, prin dispariția ocupantului din motive imposibil de anticipat, numirea noului ministru ar fi trebuit să urmeze o cale firească, fundamentată pe respectul față de cetățean și, implicit, față de Țară și partenerii ei externi. Un asemenea candidat ar fi trebuit arătat lumii în această postură, mai întâi, astfel încât fiecare să aibă timp să vadă despre cine este vorba.

Faptul că împricinatul a mai fost odată, pentru vreo zece luni, pe aceiași funcție, este de luat în seamă, dar nu este definitoriu. Mai contează și profilul moral, care să se constituie într-o garanție că omul ales își va face datoria cu loialitate și cu devotament față de cetățeanul român. Mai contează și cum a înțeles el politica de stat a României și cum își propune să îndeplinească această politică, precum și ce garanții oferă că exact așa va face. În plus față de acestea, mai trebuie discutat public, înainte de numire, și mandatul pe care îl primește de la popor, prin reprezentanții acestuia în Parlamentul României, mandat consfințit prin acordul parlamentarilor de a accepta numirea sa ca ministru de externe.

În loc de toate acestea, ne vedem puși în fața unui spectacol grotesc, cu doar trei acte scurte, ca niște scuipături pe obrazul demnității publice.

Actul unu:

Se face liber scaunul ministerial prin darea afară, fără vorbă (doar prin SMS) a ocupantului care doar a promis că va aduce Partidului un milion de voturi, dacă este lăsat cu fundul pe acel scaun. Bineînțeles, pentru dat afară, orice motiv este la fel de bun. Faptul că s-a ales cel mai penibil dintre ele, cel că omul ar fi scris ceva necuvenit pe blogul său, este în firea lucrurilor, când este vorba de acest Boc din Regimul Băsescu. Așa știe el să facă politică: să bârfească ce scrie lumea pe blog și să ia măsuri. Bine că nu îmi citește și blogul meu, că m-ar fi dat de mult afară din țară.

Actul doi.:

Boc îl numește pe Diaconescu Cristian în funcția rămasă liberă, pentru că, între cele un milion de voturi promise de plecatul din funcție Baconski și cele vreo treizeci de voturi în Parlament ale părtașilor la dezertări ale diaconescului, acestea din urmă cântăresc mult mai mult în ochii lui Boc, fiind vorba de voturi reale și necesare chiar astăzi, nu în viitorul îndepărtat și imprevizibil. Mai ales că, în acel viitor, Boc Emil nici nu va mai fi prim-ministru.

Actul trei:

Băsescu semnează, la fapt de seară, „decretul” de numire a lui Diaconescu în funcția de ministru de externe și folosește prilejul acestei numiri ca să se adreseze Țării. Aflăm, cu această ocazie, că nu avem o politică de stat în domeniul public al afacerilor externe. O eventuală clarificare ideologică a ministrului de externe proaspăt numit s-ar putea petrece „mâine”, când președintele Țării s-ar putea să aibă o „intervenție cu românii”.

Totodată, constatăm că nu numai că nu a fost consultat Parlamentul cu privire la această numire, dar nici măcar nu au participat amândoi șefii de camere parlamentare la „ceremonia” ungerii ministeriale, în poză apărând doar doamna de la Cameră, îmbrăcată în doliu, probabil ca să arate mai puțină și mai potrivită lângă domnul prim-ministru. Nu se știe însă unde este domnul de la Senat.

Cât despre garanțiile morale ale noului ministru de externe, cum că va fi loial exclusiv Țării și poporului ei, acestea au lipsit cu desăvârșire din dezbaterea publică și din mesajul prezidențial.

Nu vom comenta aici speculațiile că domnul Diaconescu ar fi ofițer sub acoperire al unui serviciu secret român și că, din acel serviciu, și-ar fi dobândit domnia sa gradele militare arătate la vedere, precum și ordinele de a dezerta dintr-un partid și de a trece în altul, ori cele de a trăda diverși colaboratori sau șefi, care l-au făcut ceea ce este acum domnia sa, la suprafață, desigur. Ele sunt, cum spuneam, doar speculații. În plus, dacă s-ar confirma, aceste speculații ar o dovadă favorabilă că domnul Diaconescu are totuși proprietatea morală a loialității, chiar dacă o ține ascunsă de văzul lumii.

Ceea ce este îngrijorător este seninătatea cu care opinia publică românească acceptă teza imposibilă că un trădător poate să fie totuși loial, sau că un dezertor, chiar și numai dintr-un partid, poate să fie patriot, adică să nu dezerteze niciodată din slujba țării. Oricât de mult m-aș gândi, nu pot să îmi dau seama pe ce s-ar putea baza o asemenea opinie.

Dacă vrem totuși un răspuns liniștitor la îngrijorarea enunțată mai sus, rămâne doar să așteptăm ziua de mâine, când domnul Băsescu ne va „clarifica”, în „intervenția sa cu românii”. Hă hă hă hă hă hă

România de mâine

Să zicem că mâine este duminică, dar nu 22 ianuarie, ci 29 aprilie 2012. Ne vom trezi de dimineață, cei care am mai apucat să dormim după sâmbăta seara și dăm drumul la televizor.

