Stăpânul guvernantului

Când am vizitat un mic stat de munte, rupt dintr-unul mai mare și încă nerecunoscut de nimeni, a cărui existență depinde de multe și de mulți, din toate punctele de vedere, fie ele militare, economice sau politice, m-am întâlnit cu președintele acelui stat, pe care l-am întrebat direct de la cine primește domnia sa ordine. Cine îi spune lui, președintelui, ce să facă și ce să nu facă? Deși întrebarea mea era neașteptată, cel puțin prin candoarea ei dacă nu prin lipsa totală de diplomație, domnul președinte, fără să clipească ori să își caute cuvintele, a răspuns la fel de direct că singurul de la care primește ordine este propriul său popor. După întâlnirea noastră, toate datele pe care le-am cules de acolo au arătat că domnul președinte a fost atât sincer cât și exact.

Mi-am adus aminte de acest subiect astăzi, 29 martie 2013, ascultându-l pe domnul Ponta Victor, premierul României, care a explicat, la televizor, fără să fie întrebat, că domnia sa primește ordine pe care le execută fără cârtire de la Bruxelles, adică de la guvernul Uniunii Europene, de la Fondul Monetar Internațional, de la Curtea Constituțională a României, de la președintele Băsescu Traian, precum și de la alții, pe care nu i-am reținut. Cu siguranță, între cei recunoscuți de domnul Ponta ca autorități superioare domniei sale, pe care le servește cu plecăciune, nu a fost menționat nici măcar odată publicul român, ca să nu mai vorbesc de Poporul României.

Diferența dintre cei doi oameni de stat constă în faptul că primul conduce un stat ce și-a câștigat independența, democrația și viața liberă prin luptă, prin sacrificiu, ceea ce înseamnă că atât președintele cât și poporul său știu valoarea reală a acestor câștiguri, pe când cel de-al doilea conduce un guvern ce s-a ajuns prin șmecherii, promisiuni deșănțate și minciună, iar poporul din România a primit independența, democrația și viața liberă ca un cetățean ce a dat peste o bancnotă găsită pe stradă, cu care s-a grăbit să intre într-o cârciumă, să bea o bere și să se simtă bine o oră, pentru că atâta valorează ea în mintea lui.

Măretia dreptului este încălcarea legii?

Deși este doar numit în funcție și mai are câteva luni până își va ocupa funcția în care a fost numit, cea de judecător la Curtea Constituțională a României, domnul Morar Daniel Marius, fostul procuror șef anticorupt și actualul procuror general delegat la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a aplicat deja principiul sacrosanct al viitorului său șef, curteanul constituțional cu nevoi speciale ce răspunde la numele de Zăgrean, care a arătat cum că „măreția dreptului” constă în faptul că „legile sunt interpretabile”.

Citat de A.M.Press, domnul Morar a afirmat joi, 28 martie 2013, că „se confundă data decretului de numire cu data numirii efective. Legea spune că devii incompatibil cu orice altă funcție în momentul numirii ca judecător. Momentul numirii este 9 iunie. Clar!” Numai că Decretul de numire din data de 25 martie 2013 zice că „domnul Daniel Marius Morar se numește în funcția de judecător la Curtea Constituțională pentru un mandat de 9 ani, începând cu data de 9 iunie 2013”. Scriind „începând cu...”, decretul prezidențial arată cât se poate de clar că se referă la data începerii exercitării funcției și nu la data numirii pe funcție, care nu poate fi alta decât cea de semnare a decretului de numire. Altfel, ar fi zis că, pe data de 9 iunie 2013, se numește... Dar nu a zis așa ceva.

De altfel, doamna Mona Pivniceru, aflată în aceiași situație de numire în funcția de judecător la Curtea Constituțională, și-a dat demisia din funcția de ministru al justiției exact la data numirii și nu la data ocupării funcției, aplicând și domnia sa același principiu al măreției dreptului prin interpretarea legii cum vrea fiecare.

Doar că, în fapt și în drept, nu se poate și într-un fel și în altul. Unul dintre cei doi interpreți ai legii o încalcă cu nerușinare. Întrebarea este care dintre ei este interpretul corect și care este infractorul?

