Tragica prostie

Într-o curte mare dintr-un sat din regiunea Abqaiq, Arabia Saudită, s-au adunat câteva sute de oameni să sărbătorească o nuntă. În buna tradiție arabă, bucuria nuntașilor a fost evidențiată cu focuri de armă trase în aer. Singura problemă a fost că aerul era traversat de o linie electrică de înaltă tenisune, pe care gloanțele cât se poate de reale au lovit-o în plin. Aflate încă sub tensiune, cablurile secționate de gloanțe au căzut în curte, peste nuntași. Mai mult, se pare că un asemenea cablu a ajuns să alimenteze cu electricitate poarta de bronz ce închidea singura ieșire din împrejmuirea respectivă. Din această întâmplare au rezultat 25 de morți, în majoritatea lor femei, precum și peste 30 de răniți.

Aveți la dispoziție mai multe moduri de a reflecta la această știre. Unele dintre acestea ar putea fi considerate ofensatoare de unii arabi sau de unii musulmani, care nu posedă simțul umorului negru. Altele ar putea fi considerate ofensatoare de unii creștini care consideră că moartea tragică a unor ființe umane, chiar dacă s-a produs din prostie, nu poate fi ridiculizată sau transformată în subiecte de conversație.

În ceea ce mă privește, îmi exprim aici profunda compasiune pentru toți cei prezenți la acea nuntă și care au experimentat, fără să merite, cum o mare bucurie se transformă, în câteva secunde, într-o mare tragedie. 

Nu sunt primii care au pățit o asemenea transformare profundă. În Afghanistan și în Irak, au mai fost nunți în care s-au tras focuri în aer, ceea ce a fost interpretat de senzorii aliaților ca fiind focuri ostile de armă și, în consecință, nuntașii s-au trezit loviți din aer sau de artileria americană. După care, s-au exprimat regrete și condoleanțe.

Arabii ar trebui să reflecteze nu la schimbarea tradiției lor de a sublinia marile lor bucurii cu consumul de muniție de foc, ci la faptul că ei înșiși și-au schimbat condițiile de mediu înconjurător, în ultimii ani. 

Pe vremea când tradiția a fost introdusă, arabii trăiau o viață mai mult în deșert. Între ei și restul lumii era un ocean de dune și un cer nesfârștit. Când trăgeau cu arma, la sărbătoare, o făceau pentru ca cei de peste zece dune mari să știe că s-a produs o mare bucurie în comunitatea vecină și să poată și ei participa, cu gândul, la aceiași sărbătoare.

Acum, deșertul este străbătut de multe semne ale civilizației occidentale, inclusiv de rețele de electricitate. Dacă vor să dea de știre cuiva din satul vecin, acum au sateliți, telefoane celulare de generația a treia și internetul cu Facebook și Twitter. Armele de foc se folosesc la altceva, în zilele noastre.

Toamna mea

În Universul meu
Toamna este doar o picătură
De sudoare prelinsă de pe fruntea unui zeu
Înhămat la treabă de Mama Natură



Iar acesta este videoclipul sugerat de Incertitudini în Comentarii:

Textul cu pretextul

Cu o jumătate de secol în urmă, într-o clasă cu copii în plină pubertate, cineva a venit dintr-o tabără cu ideea unui joc cu pedepse. Cel ce pierdea, trebuia să execute, pe loc, o pedeapsă dictată de câștigători, cum ar fi să sărute un băiat, dacă era fată, sau să sărute o fată, dacă era băiat. Spre surpriza băieților de 13 ani, fetele din clasă, deși mai dezvoltate decât ei, s-au prins repede și ușor în joc, astfel încât toată lumea aștepta cu nerăbdare pauza mare, când jocul putea lua locul gustării aduse de acasă. După o vreme, a fost suficient ca cineva să treacă direct la pedepse, ca jocul în sine să fie complet eliminat, iar băieții și fetele să se sărute, mai timid sau mai cu foc, de cum suna clopoțelul.

Îmi aduc aminte de această întâmplare ori de câte ori văd că cineva renunță la o convenție general acceptată, sub considerentul că, oricum, rezultatul convenției ar fi același, și dacă o respectă, și dacă nu.

Ceva de tipul: ce măr ai alege dintre unul mare și unul mic, știind că cel rămas va fi mâncat de interlocutorul tău? În mod politicos, convențional, ai tendința să declini invitația de a alege primul, iar, dacă interlocutorul insistă, să alegi mărul mai mic, pentru a te arăta altruist și plin de considerație față de celălalt. Să zicem că alegi mărul mai mare, iar interlocutorul îți reproșează că ești hulpav și lipsit de considerație față de el. Dar tu, ce măr ai fi ales? îi răspunzi tu. Pe cel mic, bineînțeles, ar veni replica moralizatoare a interlocutorului. Bine, atunci cel mare tot mie mi-ar fi revenit, concluzionezi tu, înțelept, dar, evident, neconvențional.

În viața colectivă, sunt însă reguli care nu ar trebui să fie convenționale, de suprafață, ci reale și profunde. Și, ori de câte ori se renunță la aplicarea lor și se trece direct la efecte, ca să zicem așa, putem vedea în asta că ele, regulile, sunt tratate ca simple pretexte, ca un mod de a justifica, de suprafață, rezultatul final.

Deja m-am plictisit să tot spun că politica înseamnă, în primul rând, politici și abia în al doilea rând politicieni ajunși la putere ca să transpună în viață acele politici. La noi, s-a trecut repede peste prima parte, politicienii ne mai știind nici măcar de ce ar trebui să fie ei aleși, la fel cum puștii din parabola de la începutul articolului au renunțat la joc, trecând direct la partea plăcută a întâmplării. Adică, dacă, vreodată, s-au gândit să discute politici și abia apoi să vadă cine este mai bun să le implementeze, acel gând nu a fost decât un pretext pentru luarea puterii în stat, iar nu substanța propriei activități și rațiunea de a fi a întregului eșafodaj politic.