Prima știre va fi despre vreme, pentru că este total neobișnuit să ningă atât de mult, la două săptămâni după Paște. Norocul celor care nu și-au pus cauciucuri de iarnă este că nu mai stă nimeni să îi controleze și, mai ales, să îi amendeze. Greva polițiștilor ține deja de mai bine de o lună, încât nici nu mai face obiectul știrilor, nici măcar duminica.

Dar nici nu le merge bine șoferilor, pentru că, fără niște cauciucuri mai bune nu ai cum să mergi pe drumurile astea necurățate. De când a început iarăși să ningă, drumarii și ceilalți clienți ai primăriilor, care au contract de dezăpezire, refuză cu îndărătnicie să iasă la curățat străzile, până când nu vor primi banii restanți de la primării, pentru dezăpezirea din iarnă. Nu contează că nu a nins atunci, contractul este contract și primăriile sunt bune de plată. Primarii se roagă de prefecți să le aloce fonduri de calamitate, de la stat, dar prefecții nu au nici o instrucțiune de la Guvernul Boc și, bineînțeles, nu au nici un ban.

În contextul știrilor despre vreme, comentatoarele televiziunilor remarcă, la unison, că tot răul este spre bine, pentru că oamenii vor face, astfel, economie la benzină și motorină, pentru care, dacă ar merge cu mașinile lor, ar trebui „să scoată din buzunar” aproape șapte lei pentru un litru.

Tot în acest context, se amintește, cu amuzament, la televizor, de soarta celor care se mai încăpățânează încă să demonstreze în Piața Universității din București, precum și în câteva localități din Țară.

Câteva imagini fugare, luate cu o zi sau două mai devreme, îi arată pe cei douăzeci și ceva de demonstranți, păziți de doi-trei jandarmi, mai mult ca să nu fie agresați de trecătorii enervați de încăpățânarea revoltaților de a-și spune păsul în stradă, chiar și pe ninsoarea asta abundentă. Nici o televiziune nu a mai scos însă echipele de reportaj pe teren, pentru că este weekend și nu merită să îi plătească suplimentar pe reporteri pentru o relatare care nici măcar nu mai este o știre. Faptul că tocmai astăzi, 29 aprilie, se împlinesc 100 (o sută!) de zile de la începerea demonstrațiilor anti-Băsescu și regimul lui se poate anunța la televizor și fără imagini recente.

De altfel, Băsescu nici nu este în Țară. Până ieri, a participat la o nouă întâlnire a șefilor de stat și de guvern din Uniunea Europeană dedicată salvării Euro. Nu avem nici știri și nici imagini de la această întâlnire, deoarece s-a ținut cu ușile închise, iar presa a fost anunțată că nu vor fi „oportunități” de luat imagini. Oricum, presa românească nici nu l-a mai însoțit pe președinte la această activitate, cum nu a mai mers nici în vizita de lucru pe care acesta a făcut-o, cu două săptămâni în urmă, în Ungaria, unde a discutat cu premierul Orban un plan comun de acțiune pentru păstrarea independenței politice a statelor membre UE.

Băsescu ar fi trebuit să revină în cursul serii de ieri, dar pistele aeroporturilor din sudul României sunt toate impracticabile și nu există șanse să se dechidă înainte de luni pe la prânz. Așa că a rămas la Berlin, unde a avut loc Summitul european.

Tot luni se vor întoarce la lucru și parlamentarii, aflați încă în vacanța de Paște. În dupăamaiza zilei de luni vor lucra în comisii, iar marți, se vor aduna în plen, în ședință comună a celor două camere, pentru a dezbate asumarea răspunderii Guvernului Boc pe legea electorală, care stabilește modul de realizare a alegerilor comasate, locale și generale din decembrie 2012. Cei șaizeci și doi de deputați și cei unsprezece senatori care mai fac parte din opoziția parlamentară au declarat deja că vor încerca, încă odată, să adune numărul necesar de semnături pentru depunerea unei moțiuni de cenzură, însă și UDMR și UNPR au anunțat că sunt împotriva unei asemenea moțiuni.

O știre îngrijorătoare este legată de numărul tot mai mare al restanțelor la întreținere, înregistrate în București și multe dintre orașele Țării. Statisticile arată că aproape jumătate dintre locatari au restanțe de două luni la întreținere, iar alte 20 la sută au depășit trei luni. Practic, la trei apartamente din cinci se înregistrează restanțe mai mari decât un salariu mediu pe economie, iar unul din șapte proprietari declară că nu știe cum va putea plăti vreodată aceste restanțe, mai ales în condițiile în care iarna a revenit în forță, cu totul neașteptat.

Se mai spune la știri că unul din principalele lanțuri de super-marketuri din România se va închide începând cu întâi mai, adică peste două zile. În speranța că se vor lichida stocurile, mii de oameni și-au petrecut noaptea în fața ușilor acestor magazine, pentru a mai apuca ceva reduceri, deși aprovizionarea cu mărfuri a magazinelor a fost deja întreruptă, de mai bine de o lună. Adică este de mirare dacă vor mai găsi ceva de cumpărat.