Dacă aplicăm criteriul corectitudinii și cinstei demonstrate anterior, în activitatea de magistrat, vom constata că doamna Pivniceru are un trecut perfect, fără nicio pată, pe când domnul Morar a fost un procuror controversat, abuziv și, cel puțin într-o instanță, dovedit a fi incorect și chiar necinstit. Deci, pe baza acestui criteriu, doamna Pivniceru a aplicat corect legea, iar domnul Morar a încălcat-o. Clar?

Dacă aplicăm criteriul pregătirii și experienței juridice, doamna Pivniceru are o practică serioasă în domeniul juridic, de peste 30 de ani, ajungând la nivelul funcției de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, are două doctorate în drept și este autorul a peste 40 de lucrări teoretice și 60 de studii de drept. Domnul Morar are o experiență de 22 de ani ca procuror, este absolvent de facultate de drept și autorul a trei articole de specialitate, două publicate în buletinul parchetului general și unul în Revista de drept penal. Deci, atât teoretic cât și practic, doamna Pivniceru are argumente solide, teoretice și de experiență, în interpretarea corectă și profesională a oricărui text, pe când domnul Morar nu are asemenea argumente. Clar?

Dacă aplicăm criteriul independenței în gândire, doamna Pivniceru asta a făcut de-a lungul întregii sale cariere de magistrat, adică a judecat cu mintea domniei sale orice text ori caz a avut în lucru. Domnul Morar a fost ferit de un asemenea exercițiu, domnia sa fiind preocupat de mulțumirea celui care l-a pus și l-a susținut în funcție, oridecâteori a avut de judecat ceva. Așa a fost cazul cu interpretarea personală a tipului de imunitate de care se bucură președintele României, care, după mintea domnului Morar, nu poate fi trimis în judecată pentru nicio infracțiune comisă înainte sau pe timpul exercitării funcției, indiferent de caracterul acesteia, pentru că este președinte. Clar?

În aceste condiții, putem crede, ca profani în ale măreției dreptului, că doamna Pivniceru este cea care a interpretat corect legea, iar domnul Morar este cel care a încălcat-o. Din păcate, însă, în România în care nu domnește legea, credința noastră este complet lipsită de însemnătate. Ceea ce contează este doar ce decid șefii noștri, fie ei politici sau juridici. Iar ei decid după un singur criteriu: cheful fiecăruia. Și așa vor rămâne lucrurile, până când vom vrea noi să fie altfel.

Ce este al nostru

O puștoaică de 15 ani din ungurime și-a prins părul cu o bentiță tricoloră românească și a mers așa la școală, tocmai de ziua mondială a maghiarilor de pretutindeni. Cu greu acest fapt ar putea deveni o știre mediatică. Doar că situația a fost completată de o dăscăliță sau chiar de mai mulți maturi din școală, care au considerat că este bine să o apostrofeze pe tânăra domnișoară că nu este frumos să se dea româncă între ungurii din Covasna, tocmai de ziua lor. Astfel, nimicul a devenit o știre: un copil român este urgisit în România pentru că vrea să se arate așa cum este, între ungurii tot din România.

În câteva zile, media socială și, apoi, „televiziunile” s-au umplut de opinii și detalii despre întâmplare. S-au creat câteva pagini de sprijin pe Facebook, s-a inițiat și cel puțin o petiție de condamnare a gestului dascălilor de a interzice bentița tricoloră la elevi, copilul în cauză a fost invitat la televiziune și a fost intervievat în presă, opiniile sale teribiliste sau cuminți devenind subiect de comentarii ale unor adulți flămânzi de a-și folosi capacitatea proprie de exprimare verbală, numai să li se dea un subiect. Niște reali ori închipuiți formatori de opinie au propus ca toată lumea să meargă, de acum încolo, înfășurați în tricolorul românesc, din cap până în picioare, sau, măcar, să poarte o bentiță tricoloră, la fel ca mica noastră eroină.

Ce se va alege de domnișoara respectivă este relativ ușor de imaginat. Orice fată la vârsta ei crede că succesul în viață înseamnă să te știe lumea, să se uite la tine cât mai mulți și, eventual, să te admire cu toții. Prin atenția care îi este acordată zilele acesta, acest succes este deja atins. Ce i-ar mai rămâne de realizat în restul celor 70 de ani de viață? Nimeni nu știe, iar fetei se pare că nu de asta îi pasă ei acum. S-ar putea să rămână în atenția publicului, să devină chiar o vedetă de televiziune, cum, la fel de bine, s-ar putea să pățească așa cum a pățit puștiul fotografiat în decembrie 1989 înfășurat în tricolorul românesc cu gaură în mijloc, poreclit Gavroșul Român, adică să ajungă destul de rău în viață.