De aceea, mi s-a părut că domnul premier Victor Ponta face la fel ca un băiețel de 13 ani când este vorba să pupe o fată, atunci când ne anunță, senin și în direct, că are de gând să schimbe structura guvernului, după alegerile generale din decembrie.

Ce mai contează că, într-o lume civilizată și occidentală, întâi știi ce îți propui să faci și ce mandat primești de la alegători și abia pe urmă, dacă este nevoie pentru a avea succes în îndeplinirea angajamentelor și în implementarea politicilor, vii cu o nouă structură de guvern, care să corespundă cerințelor exprese?!? Ce mai contează că, măcar de formă, la fel ar trebui să fie și discursul politic românesc, care să aibă în frunte politicile și abia pe urmă măsurile necesare pentru aplicarea lor?!?

Nu mai are rost să ne tot agățăm de pretexte, pentru că tot acolo vom ajunge: odată dobândită sau redobândită puterea, domnul Ponta va face numai ce și cum vrea domnia sa. La fel cum ar face oricine ar fi în locul domniei sale. Pentru că doar de aceea merge lumea la vot.

La aniversarea Armatei

La sfârșitul celui de-al doilea răzobi mondial, comuniștii care au luat puterea politică în România, sub pulpana sovieticilor ocupanți, au hotărât, printre altele, că istoria neamului și a patriei începe cu ei. Așa că au ales ca zi a Armatei ziua de 25 octombrie, zi când, în 1944, a fost eliberată Țara, prin forța armelor sovietice și românești.

25 octombrie a devenit și sărbătorirea secretă a Regelui Mihai în România comunistă, pentru că eliberarea Țării s-a făcut, cu intenție, tocmai de ziua sa de naștere. Și a rămas la fel de secretă și în primul deceniu de după căderea regimului public comunist, când Regele Mihai era ostracizat în propria lui Patrie, ca nu cumva să vină să le ia puterea celor ce o dețineau ca moștenire de la predecesorii co-partinici.

Noul regim politic de după 1989 a moștenit și o Armată fără putere militară. Cei aproape un sfert de milion de militari habar nu aveau ce înseamnă să tragi cu pușca, ca să nu mai vorbim de tactică militară ori de operații de luptă. Așa cum s-a văzut pe timpul ultimelor zile ale anului acela, militarii nu știau nici să identifice și nici să nimicească un inamic, oricare ar fi fost el. Tot ce știau ei era minerit, agricultură, canal și Casa Poporului. Dar nu erau ei de blamat pentru asta, pentru că Partidul, în frunte cu conducătorul lui și șeful statului, deciseseră că o armată puternică și instruită este un pericol pentru ei, pericol ce trebuia evitat prin prostirea și neinstruirea militarilor de toate gradele și specialitățile militare.

În decembrie 1989 erau destui piloți ce nu apucaseră încă să zboare cu avionul, tanchiști ce nu porniseră încă motorul tancului, infanteriști ce nu trăseseră încă niciun cartuș de război, marinari ce nu ieșiseră încă în larg și așa mai departe, pentru că nu fuseseră bani de asemenea cheltuieli inutile. De altfel, nu exista nicio politică de apărare națională, din care să rezulte la ce ne trebuie armata, ce misiuni să aibă și cât de puternică să fie ea. Existau numai „cuvântările tovarășului Nicolae Ceaușescu la adunările Activului de Comandă și de Partid din Armată”, după modelul chinezo-nord-corean. Iar în acele cuvântări nu se spunea nimic despre aceste preocupări legitime.

A urmat un deceniu atipic în istoria României și Armatei sale, când politicenii vechi și noi, alături de militarii vechi și noi au muncit în draci, să îndeplinească toate condițiile de intrare a Țării în NATO, alianța militară cea mai puternică din istoria omenirii. În acel deceniu 1994 – 2004, s-au întocmit primele politici de apărare națională, s-au produs primele legi de planificare a acestei apărări, s-a introdus un sistem de bugetare corespunzător unei planificări coerente și pe durată lungă, s-a reformat structura forțelor, s-a refăcut sistemul militar de educație, s-a creat un sistem de promovare prin competență în ierarhia militară și alte noutăți naționale, toate cu scopul de a face din Armata României una puternică și compatibilă cu euro-atlantismul victorios în războiul rece.

Au fost și câteva eșecuri, unele majore, în aceiași perioadă. S-a continuat distrugerea industriei naționale de apărare, în același ritm și pe același model ca restul industriei românești, deși prima adusese, până atunci, venituri însemnate la bugetul de stat, mai ales din exporturi. S-a menținut un număr nejustificat de mare de cadre militare și conscripți, de care nu avea nevoie nimeni, care nu produceau deloc putere armată și care consumau nejustificat resursele necesare pentru obiectivele și misiunile importante ale Armatei.

Odată cu 2005 și, cu mult mai multă vigoare, din 2009, toate realizările deceniului anterior au fost șterse cu buretele de actiunea politică a guvernanților, în frunte cu domnul Băsescu Traian, comandantul forțelor armate. S-a nesocotit legislația în vigoare și s-a renunțat la sistemul de planificare-bugetare multianual. S-a refăcut sistemul de promovare pe pile, în detrimentul celui pe merit, cel mai vizibil exemplu fiind șeful Statului Major General. S-a renunțat la emiterea de politici de apărare națională, care au fost înlocuite cu bunul plac al președintelui de Țară și al găștii sale de mafioți.

Între 1 ianuarie 2005 și 25 octombrie 2012, Armata României nu a primit nicio misiune strategică legiferată de Parlament, care să justifice cheltuirea banului public pentru apărarea națională sau pentru constituirea unei anumite puteri militare românești. Ca urmare, bugetele apărării au fost mici și discreționare, la mâna guvenelor regimului Băsescu, care au folosit o bună parte din banul public destinat apărării pentru finanțarea unor activități de partid.