Ministrul educației, domnul Funeriu, a fost aseară prezent la o emisiune a doamnei Rodica Culcer, la TVR1, unde a anunțat că luni va anunța noile modificări la regulamentul de susținere a bacalaureatului 2012, pe care speră să îl facă și mai greu de fraudat decât pe cel de anul trecut. Această știre a fost preluată de toate agențiile naționale și de toate televiziunile. Deoarece doamna Culcer nu l-a întrebat, noi nu știm însă de ce este nevoie de o nouă metodologie și nici de ce aceasta este promovată la mai puțin de cincizeci de zile până la examenul propriuzis.

Tot la televiziunea națională, ministra muncii a spus că speră ca, până la sfârșitul lunii mai să poată să finalizeze studiul efectuat în toate județele Țării privind acordarea drepturilor materiale persoanelor cu dizabilități, ocazie cu care va dispune și reluarea plăților restante celor îndreptățiți să le primească, plăți ce fuseseră sistate în luna februarie, ca urmare a constatării unui număr semnificativ de mare de fraude în acordarea certificatelor de „handicapat”. În schimb, ministra transporturilor a spus că nu vede cum își va îndeplini promisiunea ca anul acesta să dea în folosință cei 20 000 de metri de autostradă, în condițiile în care ninge din nou, la sfârșit de aprilie.

Celelalte știri ale dimineții de duminică au fost despre fotbal (ce a zis domnul Gigi Becali că a făcut în cea mai recentă vizită a sa la Muntele Athos, cu ocazia Sfintelor Paști), despre cultură (ce a zis domnul Andrei Pleșu în cel mai recent interviu din Adevărul.ro despre cât de diferită de acum era primăvara în timpul cât domnia sa a fost ministru de externe), precum și despre faptul că încă un consilier prezidențial a fost îndepărtat din funcție, pentru că a refuzat să o primească pe doamna ministră a dezvoltării și turismului, la ceas de seară, la Palatul Cotroceni și l-a lăsat pe șeful său să facă acest lucru din ce în ce mai neplăcut, pe măsură ce doamna crește în vârstă și greutate. 

Încă un an după Eminescu

De cum am învățat prima poezie de Mihai Eminescu, am început să sărbătoresc, în fiecare an, ziua sa de naștere, ca pe un eveniment intim și sănătos minții și sufletului meu. Anul trecut, însă, am făcut publică această sărbătoare personală, într-un blog.

Anul acesta, mi-am zis să continui cu un nou text omagial și, ca să nu mă repet, mi-am aruncat ochii pe ce scrisesem acum 365 de zile. Am descoperit că textul acela este la fel de actual și astăzi, din păcate. Singura diferență este că au trecut nu 161 ci 162 de ani de la aprinderea candelei sale la icoana neamului românesc.

Așa că, lipsit total și de modestie și de inspirație să mai scriu altceva decât am scris mai an, vă invit să citiți sau să recitiți:

Eminescu

La 585 ani după Dante Aligheri al italienilor și la 419 ani după Francois Villon al francezilor, a venit pe lume și Mihai Eminescu al românilor. Era tocmai perioada în care un grup de inimoși din provinciile românești se dăruiseră ideii de facere a poporului român și începuseră să îi scrie o istorie, să îi organizeze viața socială și politică, să se ocupe de educarea populației, mă rog, să facă cele de trebuință pentru aducerea pe lume a unui popor.

Este drept că această întreprindere de suflet și ambițioasă peste limitele posibilului venea la două sute cincizeci de ani după ce Cardinalul Richelieu inventase statul cu instituțiile sale și cultura unitară, inclusiv limba comună, trebuincioase oricărui popor constituit sau unificat. Dar planul de lucru al Cardinalului, chiar așa de demult cum era el, era un plan bun, pe care se putea edifica un popor și patria aferentă.

De cum s-au pus pe lucru, bieții părinți ai poporului român au descoperit că trebuie să facă ei totul. Ei au constitutit sistemul politic și tot ei au trebuit să fie primii politicieni români, de la domnitor și prim-ministru până la ambasadori. Ei au trebuit să fie primii cărturari și profesori, și tot ei au trebuit să fie primii gazetari.

Unele dintre aceste întreprinderi le-au reușit mai bine, altele au fost cam improvizate sau amatoricești pentru a fi așa cum ar fi fost de dorit. În tot cazul, la data la care Dumnezeu l-a dăruit pe Eminescu românilor, facerea poporului român era mai mult o reușită decât un eșec.

Imediat cum l-au văzut și și-au dat seama cine este, părinții patriei l-au luat pe Eminescu de mână și l-au grăbit să umple golurile pe care ei le lăsaseră în acea facere a poporului român, deși încercaseră, săracii, dar, uneori, vai cu ce rezultate. Erau goluri în crearea limbii, erau goluri în scrierea literaturii, erau goluri în sistemul de educație, erau goluri în gazetărie. Și, mai presus de toate, era un gol imens în sufletele oamenilor, un gol pe care doar poezia ar fi putut să îl umple.