Ideea de bentiță tricoloră roșu galben și albastru s-ar putea să prindă și să dăinuiască o vreme. În România sunt câteva sute de mii de împătimiți ai ideilor naționaliste, dorinici să se arate în public ca promotori ai acestor idei, deși ele nu sunt nici acum coerent și complet formulate. Lor li se adaugă câteva milioane de români  necăjiți că această calitate de român este privită mai mult ca un defect de străini și că sunt destul de mulți dintre români care se străduiesc să le dea motive străinilor să gândească astfel, printre ei numărându-se mii de membri ai așa-zisei elite românești. Deci, un însemn de frondă ar prinde bine tuturor acestor români, care s-ar mai bucura de o mică atenție meritată, mai ales că nu li se solicită niciun efort deosebit pentru asta.

De-neînlocuitul

Joi, 21 martie 2013, domnul Băsescu Traian, comandantul Forțelor Armate, președintele Consiliului Suprem de Apărare a Țării și președintele României a descoperit și anihilat „un act de trădare națională” și „un act împotriva securității naționale și a Armatei Române”. Și, la fel ca găina din povestea Punguța cu doi bani, care și-a anunțat cu voce tare emiterea unei mărgeluțe, domnul Băsescu a anunțat realizarea domniei sale cu surle și tobe, într-o „declarație de presă”.

Deoarece paragraful referitor la acest caz, din transcriptul publicat pe site-ul prezidențial al respectivei „declarații de presă”, cuprinde nu mai puțin de 1081 cuvinte, ceea ce îl face imposibil de citit și înțeles, vă spun eu, acum, în câteva cuvinte, despre ce este vorba cu trădarea și apărarea securității naționale. Domnul Băsescu a primit spre promulgare o lege de modificare a Statutului cadrelor militare și a constatat că modificarea se referea la condiția de ieșire obligatorie din serviciul activ a ofițerilor care îndeplinesc vârsta standard de pensionare sau care nu îndeplinesc baremele de condiție fizică stabilite. Rămânerea în activitate ar presupune o aprobare anuală, dată de „conducătorul instituției”, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 60 de ani. A mai constatat domnul Băsescu că domnia sa nu poate fi de acord cu aceste modificări, fiind foarte mulțumit cu situația actuală, când ofițerii ies la pensie la 60 de ani, deși vârsta de pensionare este de 55 de ani și șase luni, iar neîndeplinirea baremelor de condiție fizică nu are nicio consecință.

Unde ar fi, în această relatare, trădarea națională sau atacul împotriva securității naționale și Armatei României? Numai domnul Băsescu știe. Domnia sa crede că aplicarea legii imediat după publicare ar duce la o „decapitare de 41 de generali”. Se pare că domnul Băsescu nu a vrut chiar să ne facă să credem că generalii respectivi își vor pierde, la propriu, capetele, deși un cititor sau ascultător neavizat sau neatent al vorbelor sale ar ajunge foarte ușor la un asemenea înțeles. Domnia sa a vrut, probabil, să spună că armata ar fi decapitată prin scoaterea celor 41 de generali din activitate, ceea ce, în mintea prezidențială, ar echivala cu o trădare națională sau cu un act împotriva securității naționale și Armatei României, dar nu i-a ieșit din prima încercare.

Desigur, orice om cu capul pe umeri și-ar da seama că domnul Băsescu exagerează. La fel cum zicea, mai demult, de amenințarea moldovenească, ori de pericolul rusesc de a confisca Marea Neagră, sau de lovitura de stat dată de Parlament, deși niciunul dintre aceste evenimente nu s-a dovedit real vreodată, tot așa vorbește acum de trădare și acte împotriva Țării și Armatei sale, când, de fapt, avem de-a face cu niște detalii administrative.