S-a renunțat la statutul de ofițer și subofițer de rezervă, fără să se pună nimic în loc și afectându-se, astfel, sistemul de apărare a Țării prin contribuția acestor rezerviști. Prin desființarea sistemului de pensii militare de stat, s-a tăiat legătura dintre Țară și Armată, aceasta din urmă devenind o întreprindere cu angajați privați, la care proprietar este statul.

Militarii de astăzi au devenit dependenți de angajatorii lor politici la fel cum sunt sindicaliștii pe care îi vedem la televizor că ar reprezenta poporul. În afara salariilor cerșite de la patroni, acelora nu le pasă că întreprinderile la care lucrează sunt căpușate, falimentate, vândute pe nimica și apoi date la fier vechi. Nu le pasă că regiuni întregi din Țară sunt transformate în deșerturi toxice, că pădurile sunt tăiate și vândute la străini, că apele Țării nu mai curg sau sunt spurcate. Nu le pasă că nu se mai face învățământ în România, că nu mai există sistem de sănătate. Salariul să le meargă, așa minuscul cum este, și basta!

Plătiți de politicieni, care, la rândul lor, nu sunt controlați de nimeni, cum vedem cu ocazia apropiatelor alegeri generale, militarii sunt bucuroși că mai au un loc de muncă, chiar dacă nu mai au o muncă de apărare a Țării, pe care să o presteze.

Ce a mai rămas de apărat, cu arma în mână, în România? Vilele familiei Băsescu? Parcările familiei Udrea-Cocoș? Funcțiile la stat ale familiei Boc? Afacerile familiei Oprea? Pentru asemenea avuții naționale nu este nevoie de Armată. Există bodyguarzii.

Se pare că asistăm la reluarea unui ciclu istoric. Așa cum comuniștii lui Ceaușescu au văzut în Armată singura forță în stat capabilă să îi îndepărteze de la putere și au făcut tot posibilul pentru a-i lua Armatei respectiva forță, prin privarea ei de misiuni, instruire, dotare și bugetare, tot așa mafioții lui Băsescu aplică un plan transparent de privare a Armatei de propria putere, prin aceleași metode ca acum un sfert de secol.

Aceste gânduri sunt aniversare. La fel ca la împlinirea unei vârste, putem face și un bilanț, să vedem unde am ajuns cu viața, chiar dacă bilanțul este unul neplăcut. Asta nu înseamnă că nu ne putem ura o viață mai bună în viitor.

Așa că, de 25 Octombrie, LA MULȚI ANI, Armatei României și LA MULȚI ANI, Majestate!

Televiziunea româneasca vizuală

Prin anii 1960, la Casa Pionierilor din Sibiu s-a deschis un cerc de cinematografie. Piticii cu cravate roșii, fără tricolor la acea vreme, au avut posibilitatea să învețe să facă filme, de la A la Z. Eu țin minte cursul de operatori, din două motive. În primul rând, pentru că am descoperit de ce ar fi trebuit să fiu atent la orele de chimie, apropo de developatul peliculei și la cele de fizică, apropo de teoria spectrului vizibil. În al doilea rând, pentru că am aflat unele reguli de imagine cinematografică, ce mi-au fost de folos în tot restul vieții, deși nu am profesat nici măcar un moment meseria de operator sau camerman, cum i se mai zice, de curând.

Vă dați seama cât de mult mă deranjează să văd, pe ecranul televizorului, imagini surprinse doar de indivizi care nu au aflat nici până azi că există asemenea regului de imagine. Un trust ce are vreo cinci - șase canale de televiziune și-a deschis și o „școală media”, în care cică au tot ce le trebuie, din punct de vedere tehnic. Numai că aceleași televiziuni excelează în gafe pe care niciun pionier sibian de clasa a cincea nu le-ar fi făcut, acum o jumătate de secol.

Iată, pentru ilustrare, câteva minute dintr-o emisiune matinală, la Antena 1. Dacă ne uităm cu atenție, ar fi vorba despre imagini cu dansatoare. Numai că acestea sunt filmate fie fără picioare, dacă dau numai din picioare, fie fără picioare și mâini, atunci când dau și din picioare și din mâini. Mai mult, camermanului îi tremură foarte tare mâna, când le vede pe fete cum se contorsionează a dans, astfel încât mișcările lor sunt suplimentate de mișcarea în pendul a camerei de televiziune.

Ceea ce este semnificativ este că respectivul decupaj din emisiune este postat pe Youtube de înșiși protagoniștii sau protagonistele ce apar în aceste imagini, ca un fel de fală și mândrie că au apărut la televizor. Că sunt filmate ca dracu nu mai are nicio însemnătate. Sau, habar nu au nici ele, nici cei aproape o sută de mii de inși care s-au uitat la clip, că se pot face și filmări normale, profesioniste.

În România anului 2012 sunt foarte multe canale de televiziune, de toate felurile, de la „generaliste” (adică cu de toate: filme vechi, știri despre accidente și morți, meteo, sport – respectiv fotbal – telenovele și divertisment) și până la cele religioase. Deși sunt atât de multe, ele sunt foarte asemenea, din punct de vedere al calității conținutului. Astfel încât este greu să te decizi care dintre ele este mai prost.

Acum două decenii, era oarecum explicabil că multiplicarea canalelor de televiziune a dus la intrarea în breaslă a unor neavenite și neaveniți, fără pregătire, fără cultură și fără chef de a se perfecționa, foarte mulțumite și mulțumiți să își mulțumească șefii și să îi vadă prietenii și rudele pe ecranului televizorului. Astăzi, ar fi trebuit să vedem cum a doua generație de teleaști a căpătat oarecare înțelegere a tainelor meseriei și ar fi oarecum mai buni decât precedenții. Precedenți ce ar fi fost de așteptat să facă și ei oarece progrese. Dar, nu este cazul la noi.