Iar Eminescu s-a pus pe treabă, de foarte tânăr, arzând etapele și dăruindu-se monumentalei sarcini de a dărui unui popor o limbă literară, o inimă și o conștiință. După care, încă foarte tânăr, a murit.

Acum, la 161 de ani de la venirea pe lume a lui Eminescu, haideți să ne mai uităm o dată la moștenirea lui.

Limba literară română este pe cale de dispariție. Nu se mai folosește corect nici măcar în scrierile sau zicerile oficiale, ca să nu mai vorbim despre publicul larg. Primul ministru de astăzi, deși pretins universitar, vorbește cu dezacorduri gramaticale, pe când președintele României semnează documente oficiale cu numele său prescurtat într-un cuvânt de rușine.

Conștiința poporului român de astăzi se reduce la ce și cât poate să fure de la statul său, iar când nu mai are nimic de furat, ori pleacă pe unde vede cu ochii, ori se împrumută de la străini ca să mai aibă de unde se înfrupta pe degeaba. Jurnalismul inventat în românește de Eminescu, acela articulat cu argumente și opinii în favoarea exclusivă a nației și nu a sponsorilor de gazetă, nu mai există, nici ca expresie a conștiinței populare, nici ca scriere literară. Acest jurnalism s-a transformat în proces verbal. Se scrie în gazete și se spune pe post doar ce zic unii sau alții, în general ființe agramate și dezarticulate în declarații, de la politicieni ridicoli la sportivi cu cotă de inteligență la nivelul troleibuzelor bucureștene, adică sub 100, sau la așa-zișii mondeni, personaje incapabile să vorbească orice limbă, deci cu atât mai greu capabili să spună ceva coerent și complet în românește.

Cât despre inima poporului român, ea a încetat să mai bată din momentul în care acest popor nu a mai iubit nimic altceva decât banul nemuncit și nemeritat. Nu a mai iubit satul pe care l-ar fi făcut de rușine dacă nu se arăta vrednic. Nu a mai iubit orașul pe care l-a împuțit cu gunoaie și garduri și gărdulețe care arată clar că ce e al meu din spațiu public nu este și al tău, bă! Și, mai presus de toate, poporul român a încetat să iubească pe fiecare om în parte, fie el femeie, copil sau bărbat tânăr ori bătrân.

În asemenea situație, este oare de mirare că tot mai mulți membri ai acestui popor român se întreabă nu la ce ne mai trebuie Eminescu, ci cine este el?

Dacă nu știați, Eminescu este cel care a scris cu sinceritate, dar degeaba:

Ce-ti doresc eu ție, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăție
Ca a nopții stele, ca a zilei zori,
Viață în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tarie, suflet romanesc,
Vis de vitejie, fală și mândrie,
Dulce Românie, asta ți-o doresc!

La sugestia unui stimat cititor (sau a stimatului cititor) al acestui blog:

România defectă

Pare forțat un asemenea diagnostic – România defectă – dat unei țări care tocmai astăzi, 14 ianuarie 2012, pare să se trezească dintr-un lung somn al rațiunii. M-am legat de această zi, pentru că cei mulți, care stau acasă, pot vedea la televizor, astăzi, la fel ca și ieri, pe câțiva concetățeni, de toate vârstele, care au ieșit în stradă și protestează împotriva președintelui României, Băsescu Traian și a Regimului politic ce îi poartă, neoficial, numele.

Pentru cei care se mai îndoiesc de faptul că Țara lor este defectă, am identificat, în grabă, câteva defecte majore, atât de construcție, cât și de funcționare.

România este construită cu defectul major al unei Constituții pe care nu o respectă nimeni, pentru că nu este funcțională, cel puțin în ceea ce privește două dintre puterile statului, respectiv cea executivă și cea judecătorească. Un alt defect de construcție este Parlamentul, care nu reprezintă pe nimeni, alții decât partidele politice, dar nici această reprezentare nu este funcțională, cum demonstrează crearea unui partid al dezertorilor din însăși partidele trimise de electorat în Parlament. Justiția este construită cu materiale perimate, de cea mai proastă calitate, provenite din șantierele construcției societății socialiste multilateral dezvoltate, abandonată acum două decenii.

Cei care au condus România i-au produs defecțiuni majore de funcționare, începând cu corupția generalizată și crima organizată, care sufocă sau sug aproape jumătate din ceea ce produce Țara. Prost conduse, mecanisme importante sau chiar vitale ale Țării, cum sunt Sănătatea, Educația, Armata și Ordinea Publică au ajuns aproape nefuncționale sau se mai învârt cu greu, fără randament și eficiență.

Însă, în mințile și, mai ales, în sufletele multor români, demonstrațiile din zilele acestea sunt semne că statul lor nu ar fi atât de defect pe cât pare, pentru că poporul care îl populează nu ar fi chiar atât de nepăsător la calitatea funcțională a acestuia.

Dar, oare, chiar așa să fie? S-ar putea ca actualele demostrații să fie doar asemenea fluturatului din mână făcut celorlalți participanți în trafic de șoferul cu mașina defectă la marginea șoselei și fără telefon celular cu care să cheme depanarea. Nu știm încă dacă va opri cineva, dacă acel cineva poate sau nu să repare mașina sau, măcar, să dea o mână de ajutor, cum ar fi să cheme un mecanic sau să îl ducă pe proprietarul mașinii defecte până la cel mai apropiat service.