Orice armată normală, indiferent de mărime și putere, își construiește sistemul de comandă și control pe principiul că nimeni nu este de neînlocuit. Acest principiu vine din străfundurile științei războiului și se bazează pe observația de bun simț că un om de neînlocuit devine automat cea mai mare vulnerabilitate a sistemului de putere militară sau un centru de greutate ce va fi supus atacurilor preferențiale ale adversarului. Pe timp de pace, de-neînlocuitul va fi supus tentativelor de corupere sau de neutralizare a lui, în principal prin discreditare, iar, pe timp de război, va fi ținta preferată a loviturilor inamicului. Pentru aplicarea acestui principiu, orice comandant sau șef are un locțiitor, adică pe cineva care îi poate ține sau lua locul instantaneu, fără ca unitatea militară sau comandamentul să sufere câtuși de puțin.

Este, deci, normal ca Parlamentul să decidă ca din corpul activ al ofițerilor să facă parte doar acei generali care îndeplinesc anumite condiții de vârstă și pregătire fizică și să îi scoată din activitate pe cei care nu le îndeplinesc, fără să se preocupe că, datorită acestei decizii firești, s-ar putea produce o „decapitare” a Armatei, pentru simplul fapt că acest lucru nu este posibil, dacă se aplică principiul că nimeni nu este de neînlocuit.

Mai mult, deoarece decizia aceasta este una politică, cum este și corect să fie, legiuitorul a prevăzut și posibilitatea ca cei ce ar trebui să iasă din sistemul activ să poată rămâne de la an la an, până la vârsta de 60 de ani, tot printr-o decizie politică, în funcție de situația particulară a fiecărui general în parte. Deci, este exclus să se poată produce o „decapitare” în masă.

Putem privi însă cazul acesta ca pe unul de manual, dacă ne uităm mai atent la mentalitatea celui aflat în fruntea sistemul național de securitate și apărare, respectiv la domnul Băsescu Traian. Sunt două aspecte mai importante de comentat aici. Unul este cel minor și se referă la incapacitatea domniei sale, ca un de-neînlocuit notoriu ce este, de a înțelege că, cel puțin în domeniul militar, nu există nimeni care să fie de neînlocuit, decât dacă vrem ca acel domeniu să fie slab, fără vlagă și la discreția inamicului probabil sau real. Celălalt aspect, cel major, se referă la modul complet corupt în care domnul Băsescu înțelege rolul și locul legilor în statul România, al cărui președinte se ține cu dinții și ghiarele să rămână.

Este specifică domnului Băsescu Traian credința că legile se dau special pentru unul sau altul și nu la modul general, pentru toată lumea. Adică, dacă se stabilește prin lege o vârstă la care generalii trebuie să lase locul altora, domnul Băsescu se gândește la un anumit general sau la anumiți generali pe care legea i-ar viza direct și personal și pe care legiuitorii și-ar dori să îi vadă „scoși din sistem”. Și, deoarece acei generali îi sunt loiali nu Țării, ci domniei sale personal, probabil până în pânzele albe, se simte dator să îi apere de o asemenea „trădare națională” tot până în pânzele albe. Bineînțeles, deși i-a numit pe cei „41 de generali”, domnia sa are în minte doar doi-trei generali, iar aceștia nu de la Armata României, ci de la „structuri”, adică de la serviciile secrete foarte militarizate, pe care le păstorește direct și pe care le utilizează personal, pentru cine știe ce scopuri oculte.

De aceea, domnul Băsescu folosește cu nonșalanță funcția sa de promulgare a legilor, cu care l-a investit Constituția României, pentru a retrimite legea de modificare a Statutului cadrelor militare înapoi în Parlament, spre rectificare. Pentru că, fiind de neînlocuit, domnia sa vrea să îi facă la fel de dependenți de el și pe de-neînlocuiții ce îi servesc acum drept putere personală.

Post scriptum

Un subiect interesant ar mai putea fi și discursul prezidențial din punct de vedere al formei, nu numai al conținutului. Nu este un secret, dar caracterul rudimentar, la limita analfabetismului, al limbajului său este un fapt ignorat de majoritatea celor care se mai uită în gura domnului Băsescu Traian. Trecut prin școală din mila profesorilor sau pe pilele tatălui, de fiecare dată când vorbește în public, domnul Băsescu dovedește timide și răslețe cunoștințe de exprimare în limba română literară. Acum, construcția „act împotriva ... a Armatei Române” este un exemplu tipic de asemenea precaritate educațională. Dar, mult mai serioasă este construcția „trădare națională”, care, după toate canoanele lingvistice consacrate, înseamnă că o întragă nație trădează ceva și nu, că cineva trădează o națiune, cum, probabil, ar fi vrut să zică domnul Băsescu dar nu a știut mecanismul de formalizare verbală a unei asemenea idei, pentru că a chiulit sau nu a fost atent la lecția respectivă. Dacă ar fi știut, ar fi zis mai degrabă „act de trădare a națiunii”. Sau, cine știe, poate chiar așa a vrut să zică, adică să culpapilizeze o întreagă națiune că trădează interesul personal al domnului Băsescu să mențină în funcții câțiva generali obedienți și loiali sieși.