Sunt mii de exemple care să susțină cele de mai sus. Pe mine mă amuză, cel mai tare, emisiunile domnului Mihai Gâdea, de la Antena 3. Este drept că vorbim aici de propagandă politică. Dar tot la televiziune se face și această propagandă. Deci, ar fi fost firesc să vedem o manifestare cât de cât televizistică, mai ales că domnul respectiv este și directorul canalului de televiziune ce îi găzduiește emisiunea. Când colo, în fiecare seară, domnul Gâdea îi roagă, îi îndeamnă sau chiar îi ceartă în direct pe lucrătorii din spatele camerelor de luat vederi să își facă simțit rolul pentru care au ajuns prin studiou. Momentul cel mai delicios este când moderatorul începe să descrie, cu cuvinte nepregătite, imaginile ce ar fi trebuit transmise, dar care refuză să intre pe ecran, ori pe „video-ol” (probabil, o pronunție românească a englezescului video-wall).

Jocuri jucate

Cu șapte săptămâni înaintea alegerilor parlamentare de anul acesta 2012, jocurile politice par a fi deja jucate. Deci, rezultatele sunt ca și cunoscute, iar efectele lor pentru următorii patru ani sunt ușor de anticipat. De aceea, mă gândesc serios că nu mai are rost să urmăresc pe mai departe și să comentez „evenimentele” electorale din România, pentru că ar fi ca atunci când ai avea de comentat, cu pasiune și interes, un meci de fotbal transmis în reluare. Chiar dacă nu l-ai văzut în direct, tot îi știi rezultatul, așa că nu mai are niciun farmec să urmărești doar mingicăreala în sine.

Partidele politice pretendente la fotolii parlamentare s-au pliat deja pe condițiile concrete ce trebuie să le îndeplinească pentru a pune mâna pe cât mai multe asemenea fotolii. Printre acestea se situează la loc de frunte listele cu candidați. Aceștia trebuie să fie „eligibili”, adică simpla prezență a numelui lor pe buletinul de vot să atragă cât mai multe voturi. De aceea, unii candidați au apărut direct de pe ecranele televiziunilor de divertisment sau din tabloide pe listele partidelor cu care nu au avut nimic în comun până acum. Și tot de aceea, alții și-au schimbat colegiul uninominal, pentru că simpla prezență a numelui lor pe buletinul de vot în acel colegiu ar fi însemnat aproape niciun vot pentru. Asta, în eventualitatea în care electoratul chiar mai știe pe cine a votat acum patru ani și ce nu a făcut acel votat, de atunci și până acum, pentru el.

O altă condiție a fost să se exploateze rezultatele de la alegerile locale. Atunci, paradoxal, toate partidele au înregistrat succese însemnate. Partidul Democrat Liberal a oținut un număr inexplicabil de mare de aleși județeni și comunali, a dobândit conducerea a două județe și primăria Clujului, deși au dovedit cu prisosință că nu sunt în stare să guverneze în favoarea publicului, ci exclusiv pentru satisfacerea intereselor și poftelor proprii. Cele trei și jumătate partide din Uniunea Social Liberală au avut cele mai mari scoruri din întreaga lor istorie, mai lungă sau mai scurtă, pe când partidul „domnului Dan” a confirmat că există un electorat incredibil de numeros și pentru acesta.

Tema electorală a fost stabilită în consens de toate aceste partide: jos sau sus Băsescu. Restul subiectelor nu mai contează, cel puțin pentru ele și pentru electoratul lor. În context, se va discuta cine dintre partidele politice „dă mai mult” sau, eventual, cine este de așteptat să fure mai puțin. Și, cam atât.

Deci, vorbim de aranjamentele pentru a păstra, a consolida ori a acapara puterea politică în România. Drama este că această putere politică este vizată pentru scopuri și interese personale sau de gașcă și nu pentru obiective naționale ori interesul public. Nici măcar un partid dintre cele parlamentare sau care sunt cunoscute publicului nu face excepție de la această regulă. Astfel, putem spune că știm de pe acum ce se va întâmpla, în România, în următorii patru ani.

Va continua jaful din averea publică, tot mai împuținată, va fi vândută Țara pe bucăți străinilor, în schimbul „susținerii politice” a regimului, vor fi făcute noi împrumuturi de stat pentru a avea guvernanții de unde să împartă familiilor, prietenilor și asociaților, va continua prostirea la propriu a poporului printr-un învățământ public adecvat acestui scop, va sucomba sistemul de sănătate de stat și va scăpa cu viață doar cine poate ori cine are noroc să nu se îmbolnăvească. Bogații vor fi și mai bogați, iar săracii se vor împuțina printr-o selecție naturală accelerată.

Garanția că așa vor sta lucrurile este dată de compoziția listelor de partid pentru aleșii uninominali. Cu excepția câtorva apăruți din eșalonul doi de cadre de partid și a câtorva nepoți de unchi ai actualei nomenclaturi, întâlnim tot aceleași nume și fețe cărora le-am încredințat Țara până acum și care au adus-o unde vedem cu toții cu este: în coada Europei, la distanță imensă de penultimul loc.

Deși leaderii de partid au fost „reformați” pe timpul actualei legislaturi, ce se sfârșește în curând, nici unul dintre noii apăruți nu au confirmat așteptările partidului și ale electoratului, cu excepția scorurilor ce le-au permis să acceadă la puterea executivă locală. Numai că, la fel ca și în cazul puterii politice executive centrale, în sine, obținerea a acestei puteri nu reprezintă mare lucru, atâta timp cât nu știi ce să faci cu ea în favoarea celor ce te-au votat.

Dar, cel mai puternic indiciu că lucrurile vor sta așa cum le anticipăm aici este totala absență a oricăror referințe la problemele Țării și la posibilele soluții politice ale acestor probleme, soluții ale căror transpuneri în viață ar justifica oținerea puterii în stat de cei ce le propun și susțin.

