joi, 25 octombrie 2012

La aniversarea Armatei


La sfârșitul celui de-al doilea răzobi mondial, comuniștii care au luat puterea politică în România, sub pulpana sovieticilor ocupanți, au hotărât, printre altele, că istoria neamului și a patriei începe cu ei. Așa că au ales ca zi a Armatei ziua de 25 octombrie, zi când, în 1944, a fost eliberată Țara, prin forța armelor sovietice și românești.


25 octombrie a devenit și sărbătorirea secretă a Regelui Mihai în România comunistă, pentru că eliberarea Țării s-a făcut, cu intenție, tocmai de ziua sa de naștere. Și a rămas la fel de secretă și în primul deceniu de după căderea regimului public comunist, când Regele Mihai era ostracizat în propria lui Patrie, ca nu cumva să vină să le ia puterea celor ce o dețineau ca moștenire de la predecesorii co-partinici.
Noul regim politic de după 1989 a moștenit și o Armată fără putere militară. Cei aproape un sfert de milion de militari habar nu aveau ce înseamnă să tragi cu pușca, ca să nu mai vorbim de tactică militară ori de operații de luptă. Așa cum s-a văzut pe timpul ultimelor zile ale anului acela, militarii nu știau nici să identifice și nici să nimicească un inamic, oricare ar fi fost el. Tot ce știau ei era minerit, agricultură, canal și Casa Poporului. Dar nu erau ei de blamat pentru asta, pentru că Partidul, în frunte cu conducătorul lui și șeful statului, deciseseră că o armată puternică și instruită este un pericol pentru ei, pericol ce trebuia evitat prin prostirea și neinstruirea militarilor de toate gradele și specialitățile militare.
În decembrie 1989 erau destui piloți ce nu apucaseră încă să zboare cu avionul, tanchiști ce nu porniseră încă motorul tancului, infanteriști ce nu trăseseră încă niciun cartuș de război, marinari ce nu ieșiseră încă în larg și așa mai departe, pentru că nu fuseseră bani de asemenea cheltuieli inutile. De altfel, nu exista nicio politică de apărare națională, din care să rezulte la ce ne trebuie armata, ce misiuni să aibă și cât de puternică să fie ea. Existau numai „cuvântările tovarășului Nicolae Ceaușescu la adunările Activului de Comandă și de Partid din Armată”, după modelul chinezo-nord-corean. Iar în acele cuvântări nu se spunea nimic despre aceste preocupări legitime.
A urmat un deceniu atipic în istoria României și Armatei sale, când politicenii vechi și noi, alături de militarii vechi și noi au muncit în draci, să îndeplinească toate condițiile de intrare a Țării în NATO, alianța militară cea mai puternică din istoria omenirii. În acel deceniu 1994 – 2004, s-au întocmit primele politici de apărare națională, s-au produs primele legi de planificare a acestei apărări, s-a introdus un sistem de bugetare corespunzător unei planificări coerente și pe durată lungă, s-a reformat structura forțelor, s-a refăcut sistemul militar de educație, s-a creat un sistem de promovare prin competență în ierarhia militară și alte noutăți naționale, toate cu scopul de a face din Armata României una puternică și compatibilă cu euro-atlantismul victorios în războiul rece.
Au fost și câteva eșecuri, unele majore, în aceiași perioadă. S-a continuat distrugerea industriei naționale de apărare, în același ritm și pe același model ca restul industriei românești, deși prima adusese, până atunci, venituri însemnate la bugetul de stat, mai ales din exporturi. S-a menținut un număr nejustificat de mare de cadre militare și conscripți, de care nu avea nevoie nimeni, care nu produceau deloc putere armată și care consumau nejustificat resursele necesare pentru obiectivele și misiunile importante ale Armatei.