Pasagerul numărul unu

Președintele Statelor Unite ale Americii are dreptul la transport aerian cu Air Force One, care este o aeronavă echipată să servească nu numai pentru transportul propriuzis pe calea aerului dintr-un loc în altul, ci și ca birou și reședință pentru respectivul președinte. Aceasta este, totodată, o misiune permanentă a unei unități speciale a Forțelor Aeriene ale Statelor Unite, care se ocupă de achiziționarea, întreținerea și exploatarea aeronavelor ce îndeplinesc condiția de Air Force One. Dreptul la asemenea transport derivă din faptul că președintele american este comandantul șef al Forțelor Armate și trebuie să fie în măsură să comunice permanent cu aceste forțe armate, în timp ce se deplasează pe distanțe mari.

Ce nu trebuie să uităm că aceste forțe armate americane sunt cele mai puternice din lume, ca număr depășesc populația unui stat cum este Slovenia, sunt răspândite pe toate continentele, iar armamentele nucleare de care dispun cele trei categorii principale de forțe, respectiv aviația, marina și trupele terestre, pot distruge orice formă de viață de pe această planetă cel puțin de două ori. Este, deci, natural ca aranjamentele de comandă și control ale acestor forțe să fie foarte elaborate și de cea mai bună calitate, costurile asociate cu aceste aranjamente fiind întotdeauna mai mici decât cele pe care le-ar putea suferi absența sau calitatea lor scăzută. Ca să vă faceți o idee, echipamentele de comunicații secretizate de pe o aeronavă americană destinată unui comandant militar costă de câteva ori mai mult decât aeronava propriuzisă, dacă ar fi să o cumpere din comerțul cu aeronave. Asta, deoarece o armată cum este cea americană beneficiază de puncte de comandă aeriene, maritime și terestre, care sunt eminamente mobile, adică mai greu de localizat și lovit, în cazul unei confruntări armate, inclusiv cu arme nucleare.

Conform Constituției României, și președintele român este comandantul forțelor armate. Numai că aceste forțe armate sunt printre cele mai slabe din lume, ca număr nu depășesc populația unui trâg de provincie, iar armamentele cele mai distrugătoare de care dispun ele sunt puștile de asalt. În aceste condiții, nu putem vorbi de aranjamente de comandă și control care să justifice existența mai multor puncte de comandă mobile, aeriene, maritime și terestre, nici măcar la nivelul strategic. Cât despre președintele României, deși el este comandant al forțelor armate, el nu are un buton de comandă propiuzis, adică el nu ia nicio decizie de conducere și comandă a resprectivelor forțe, în timp real, care să justifice un punct de comandă strategic, îmbarcat pe o aeronavă de transport.

Deci, pretenția domnului Băsescu Traian, actualul președinte în funcție al României, de a beneficia de o aeronavă care să îl ducă imediat dintr-un loc în altul și să îi permită comunicații securizate instantanee cu „structurile” și „instituțiile” din Țară, când este plecat pe afară, este o pretenție total deplasată. Dacă domniei sale nu îi place să stea cu orele prin aeroporturi, unde să omoare timpul dintre activitatea la care a participat și ora de plecare a cursei comerciale cu care se deplasează, este suficient să închirieze o cursă charter, de la oricare companie de profil din lume, ceea ce, de altfel, a mai făcut și altă dată, chiar atunci când avea avion personal, pus la dispoziție de România. Iar, dacă nu îi decontează cursa charter domnul Gherghina de la Buget, poate găsește bani prin buzunarele proprii, rămași de la afaceri cu terenuri sau cu hă hă hă, unde zicea mai demult domnia sa că zace sursa imensei sale averi personale.