De departe, cea mai presantă, mai spinoasă și mai importantă problemă pe care o are România este corupția generalizată și instituționalizată. Ea este sâmburele tuturor celorlalte probleme, ceva mai vizibile, cum sunt absența investițiilor strategice străine, lipsa de acces la fondurile europene, amânarea intrării în Spațiul Schengen, supremația economiei negre și gri asupra celei legale, prezența elementelor de poliție politică în sânul procuraturii și serviciilor secrete, absența controlului democratic asupra actelor de guvernare, absența unei justiții ferme și independente, subordonarea intereselor naționale unor interese străine și ostile, spolierea banului public și altele asemenea, prea multe pentru a le enumera aici.

Nici măcar un singur candidat la fotoliul de deputat ori de senator nu se poate individualiza cu credibilitate și onestitate ca având vreo intenție de a face ceva, orice, pentru a diminua această corupție generalizată și instituționalizată. Deci, această problemă va persista, neabordată, și în următoarea legislatură. Și va influența negativ toate celelalte aspecte amintite mai sus.

A doua problemă majoră a României, legată indisolubil de cea a corupției dar tratabilă separat, este prezența crimei organizate în toate eșaloanele de putere statală. Chiar în zilele acestea, diferiții „băieți deștepți”, cum i-a numit domnul Băsescu Traian pe șefii diferitelor mafii, de la cea a energiei la cea a aurului sau uraniului, își deschid cuferele cu bani negri pentru a finanța campaniile electorale ale partidelor. Cei și mai deștepți vor finanța toate partidele cu șanse de a fi alese, pentru a nu avea surprize că Parlamentul rezultat din aceste alegeri nu le va fi, în continuare, favorabil. Sub egida lui și a guvernului numit de acesta, ei vor putea continua să prospere, făcând evaziune fiscală și contrabandă, manipulând prețurile produselor proprii pentru a spolia banul public și exportând imensele venituri realizate astfel.

Aflați pe ștatele lor de plată, viitorii aleși și demnitarii numiți de ei vor fi, de fapt, în slujba acestor mafioți aborigeni și, evident, nu vor face nimic pentru a curma acest flagel, crescut ca o tumoare pe organismul slăbit al Țării.

Nici despre eventualele idealuri naționale nu se vorbește în campania pentru alegerile generale din decembrie, pentru simplul motiv că acestea nu au cum să devină subiecte electorale. Pe cine ar interesa, de exemplu, idealul prosperității națiunii în întregul ei, când cei de la putere se îmbogățesc tocmai pentru că poporul sărăcește?!?
Acestea fiind zise, nu văd de ce aș mai avea vreun interes în alegerile de anul ăsta. Știe cineva un alt joc în Țară despre care am putea să vorbim în săptămânile care urmează?

Vizita Căcănarului

Domnul José Manuel Durão Barroso, președintele Comisiei Europene, se află în vizită la București, pentru a participa la Congresul Partidului Popular European. Ca cetățean român și bucureștean cu acte și proprietăți, mă văd nevoit să joc rolul de gazdă al acestui comisar șef.

Acest rol îmi pune o problemă. Cu mai bine de două luni în urmă, îi scrisesm domnului Barroso, cât se poate de oficial, de la cetățean european la funcționar european, în legătură cu șmecheria domnului Băsescu Traian de a contabiliza absenții la referendumul de demitere a sa din funcția de președinte al Țării ca „voturi” în favoarea sa. Îi ceream atunci domnului comisar șef, care insistase pentru stabilirea unui cvorum la validarea referendumului, să îl tragă de mânecă pe protejatul său că nu face bine ce face și că nu este frumos să umble cu șmecherii în chestii atât de serioase și europene. La aceasta, domnul Barroso nu mi-a răspuns deloc, cu totală nonșalanță și în desconsiderarea normelor europene de corespondență între cetățenii plătitori de taxe și funcționarii mâncători de bani proveniți din aceste taxe.

Acum, senhor Barroso vine la mine acasă și se așteaptă la experimentarea pe propria sa piele a proverbialei ospitalități românești. Din păcate, domnul Barosso nu poate primi decât disprețul meu profund, ca urare de bun venit.

Domnule Barroso, îmi pare bine că ați venit la mine acasă, doar pentru că pot astfel să vă transmit că, în ochii mei, sunteți un simplu dar mare căcănar. Adică, din toate rolurile pe care funcția europeană în care ați fost numit, iar nu ales, vi le permite, dumneavoastră ați preferat să îl jucați pe cel de căcănar, de vidanjor al fecalelor politice revărsate din gura și faptele partenerului dumneavoastă intim politic, domnul Băsescu Traian.

Așa murdar cum sunteți pe mâini de materia cu care ați preferat să lucrați și mirosind politic îngrozitor, vă rog să primiți totala mea desconsiderare pentru dumneavoastră și pentru ceea ce reprezentați, ca individ lipsit de minimă decență și probitate europeană.

Que vergonha!

Rocada din poliția politică română

Pe când toată suflarea din Țară urmărea cu sufletul la gură, la televizor, plimbarea unui domn cu niște pungi pline de bani prin fața unui minister românesc, doamna procuror general Laura Codruța Kővesi și-a anunțat public încheierea mandatului. Ai fi zis că momentul apariției și anunțului doamnei Kővesi a fost orchestrat cu mare grijă, pentru a trece cât mai nebăgat în seamă, în raport cu celălalt eveniment. Asta, deși el este unul memorabil.

Doamna Kővesi a ținut un adevărat discurs, din care am reținut că domnia sa părăsește scaunul de procuror general și că îl lasă în locul său pe domnul Daniel Morar, eternul șef al procurorilor anticorupți. Și-a mai mărurisit doamna respectivă și intenția de a-i lua locul domnului Morar la parchetul anticorupție sau, măcar, dorința să ajungă șefă la orice structură ce se ocupă de asemenea luptă.