Odată cu 2005 și, cu mult mai multă vigoare, din 2009, toate realizările deceniului anterior au fost șterse cu buretele de actiunea politică a guvernanților, în frunte cu domnul Băsescu Traian, comandantul forțelor armate. S-a nesocotit legislația în vigoare și s-a renunțat la sistemul de planificare-bugetare multianual. S-a refăcut sistemul de promovare pe pile, în detrimentul celui pe merit, cel mai vizibil exemplu fiind șeful Statului Major General. S-a renunțat la emiterea de politici de apărare națională, care au fost înlocuite cu bunul plac al președintelui de Țară și al găștii sale de mafioți.
Între 1 ianuarie 2005 și 25 octombrie 2012, Armata României nu a primit nicio misiune strategică legiferată de Parlament, care să justifice cheltuirea banului public pentru apărarea națională sau pentru constituirea unei anumite puteri militare românești. Ca urmare, bugetele apărării au fost mici și discreționare, la mâna guvenelor regimului Băsescu, care au folosit o bună parte din banul public destinat apărării pentru finanțarea unor activități de partid.
S-a renunțat la statutul de ofițer și subofițer de rezervă, fără să se pună nimic în loc și afectându-se, astfel, sistemul de apărare a Țării prin contribuția acestor rezerviști. Prin desființarea sistemului de pensii militare de stat, s-a tăiat legătura dintre Țară și Armată, aceasta din urmă devenind o întreprindere cu angajați privați, la care proprietar este statul.
Militarii de astăzi au devenit dependenți de angajatorii lor politici la fel cum sunt sindicaliștii pe care îi vedem la televizor că ar reprezenta poporul. În afara salariilor cerșite de la patroni, acelora nu le pasă că întreprinderile la care lucrează sunt căpușate, falimentate, vândute pe nimica și apoi date la fier vechi. Nu le pasă că regiuni întregi din Țară sunt transformate în deșerturi toxice, că pădurile sunt tăiate și vândute la străini, că apele Țării nu mai curg sau sunt spurcate. Nu le pasă că nu se mai face învățământ în România, că nu mai există sistem de sănătate. Salariul să le meargă, așa minuscul cum este, și basta!
Plătiți de politicieni, care, la rândul lor, nu sunt controlați de nimeni, cum vedem cu ocazia apropiatelor alegeri generale, militarii sunt bucuroși că mai au un loc de muncă, chiar dacă nu mai au o muncă de apărare a Țării, pe care să o presteze.
Ce a mai rămas de apărat, cu arma în mână, în România? Vilele familiei Băsescu? Parcările familiei Udrea-Cocoș? Funcțiile la stat ale familiei Boc? Afacerile familiei Oprea? Pentru asemenea avuții naționale nu este nevoie de Armată. Există bodyguarzii.
Se pare că asistăm la reluarea unui ciclu istoric. Așa cum comuniștii lui Ceaușescu au văzut în Armată singura forță în stat capabilă să îi îndepărteze de la putere și au făcut tot posibilul pentru a-i lua Armatei respectiva forță, prin privarea ei de misiuni, instruire, dotare și bugetare, tot așa mafioții lui Băsescu aplică un plan transparent de privare a Armatei de propria putere, prin aceleași metode ca acum un sfert de secol.
Aceste gânduri sunt aniversare. La fel ca la împlinirea unei vârste, putem face și un bilanț, să vedem unde am ajuns cu viața, chiar dacă bilanțul este unul neplăcut. Asta nu înseamnă că nu ne putem ura o viață mai bună în viitor.
Așa că, de 25 Octombrie, LA MULȚI ANI, Armatei României și LA MULȚI ANI, Majestate!