Putem doar să speculăm.

Mie, personal, mi-ar place să vină cineva, să îl ia pe proprietarul mașinii și să îl ducă la un curs de mecanici auto, cu specializarea mecanisme de țară, unde acesta să învețe cum să depaneze România defectă și apoi să se întoarcă pe marginea șoselei și să o repare singur, să arate ca nouă. Dar, ce ne facem cu cei care mai sunt în mașina defectă, ca pasageri neputincioși și nepricepuți, în tot timpul ăsta? Copii, bătrâni, bolnavi și flămânzi, aceștia nici nu știu altceva decât să aștepte să îi ducă cineva de colo-colo. Cât timp i-ar trebui proprietarului să învețe meseria depanării Țării, aceștia ar putea muri de foame sau de boli, ori ar putea să iasă în șosea, să facă autostopul și să se urce în orice mașină oprește, ca să ajungă unde vor vedea cu ochii.

Deci tot mai bine ar fi să vină un mecanic priceput, să repare România repede și bine, chiar aici, la buza șanțului, după care să pornim cu toții, veseli și mulțumiți, mai departe, pe drumul luminos pe care ni-l indică GPS-ul euro-atlantic.

Dar, cine să fie șoferul? Tot ăla care a stricat România de nu-i mai funcționează nici măcar semnalul de avarie, ori ștergătorul de parbriz?!? Sau altul dintre pasagerii care au stat cuminți până acum și nu i-au zis nimic, când l-au văzut cum smucește volanul și cum merge în viteza întâi ani întregi, până i-a fiert și ultima picătură de antigel?

Dar, oare o fi mai priceput noul șofer? Oare o avea acesta habar de mecanica complexă a unei țări, măcar atât cât să nu apese pe butonul greșit sau să tragă de maneta de frână, când el ar fi vrut să deschidă geamul? Grea problemă pentru proprietarul mașinii defecte!

Cum, la fel de grea este problema alegerii mecanicului priceput. Ca la orice pană, sunt mulți cei care se opresc și își dau cu părerea, ba că ar fi de vină aprinderea, ba alimentarea, ba transmisia. Dar, dacă îi lași să își bage mâinile sub capotă, nu știu decât să tragă aiurea de fire și să strângă șuruburi până la rupere. Adică, doar strică și mai tare ce a mai rămas din epavă. Chiar dacă proprietarul României nu se pricepe nici la diagnostic, nici la depanare, măcar ar trebui să se priceapă la alegerea celui pe mâna căruia își dă proprietatea, pentru reparații. Dar, dacă nu s-a priceput el la alegerea unui șofer ca lumea, de ce ar trebui să se priceapă la sarcina mult mai complicată a alegerii mecanicului de reparat Țara?!?

Desigur, cum s-a mai întâmplat pe la alții, există și soluția ca toți ocupanții mașinii defecte să se dea jos și să pună umărul, mâna sau chiar numai un deget la împins mașina lor. Nu vor merge, de la început, cu viteză, dar mecanismele, instalațiile și rotițele vor începe să se învârte natural, motorul suprasolicitat se va răci și Țara, în loc să ajungă în șanț, va purcede pe drumul prosperității. Trebuie numai să știe fiecare și toți la un loc încotro vor să își împingă Țara și să fie de acord cu acea direcție. Pentru că altfel...

De-ale noastre

Când mergi cu trenul, te mai fură gândul, chiar dacă ai internet și laptop și aer condiționat. Nu știu prin ce asociație de idei, astăzi, în tren, gândul mi-a fugit la o întâmplare de acum aproape patruzeci de ani. Eram tineri cadeți, sau elevi de școală militară cum li se spunea pe atunci, iar unul dintre noi, cel ce ne era un fel de șef de clasă, o cam luase razna cu închipuirea că el este chiar comandantul nostru, sau leader-ul, cum se spune în zilele astea.

Numai că nu era. Pentru că leader-ul nu poate fi numit, pe nici un criteriu administrativ. Un ins poate fi numit comandant, sau șef, dar nu leader. Adică, este leader doar cel în care ceilalți membri ai colectivului au încredere, îl urmează și așteaptă să le fie mai bine sub conducerea lui, fie ea și neconfirmată de ierarhia oficială. Așa că, un șef numit fără să fie și leader de-adevăratelea nu are decât să stea și în cap și în coadă, că tot nu va câștiga încrederea subordonaților, iar aceștia nu îl vor urma decât în silă, convinși că nu le va fi mai bine, dar temându-se să nu le fie mai rău dacă se răzvrătesc.

Ca orice tip incapabil să își impună autoritatea, colegul din poveseta mea s-a plâns comandantului de pluton, sau de companie, nu mai țin bine minte. Cert este că, în speranța că îi va întări autoritatea șefului nostru, acest ofițer s-a gândit să ni se adreseze moralizator și ne-a ținut o „prelegere”. Când a ajuns la argumentul „credeți voi că este chiar așa de ușor să fii șef, că oricine poate face treaba asta?!” eu am zis, cu glas tare, DA, deși întrebarea era, evident, retorică.