Astfel, am fost încredințați că nu asistăm la sfârșitul unei epoci, ci doar la cel al unei etape din perpetua prezență a dubletei Kővesi – Morar la cârma anchetatorilor publici. În subsidiar, am aflat că noi, cetățenii români, suntem doar un public spectator la un asemenea eveniment. Și, ca orice public, nu putem interveni în desfășurarea spectacolului, nici dacă am vrea.

După consumarea momentului mediatic, premierul Victor Ponta ne-a spus că se află în aceiași situație cu noi, în sensul că nu poate interveni în niciun fel, însă, spre deosebire de ceilalți membri ai publicului, domnia sa nici măcar nu poate să comenteze sau să își spună opinia despre acest subiect.

Aflat la televiziunea Antena 3, domnul Ponta l-a rugat pe domnul Mircea Badea, de la În gura presei, să vorbească în numele său, atâta vreme cât domnia sa nu are voie să spună nimic. Domnul Badea a spus că doamna Kővesi și domnul Morar sunt „smardoii” domnului Băsescu Traian, adică cei pe care acesta îi asmute împotriva oricui are chef. Ca să fim riguroși, domnul Badea doar i-a comparat pe cei doi cu niște „smardoi” ai unui „șmecher” de mahala și nu a zis, textual, că ei ar fi așa de-adevăratelea. Asta, probabil, pentru a evita ca temutul Consiliu Național al Audiovizualului să îi ceară dovezi în sensul celor afirmate despre dubletă.

De fapt, domnul Mircea Badea de la Antena 3 a zis, cu alte cuvinte, că doamna Kővesi și domnul Morar fac poliție politică, în favoarea domnului Băsescu Traian, pe bani publici.

Cât adevăr ar fi în această afirmație? Dacă, prin poliție politică, înțelegem acele elemente de forță și constrângere ce fac „ordine” în Țară, în sensul că, la comanda altor politicieni incomodați de acele atitudini, arestează, exclud din viața publică sau, cel puțin, închid prin forță gura unor politicieni ori simpli cetățeni ce au anumite atitudini politice, atunci putem spune că, în România, ne confruntăm cel puțin cu elemente de poliție politică, dacă nu chiar cu o instituție de tip poliție politică, ca parte a Procuraturii.

Ocazia de a înființa o asemenea instituție, care să poată face arestări și să propună sentințe împotriva victimelor indicate de politicianul în favoarea căruia lucrază, însă fără ca inițiatorii să fie blamați pentru oficializarea poliției politice într-un stat pretins democratic, s-a ivit pe vremea ministeriatului de justiție al doamnei Monica Macovei.

Atunci, Occidentul exasperat de corupția de stat extinsă de la noi, precum și de imposibilitatea justiției, la fel de coruptă, de a judeca și condamna demnitarii români, a încurajat crearea unor instituții dedicate, după modelul celor ce acționează împotriva crimei organizate.

A fost evident, din primul moment, că ideea este proastă, iar paralela sau comparația este strâmbă. În cazul luptei împotriva crimei organizate, o instituție specializată se justifica prin faptul că acei criminali erau perfect identificabili în rândul populației, numai că ei nu stăteau cu mâinile în sân să aștepte să fie prinși și judecați, ci corupeau ori sancționau violent pe oricine ar fi încercat să îi dea pe mâna justiției, ea însăși cumpărată de aceștia, în mare parte. Mai mult chiar, modul de organizare criminală și metodele de lucru ale mafioților solicitau cu necestiate o pregătire specială, care nu se regăsește în portofoliul unui polițist sau procuror obișnuit.

În cazul justiției împotriva corupției, făptașii nu sunt deloc identificabili cu ochiul liber, ci doar bănuiți. La fel ca orice criminal de drept comun, ei sunt cinstiți până la proba contrarie, sau nevinovați până nu sunt declarați altfel. Ori, simpla atribuire a unui caz de cercetare penală unui procuror dedicat cazurilor de corupție îl scoate automat pe cel cercetat din categoria cetățeanului nevinovat și i se pune eticheta de corupt, înainte ca judecătorii să se pronunțe asupra vinovăției sale. Ceea ce numai justiție nu se poate numi, într-o lume civilizată.

În schimb, această situație poate căpăta numele de poliție politică. Pentru că este suficient ca un politician incomod pentru putere sau un cetățean guraliv să fie cercetat de parchetul anticorupție, indiferent pentru ce fapte, ca, imediat, toată lumea să îl arăte cu degetul cât de corupt este. Bineînțeles, o asemenea pecete devine, fără îndoială, o pedeapsă pentru orice persoană publică, în condițiile în care acea persoană contează pe credibilitatea propriei onestități. Sunt deja notorii multe cazuri în care prezumtivii corupți nu numai că au fost „cercetați”, dar au făcut chiar și închisoare, mai multe luni, fără a fi judecați și condamnați pentru faptele ce li se imputau. Foarte puțini dintre aceștia au ajuns în faza de judecare a procesului, iar și mai puțini au fost dovediți vinovați și pedepsiți definitiv pentru corupție.

Nu este mai puțin adevărat că Occidentul s-a declarat satisfăcut cu arestarea preventivă a unor nume sonore, ca și când astfel s-ar fi făcut dreptate. Ideea de parchet anticorupție în România a fost lăudată în toate rapoartele Europei, iar munca șefului acestui parchet, domnul Daniel Morar, a fost ridicată în slăvi de ambasadorul Americii la București, ce l-a și declarat de domnul respectiv persoană de neînlocuit de la cârma acestui organ, fără să spună niciun cuvânt despre poliția politică pe care parchetul anticorupție o poate face nestingherit și aparent legal, numai să vrea. Chestia asta cu omul de neînlocuit a ținut, însă, numai până ieri, când doamna Kővesi a decis că oricine poate fi șef la anticorupție, iar că domnul Morar trebuie neapărat promovat ca de neînlocuit la șefia Parchetului.