14 comentarii:

  1. LA MULȚÏ ANI tuturor celor ale căror inimi bat în ritmul slujirii neamului!

    RăspundețiȘtergere
  2. La multi ani, Hari!
    Despre armata de dinainte de... mai vorbimm O sa-ti dau niste exemple prin care am sa te contrazic Unul ditre ele ar fi ca 30 % din efectivele de pace ale Armatei erau "gata de lupta permanent". Am facut parte ditr-o structura care era in totalitate gata de lupta permanent. Stiu ce spun! Academia Militara a format adevarati comandanti, chiar si pe timpul acela de care vorbesti tu. Din acest punct de vedere exista o continuitate de necontestat. Cum iti explici ca increderea in Armata ramane la fel de mare, in ciuda denigrarilor permanente la care este supusa mediatic?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. La mulți ani, Victore!
      Da, ai dreptate, au fost și asemenea vremuri. Cum am scris altundeva, când Armata era armată, era mai mult o stare de spirit decât o organizație cazonă. Eram mulți pasionați de meserie, dornici să o facem cât mai bine și erau mulți cei care apreciau asta, și în susul și în josul ierarhiei militare. Dar, începând cu 1984, nu mai rămăsese din Armată decât ceea ce am scris eu mai sus. Cu o singură excepție, desigur. Parașutiștii. În decembrie 1989, un caporal, comandant de grupă parașutiști, îmi povestea incidentul în care a fost întâmpinat cu foc de un baraj instalat prost, din punct de vedere miliar, pe un drum. Nerăbdător, l-am întrerupt cu întrebarea: și cine a câștigat duelul de foc? La care soldatul zice: noi, că aveam opt ședințe de tragere înaintea lor.
      Am făcut paralela între 1989 și 2012 mai mult ca să arăt că lucrurile acestea, cu privarea deliberată de putere a Armatei, se văd și se țin minte.
      Cât despre încredere, cred că va veni în curând timpul să scriu despre asta. Să vedem cât este relevant și cât este manipulare în interpretarea scorurilor.

      Ștergere
    2. Precizarea aceasta era necesara. Asa, articolul poate fi considerat obiectiv.

      Ștergere
    3. Sincer să fiu, nu mi-am propus să scriu un articol obiectiv, ci unul sincer și onest. Nici nu aș avea cum să fiu obiectiv. Deși nu aș mai avea motive raționale, mă simt încă legat sufletește de domeniul militar și nu îmi este indiferentă soarta sa, cum nu îmi este indiferentă nici soarta poporului care este servit de acest domeniu. Sau, ar trebui să fie servit...

      Ștergere
  3. Să-mi iertați îndrăzneala și necunoașterea, dar am o nedumerire- eu spun ”Armata română„, dumneavoastră spuneți „Armata României„. Exceptând valorile morfologice, există vreo diferență de conținut între cele două sintagme?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. La modul general, nația română are două armate, în condițiile în care această nație există în două state, Moldova și România. Statul România are doar una, despre care vorbesc eu. Asta ar fi o explicație plauzibilă a diferenței dintre armata română și armata României. Asta, cel puțin în mintea mea, ce este mai complicată decât ar fi necesar.

      Ștergere
  4. Mulțumesc frumos!
    Adesea, se întâmplă ca „lumina„ să aducă la iveală , de prin cotloane întunecate, adevăruri greu de închipuit pentru unii.
    Citeam cândva ceva, pe cât de frumos, pe atât de dureros- Saint Exupery, nu-mi amintesc decât parțial, suna cam așa- doi condamnați, firesc, din motive diferite, sunt vecini de celulă, ambele celule fiind goale- unul, condamnat pentru scurtă vreme, doarme cu perdelele trase, celălalt este condamnat să trăiască acolo toată viața, înlănțuit.
    „Lumina este „ aceeași pentru ei..

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mie îmi place să glosez pe marginea luminii focului mare din peștera lui Platon, în ideea că, de cele mai multe ori, ceea ce vedem nu este ceea ce este...

      Ștergere
    2. De ce n-ar fi și altfel? ceea ce este nu este chiar ceea ce vedem..

      Ștergere
    3. În parabola cu peștera, lumina nu se vede deloc. Se văd doar umbrele ce opresc lumina și care sunt singurele informații pe care le primesc cei condamnați de la naștere și până la moarte să învețe doar din imaginile pe care umbrele le proiectează pe perete. Conform lui Platon, adevărata dramă se produce când cineva dintre „spectatori” iese din peșteră și vine înapoi cu informații din lumea largă și luminoasă solar. Nimeni nu o să îl bage în seamă. Deoarece toți ceilalți s-au adaptat la tipul de informații primite până atunci și și-au organizat viața și așteptările în funcție de aceste informații. O nouă paradigmă de gândire, în care umbrele nu mai sunt esențiale, ci lumina solară, va fi respinsă de la început, ca o trădare sau un atac la modul tradițional de gândire și viață a înlănțuiților din peșteră.
      După acest enunț, putem glosa cât vrem...

      Ștergere
  5. Răspunsuri
    1. La multi ani și să dea Domnul să fie și bine în acești mulți ani!

      Ștergere