Ca urmare, din secunda următoare am fost pus în locul acelui coleg. Nu contează dacă am dovedit sau nu că este floare la ureche să fi leader și șef în același timp. Pentru că această situație a durat doar vreo două sau trei zile, după care lucrurile au intrat în normal, fiecare re-ocupându-se de ce făcea și până atunci. Doar că șefuțului nostru îi venise mintea la cap și modestia în comportare.

Nu v-am spus această povestioară pentru că arăt eu bine în ea, ci pentru că, fugindu-mi gândul de la ce făceam când mergeam cu trenul, mi-a venit să vă întreb: dacă v-ar propune cineva să fiți numiți în orice fotoliu de șef v-ați alege, de la cel de șef al scării de bloc și până la cel de președinte al României, pe care vi l-ați dori cel mai mult?

Puteți face acest exercițiu și dacă sunteți deja șef pe undeva.

Și, v-aș întreba mai departe, știți de pe acum care ar fi primul lucru pe care l-ați face ca șef în noua funcție? Dar al doilea? Ori, al treilea? Sau așteptați cuminți să vă vedeți acolo și apoi să vă lămuriți ce înseamnă să fi șef pe funcția dorită?

Mai departe, în ordine cronologică, pe care loc s-ar situa plăcerea manifestată sau secretă că ați ajuns șef exact pe postul râvnit? Și, tot în aceiași ordine, a câta trăire sau stare de suflet ar fi neliniștea că nu o să puteți face față?

Încerc să vă propun aici ceva mai mult decât un exercițiu mental bun pentru trecut vremea când mergi cu trenul.

Vă ofer astfel ocazia să adoptați o modalitate prin care putem recunoaște, pentru noi înșine, că nu toată lumea este făcută să fie șef și că sunt destui cei care, dacă ar avea bun simț, ar suferi sau chiar ar trăi o dramă în funcțiile de șef în care se află acum, pentru că nu au ce să caute acolo.

Și, acum, dezvoltarea problemei. Dacă ar veni cineva și v-ar cere să numiți pe altcineva într-o funcție de șef, oricare vreți dumneavoastră, de la cea de șef de scară și până la președintele României, ați știi pe cine să propuneți?

Adică, v-ați gândit vreodată despre cineva pe care îl cunoașteți, de preferință personal, că, uite, domnul ăsta sau doamna asta ar fi bun sau bună să fie șef acolo ori dincolo? Și, eventual, să vă mirați că nu este? Ba, chiar mai mult, să vă pară foarte rău că nu este? Uneori, atât de rău încât parcă ați face ceva ca să fie?

Zic toate astea dintr-un singur motiv. Societatea în care trăim, astăzi, în România, se prăbușește, fie că recunoaștem sau nu, fie că vrem sau nu. Este, oarecum, în firea lucrurilor să se întâmple așa, pentru că, în multe dintre dimensiunile ei, această societate a fost construită nătâng, artificial și cu materiale de cea mai proastă calitate. Toți cei care ne-am bazat existența pe prezumția că această construcție este trainică, estetică și funcțională vom avea serioase probleme existențiale, chiar înainte de prăbușirea ei totală, anticipată aici.

Conducătorii noștri de astăzi sau, cum le-a spus, inspirat, Tudor Gheorghe într-o colindă tristă de Crăciun, „domnii mari de astăzi” sunt, în mod extrem de evident, parte a problemei prăbușirii societății românești, deci nu au cum să fie, sub nici o formă, și parte a soluției acestei probleme.

Mai mult chiar, problema nu este deloc politică, deci, politicienii, fie ei domni mari sau mai mici, nu pot să își găsească locul în această ecuație. Și asta nu numai la noi, ci în toată lumea unde societățile se destramă și se reconstruiesc.

În schimb leader-ii, cei adevărați și nu cei puși în funcții, sunt, la fel de sigur, necesari găsirii și impunerii de soluții în favoarea membrilor societății cei mai afectați de schimbările dezastruoase pe care le vedem deja și, mai ales, pe care le întrevedem.

De aceea este important ca noi să facem, în fiecare zi, exerciții mentale de descoperire a acestor leaderi, între oamenii de lângă noi. Și, atunci când vom fi antrenați suficient în acest exercițiu mental, chiar să purcedem la alegerea acestor leaderi.

Cine știe, poate vom reuși să mai salvăm ceva. Iar, dacă nu, să ne angajăm neîntâziat la făurirea unei noi societăți românești, mai bună, mai frumoasă și mai funcțională.

Interviu

Hari (H): Bună seara și îți mulțumesc pentru că ai acceptat să îmi dai acest interviu. Să începem cu o întrebare simplă: de ce ai ales să îmi dai un interviu, tocmai mie, ater-ego-ului tău?