În realitate, investigarea corupției nu necesită nici metode și nicio pregătire specială, putând fi condusă de orice procuror. Singurul lucru care l-ar putea ține departe pe acest procuror de investigarea unui caz de corupție ar fi prezumția că, la rândul său,  ar fi și el corupt. De altfel, procedura de atribuire a unui caz unui procuror anticorupție ține doar de nivelul tranzacției investigate și de poziția investigatului în piramida ierarhiei în stat, în sensul că anticorupții se ocupă doar de sume și de oameni mari, lăsând celorlalți orice alte dosare mărunte. Sau, putem spune că un conducător politic precum domnul Băsescu nu are de ce să transforme întreaga Procuratură în poliție politică, trecută în subordinea sa directă, ci se adresează numai unui anumit corp de procurori, lăsându-i pe ceilalți să își facă meseria cum știu ei mai bine.

Pe termen scurt, perpetuarea celor doi „smardoi” la conducerea poliției politice băsiste înseamnă că alegerile generale vor fi supervizate procuraristic în interesul exclusiv al domnului Băsescu. Acesta nu va mai avea nevoie să iasă în fața garajului ce i-a servit drept sediu de campanie în pregătirea referendumului de demitere a sa, pentru a indica cine să fie anchetat sau chiar arestat pentru că nu votează cum vrea domnul președinte reinstalat. Acum, din adâncurile Palatului Cotroceni, cu toate canalele de comunicații secrete deschise, acest președinte de masă verde va putea să îl conducă pe domnul Morar cu precizie, spre țintele dorite.

Pe terment lung, rocada dintre doamna Laura Codruța Kővesi și domnul Daniel Morar la șefia Procuraturii Generale și, în perspectivă apropiată, la șefia Parchetului Anticorupție, ne indică faptul că, în România anului 2012, poliția politică există, funcționează și are un viitor strălucit. Numai că o asemenea Românie devine din ce în ce mai neatrăgătoare pentru proprii ei cetățeni cinstiți.

Articol publicat inițial în ZiuaVeche.ro

Rațiuni externe pentru România

La sfârșitul săptămânii trecute, bulgarul Sergei Stanișev, fost prim-ministru și președintele Partidului Socialist Bulgar, a devenit Președintele Permanent al Partidului Socialiștilor Europeni. Potrivit agenției de știri sofiote Novinite.com, în noua sa calitate europeană, domnul Stanișev intenționează să se implice activ în campania electorală din această toamnă din România, în favoarea domnului Victor Ponta și a partidului pe care acesta îl prezidează.

Tot săptămâna trecută, doi miniștri francezi, cel de interne și cel al afacerilor europene, socialiști de-ai domnului președinte François Gérard Georges Nicolas Hollande, au făcut o vizită la București, unde au încheiat un acord cu Guvernul Ponta, pentru lansarea unui program-pilot de legare de glie, în România, a vreo 80 de membri ai etniei roma, sau țigani, cum mai sunt cunoscuți aceștia în Țară și, mai ales, în Franța, de unde tot sunt alungați, foarte ne-europenește, de altfel, iar ei se tot întorc.

În rest, Europa și Lumea nu s-au arătat interesate de România, săptămâna trecută. Această relaxare de știri de pe-afară le-a dat timp și spațiu multor analiști aborigeni ca să gloseze, în continuare, pe tema rațiunilor externe ce justifică acceptarea reîntoarcerii domnului Băsescu Traian în fotoliul prezidențial.

Dacă ar fi să ne alăturăm acestor analiști, am fi doar o voce în plus, fără să aducem nimic nou, din punct de vedere al informațiilor. La mai bine de o lună de la reinstalare, nimeni nu știe, sau nu spune, cum au ajuns domnii Barosso și Obama, precum și doamnele Merkel și Reding să îl susțină pe domnul Băsescu, atât de discreționar și împotriva voinței populare autohtone, cea exprimată foarte vocal, prin vot la referendumul de demitere. Menționez că l-am așezat pe domnul Obama, președintele american, după domnul Barosso, comisarul șef european, exclusiv pe considerente de ordine alfabetică. Deși nu s-a pronunțat personal în speța Băsescu, domnul Obama apare aici pentru că ambasadorul său la București, precum și funcționarul din Departamentul de Stat al guvernului său, ce a vizitat România pentru a demonstra această susținere, au afirmat că ei vorbesc oficial, deci, în numele șefului administrației americane.

Chiar și fără informații, sau dovezi ori declarații, putem totuși fi de acord că există o anumită atitudine sau un anumit comportament al guvernelor străine față de România, în general. Deci, deși nu putem identifica rațiunile externe referitoare la lipirea cu superglue a domnului Băsescu de Palatul Cotroceni, putem vorbi de rațiunile externe ale acestei atitudini ori ale acestui comportament.

În ochii Occidentului, România este un stat european atipic și, oarecum, complicat. Ocupând șase la sută din suprafața Uniunii Europene și având o populație de peste patru la sută din euro-cetățeni, România se situează pe locul șapte în UE. Numai că poporul acesta produce anual un produs intern brut ce situează România pe locul 17 în aceeași UE.

Nici unul dintre statele europene nu are interesul ca România să progreseze în așa fel încât să ocupe locul șapte și la produsul intern brut. Europenii nu au acest interes, pentru că România ar trebui să le ia din resursele lor și să le ocupe și piețele lor, pentru a se situa pe locul pe care îl merită. În același timp, nici unul dintre statele europene nu are interesul ca România să fie un focar de probleme, ce s-ar putea revărsa și asupra lor, interesul lor fiind ca, oricare ar fi problemele cu care se confruntă românii, acestea să fie menținute între granițele Țării, la fel ca o supă cloclotind sub capac.

Acestea nu sunt atitudini specifice relației cu România. Toate statele europene sunt într-o competiție acerbă între ele, interesul fiecăruia fiind opus intereselor celorlalți. De aceea, periodic, în Uniunea Europeană au loc tot felul de „războaie”, cum sunt cele ale vinului, peștelui sau merelor. Deci, fiecare stat european are interesul ca oricare alte state europene să nu progreseze pe seama resurselor și piețelor sale, la fel cum fiecare stat european are interesul ca, oricare ar fi problemele altor state, acestea să fie ținute acolo și să nu ajungă să îl afecteze și pe el. De aceea state precum Grecia, Portugalia sau chiar Spania nu sunt lăsate să se scufunde cu totul, dar nici nu s-a făcut nimic pentru a se preveni situația financiară dezastruoasă în care se află ele.

Ce face România să fie atipică în Europa este că românii sunt de acord să nu progreseze și să nu exporte niciuna dintre problemele interne, astfel încât să nu afecteze niciun alt stat european, în niciun fel.

Cum s-a ajuns aici?

Fără să fie o conspirație, ori o agresiune, concomitent cu sprijinul acordat României pentru a atinge țintele instituționale și politice propuse pentru aderare și integrare în UE, restul Europei, în concert cu Statele Unite, au acționat pentru descurajarea românilor în câteva trăsături specifice oricărei națiuni articulate.

Idealul național, identitatea, incluziunea și inițiativa națională sunt câmpurile în care se cultivă voința națiunii pentru a parcurge un anumit drum, spre un anumit obiectiv. Frunctele acestei voințe hrănesc apoi domeniile educației naționale, culturii, economiei, securității și apărării, protecției sociale și altora care fac parte din marele domeniu public.

Putem recunoaște că Occidentul nu i-a încurajat niciodată pe români să își formuleze un ideal național. În locul acestuia, prin ridicarea la rang de religie a economiei libere de piață, s-a propus un fel de obiectiv mercantil, de atingere a unei anumite bunăstări individuale, indiferent prin ce mijloace. Multe dintre aceste mijloace au presupus îmbogățirea unora dintre români pe seama altora dintre români, ceea ce a descurajat orice emulație și omogenizare a unei idei naționale.

Dacă românii am fi avut un ideal național, atunci am fi înțeles și condițiile pe care trebuie să le îndeplinim pentru atingerea lui, cum ar fi unitatea națională, nu numai cea teritorială, dar și cea în cuget și efort comun. Am fi identificat și necesarul de educație pentru fiecare participant la atingerea acelui ideal. Cum am fi știut și ce economie trebuie încurajată cu banul public.

La rândul ei, identitatea națională a românilor a fost și este tot timpul obiectul unei bulversări concertate. De la punerea semnului egal între români și romi, până la separarea românilor în moldoveni, ardeleni, olteni sau chiar în clujeni, ieșeni ori bucureșteni, am asistat la demersuri de toate felurile pentru ca poporul român să fie confuz în ceea ce privește propria sa personalitate. Chiar și încurajarea aspirațiilor megalomanice ale primordialității strămoșilor românilor între toate națiile Europei servește mai mult scopului de negare a propriei identități decât celui de consolidare a ei.

Valorile culturale de identitate au fost abandonate atât în Țară, cât și în străinătate. În artele vizuale au fost preferate originalitățile pseudo-moderniste, mai ales de Institutul Cultural Român. În muzică, maneaua de sorgine orientală a sugrumat orice dezvoltare a românismului. Moda și arhitectura sunt „de fițe”, adică țin de o subcultură de mahala, îmbogățită peste noapte. Literatura românescă, ce dezvăluie tipologii și dă repere, nu mai face parte din viața de zi cu zi a nației, cum se întâmpla cu alte generații sau cum se întâmplă la alte nații.

Incluziunea dă forță oricărei națiuni. Incluziunea arată că nu există cetățeni de mâna a doua sau a treia, toți fiind la fel de importanți pentru colectivitate, indiferent de sex, de rasă, de vârstă, de inteligență, de capacitate fizică, ori de nivel de dezvoltare și bunăstare individuală. Astfel, având toți membrii săi înrolați la același ideal național, societatea respectivă este mai puternică. La noi, dezbinarea între oameni este sport național. Cei care muncesc sunt asmuțiți asupra celor care au muncit, cei bolnavi sau cu dizabilități sunt plasați sub prezumția de înșelătorie, proștii sunt opuși celor șmecheri și așa mai departe. Parabola cu să moară și capra vecinului este prezentată ca și când ar fi definitorie pentru români, deși, în imensa lor majoritate, aceștia sunt altruiști și chiar devin eroi cu naturalețe.

Cât despre inițiativa națională, ea definește, în planul acțional, un popor articulat și conștient de valoarea sa. Când este prezentă, inițiativa națională înlocuiește așteptarea populației ca să vină străinii să spună nației respective ce și cum să facă. Prin asemenea inițiativă, se identfică și se aplică soluții proprii la problemele de dezvoltare, ori la crizele de orice fel. Guvernul unui popor cu inițiativă nu practică argumente de tipul „așa ne cere Fondul Monetar Internațional”, ori „așa ne-au impus comisarii europeni”.

Dacă luăm în calcul aceste trăsături și le suprapunem peste acțiunile unora dintre conducătorii români, vedem cu ușurință cum aceștia sunt în deplin acord cu străinii care descurajează formularea unuia sau mai multor idealuri naționale, așa cum descurajează consolidarea identității naționale, ori realizarea incluziunii sau manifestarea inițiativei naționale în România. Ba, mai mult chiar, devin campionii acestor străini în promovarea unor atitudini păguboase printre români.

Cu asemenea considerații în gând, oare mai trebuie să căutăm informații și date privind rațiunile externe de promovare și sprijinire din afară a acestor conducători români, în frunte cu domnul Băsescu Traian?

Articol publicat inițial în ZiuaVeche.ro