Hari Bucur-Marcu (HBM): Pare simplă întrebarea, dar răspunsul este un pic mai complicat. Sper să ai răbdare să îl asculți până la capăt. În primul rând, vreau să fiu și eu, astfel, în pas cu moda jurnalismului românesc. Adică, să mă pliez și eu pe ideea că presa de la noi este doar o presă de „proces verbal”, care nu face altceva decât să consemneze ce zic unii sau alții. Așa că îți mulțumesc pentru ocazia pe care mi-o dai să spun și eu câte ceva, mai ales că ești singurul care te-ai oferit să îmi iei un interviu în ultimii zece ani. În plus, sunt convins că va fi un interviu ușor, pentru că eu cred că tu nu o să vii cu nicio întrebare-surpriză, la care eu să nu știu răspunsul. Și, în final, gândurile mele se aranajză mai ușor în pagină, dacă sunt structurate pe întrebări și răspunsuri, ceea ce constituie o formă de politețe pentru cei care ne citesc.

H: Ești un teoretician al instituționalizării domeniului apărării naționale. Ai publicat mai multe articole și o carte pe acest subiect. Ai ținut cursuri și ai scris conținutul unui curs on-line privind edificarea instituției apărării. Ba, chiar, mi-ai arătat un ghid de auto-evaluare a acestui domeniu. Toate în engleză și toate în străinătate.

Și, acum, întrebarea: de ce numai în străinătate? Adică, cu România ce-ai avut? Ai plecat și tu unde te-au plătit mai bine?

HBM: Mulțumesc pentru menționarea acestor realizări, care mă onorează. Precizez, ca dovadă de lipsă de modestie, că am publicat nu numai în engleză. Unele dintre lucrările mele au fost traduse în rusă, ucrainiană și, se pare, în armeană și georgiană. Ca să nu mă întrebi tu, îți spun de pe acum că în română nu au fost traduse. Am însă vreo două-trei articole publicate în română, în tot atâtea reviste, pe domeniul acesta, în care sunt specializat. Sunt însă destul de activ on-line, numai că nu pe teme de expertiză în domeniul instituționalizării apărării, ci mai generale.

Și, acum, răspunsul la întrebarea ta. Aș fi fost mai mult decât încântat să public, să fac prelegeri sau cursuri, ori chiar să îmi exercit expertiza în România, numai că nu s-a ivit ocazia. Să nu crezi că am stat și am așteptat, doar-doar va veni cineva să mă solicite sau să îmi facă o ofertă de lucru pe acest domeniu. După ce a apărut publicația cu Ghidul de autoevaluare a stadiului instituționalizării apărării, pe care l-ai menționat, am făcut propuneri scrise către două universități și două centre de studii, precum și către câteva persoane publice serioase, prin care mă ofeream să pregătesc un colectiv de experți și de interni ori studenți pentru a lucra un proiect de auto-evaluare a domeniului apărării României, dar am fost refuzat de peste tot, deși oferta mea era pro-bono, adică nu voiam nici măcar bani pentru a-mi cumpăra cerneală de imprimantă.

Desigur, străinii mă plătesc pentru ceea ce fac. Iar standardele sunt destul de mari, atât în ceea ce privește calitatea produselor mele, cât și onorariul asociat acestora. Păcat numai că nu sunt mai multe într-un an. Dar, de când am început să lucrez, mai ales cu Centrul de la Geneva pentru Controlul Democratic al Forțelor Armate, s-au strâns ceva realizări și nu a trebuit să aștept ziua plății pensiei militare de stat, care este singura formă în care România mă plătește. Numai că mă plătește pentru ceea ce deja am făcut, până am trecut în rezervă, nu și pentru ce fac acum.

H: Destul de multă lume te știe de pe vremea când erai „mister-NATO” în Armata României. Pe atunci apăreai destul de mult în public, ți se luau interviuri nu numai de presa scrisă, dar apăreai și la televizor. Ai fost prezent și în presa internațională, în Wall Street Journal Europe și Stars and Stripes, și ai fost eroul unei emisiuni italiene, difuzată pe RAI 3.

Ce se întâmplă acum, de nu mai vrea nimeni să îți ia interviuri sau să îți dea „spațiu de antenă”? Nu mai ești tu popular, pentru că nu mai ai treabă cu NATO? Sau nu mai este NATO popular în România?

HBM: Răspunsul scurt este da. Adică, nici eu nu mai sunt popular și nici NATO nu mai este popular, în România. În ceea ce mă privește, lipsa de popularitate nu se datorează faptului că nu aș mai avea treabă cu NATO, pentru că nu este așa. Chiar acum două luni, am petrecut câteva zile la Cartierul General NATO de la Bruxelles, într-o vizită de documentare, în vederea realizării unui studiu privind sistemul lor de managementul crizelor, studiu ce va fi publicat în curând.

Nu cred că populariatea pe care ai menționat-o în introducerea la întrebare mi s-a datorat mie, personal, ci oportunismului popular, în perioada în care s-a manifestat ea. Vorbim de un deceniu istoric, 1994 – 2004. Poate voi publica vreodată ce știu eu despre acea perioadă. Nu am făcut-o până acum, pentru că nu sunt sigur cât de relevante ar fi aceste informații pentru cei de astăzi, sau cei de mâine, dar, ca experiență publică, a nației române, perioada a fost cu adevărat istorică. Pe vremea aceea, singura cale a României de a ajunge în Europa era prin NATO, iar publicul, în înțelepciunea sa colectivă, a fost foarte conștient de acest lucru și a dat atenție și chiar apreciere celor care am pus umărul ca să ajungem acolo.

Am zis că această atitudine este oportunism popular, pentru că, odată ajunși în NATO și, ulterior, în Europa, subiectul nu a mai fost interesant pentru public. Din păcate, nu a mai fost interesant nici pentru guvernanți, dar asta este o altă poveste.

H: De ce nu vrei să spui povestea asta acum? Chiar mă uitam că ai răspuns prea cuminte la toate întrebările. Nu ai spus nimic memorabil, care să poată fi preluat de agențiile de știri și de presa de proces verbal.

HBM: Mda, cam ai dreptate aici. Cel puțin o știre tot ar fi, dar ar trebui descoperită și reformulată, nu luată ca atare, sub formă de citat. Ceva de genul: „expert internațional afirmă că, în România, nu există interes pentru a se cunoaște starea instituției apărării naționale”.

Cât despre povestea la care mă inciți, este destul de lungă și încâlcită. În principiu, nu este deloc neobișnuit dezinteresul față de NATO al autorităților statelor devenite membri mai de curând. Încă de la primele trei foste comuniste primite în NATO, adică Polonia, Cehia și Ungaria, s-a observat acest lucru. Dezinteresul a mers până acolo încăt s-a discutat, este drept că neoficial, și alternativa dării afară din Alianță, pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate. La noi, acest dezinteres este mascat de câteva elemente punctuale, cum ar fi participarea cu trupe în „teatrele de operații” unde merge NATO sau organizarea Summitului NATO la București, în 2008.

Știi ce îmi place la acest subiect? Îmi place că, în afară de câțiva dintre noi, restul publicului nici nu observă lipsa de interes sau chiar opoziția la NATO a actualilor guvernanți. Probabil, pentru că au mentalități asemănătoare, și guvernanții și publicul, moștenite de pe vremea când eram membri speciali ai Tratatului de la Varșovia. Pe vremea aceea, nu conta decât ce părere are despre tine Moscova. Deci, dacă te puneai bine cu sovieticii, puteai să faci ce vrei în Tratat, chiar să nu participi la unele aplicații, cum li se ziceau exercițiilor cu trupe și să te dai dizident, dar în interior.

Acum, cu NATO, începând cu președintele Băsescu, toată lumea este convinsă că, dacă te pui bine cu americanii, poți face ce vrei în NATO, chiar să nu îți îndeplinești obligațiile de membru, privind contribuția la apărarea comună. Și, aparent, au dreptate.

De ce spun aparent? Pentru că NATO nu este organizat și nu funcționează la fel ca Tratatul de la Varșovia. Desigur, fără Statele Unite ale Americii, nici nu ar exista această Alianță. Ar fi altceva, dar nu NATO. Iar, orice diminuare a contribuției americane la puterea militară a Alianței înseamnă, deocamdată, o slăbire a acestei puteri, pentru că europenii nu sunt încă pregătiți să pună ceva în loc. Dar, în procesul de planificare și în cel al luării deciziilor, americanii sunt doar un vot între altele, fiecare asemenea vot având și putere de veto, de la statul cu contribuția cea mai mică și până la puternicii lumii. La fel, și dreptul la inițiativă aparține tuturor membrilor.

În NATO, spre deosebire de Tratatul sovietic, nimeni nu așteaptă să le spună americanii ce să facă, ori ce părere sau ce atitudine să aibă, față de orice subiect, fie el strategic, fie de activități curente.

Nu este însă mai puțin adevărat că, dacă există un stat care, voluntar, fără să i se ceară, se subordonează necondiționat unui alt stat membru NATO, fie el Albania sau America, celălalt stat ar fi tâmpit să zică: stai puțin, nu este nevoie să mi te subordonezi, că suntem egali în Alianță. Mai ales când această subordonare înseamnă și ceva avantaje materiale, cum ar fi achizițiile de armamente.

Ce vreau să zic aici, este că, în relațiile internaționale, inclusiv în probleme de securitate și apărare, președintele Băsescu și guvernul său au o mentalitate de slugi. Din acelea puturoase, care, în loc să își facă datoria pentru care primesc ele casă și masă, bagă praful sub colțul covorului și apoi se gudură pe lângă stăpân, când intră în raza lui vizuală, ori îl înjură pe la spate și îl fac licurici, atunci când sunt convinse că nu le aude. Și mai au impresia că șmecheriile lor nu sunt observabile și că ceilalți sunt fraieri.

H: Eu zic să ne oprim aici. Haide să publicăm acest interviu și să vedem reacțiile. Dacă vom avea cerere pentru alte întrebări și răspunsuri, vom continua. Dacă nu, nu. Oricum, rămânem în contact. Noapte bună!

Dragi cititori, dacă aveți cumva propuneri de întrebări pentru Hari Bucur-Marcu, vă rog să nu ezitați să le puneți, chiar mai jos, la Comentarii. Promitem că vom răspunde sincer și complet la fiecare dintre ele.