Joaca de-a legea

În ultima săptămână, cele două organizații asociative ale militarilor care nu mai sunt activi, respectiv Asociația Națională a Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere „Al. I. Cuza”, zisă și ANCMRR și Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate, zis și SCMD, au fost în contact cu diverși leaderi politici, între care s-a remarcat domnul Oprea G. de la Guvern, pe subiectul revenirii pensiilor militarilor ce au scăzut în urma revizuirii la cuanumul avut în ultima lună a anului 2010. Aceste contacte au fost urmate de vești cum că s-ar fi depus la Parlament proiecte de lege care să rezolve acest subiect, iar două asemenea proiecte au apărut pe internet, câte unul pentru fiecare organizație asociativă a militarilor foști activi.

Guvernanții înșiși nu au dezvăluit care le-ar fi interesul real pentru acest subiect, astfel încât fiecare dintre comentatorii veștilor a putut să își închipuie ce motiv i s-a părut mai credibil sau mai apetisant pentru cititorii blogului sau articolului său. Numai că, fără cunoașterea concretă a acestui interes, nu putem să ne dăm seama nici de semnificația reală a pregătirilor pentru o nouă legislație și nici de șansele ca această nouă legislație să prindă viață și să își aștearnă efectele asupra celor interesați. Și scriu asta, deoarece textele celor două așazise proiecte de lege, la fel ca și contextul în care au apărut mediatic, mă lasă să cred că nu avem în față un demers serios și riguros legislativ, ci doar o joacă de-a legea, în care s-au prins câțiva parlamentari, din motive personale cu totul neinteresante.

Desigur, recunoaștem de la început că orice parlamentar, mai vechi sau mai nou, are dreptul la inițiativă legislativă în Parlamentul României, drept pe care și-l poate exercita de unul singur, sau împreună cu alți colegi. Iar acest drept nu este o joacă, ci o treabă foarte serioasă. Numai că, atunci când unul sau mai mulți asemenea aleși ai poporului se arată în public că au redactat un text de lege pe o bucată de hârtie, ei, de fapt, nu fac altceva decât să arate exclusiv realitatea că au așternut un text pe o bucată de hârtie. Nimic mai mult. Eu nu am văzut nicio semnătură parlamentară pe niciunul dintre cele două proiecte de lege, așa că nici nu cred că s-a ajuns până acolo încât ele să fie întocmite după regulile de procedură parlamentară. Dar, presupunând că ele au fost semnate și chiar și depuse la Parlament, un timp îndelungat de acum înainte, ele vor rămâne tot doar niște texte aflate pe câte o bucată de hârtie, chiar dacă sunt scrise sub antetul celor două camere parlamenare.

Abia când le va veni rândul, conform procedurilor birocrației parlamentare, vor fi ele discutate în comisii, ocazie cu care se va constata dacă cele propuse în textele respective au vreun sens și servesc interesului public, cerințe pe care ar trebui să le îndeplinească orice lege. După votul consultativ în comisii, respectivele inițiative legislative se vor așeza la altă coadă, pentru voturile în plen, separat în cele două camere. Iar asta numai în urma dezbaterilor plenare, când se vor discuta, aproba sau respinge și amendamentele pe care oricare alt parlamentar le poate face fiecărui cuvânt sau fiecărei idei din textele propuse. Nu cred că se cunosc situații în care inițiativele legislative ale parlamentarilor să fi avut un parcurs mai scurt de un an. Același lucru este valabil și pentru inițiativele legislative ale Guvernului, diferența fiind că acesta poate să își asume răspunderea, pentru a sări peste întregul proces legislativ, sau, în cazul legislației minore, să emită o ordonanță de urgență, ce va trebui apoi aprobată ea de Parlament, care poate face și eventuale modificări, ca în cazul oricărui proiect de lege.

Deci, în momentul în care cineva, indiferent cine, anunță public demararea unui proces legislativ, ca și când cu asta ar fi rezolvat problema, și mai spune și că toate etapele amintite mai sus vor fi parcurse până la sfârșitul lunii în curs, mult mai tare mi se pare că avem de-a face cu o joacă de-a legea decât cu chestie serioasă. Și am ajuns la concluzia aceasta fără să discutăm despre textele de lege propriuzise, sau fără să ținem seama că șeful acestei inițiative legislative nu este altcineva decât domnul Oprea G., un domn care, printe multele lucruri spuse și neîntâmplate, a promis și că își va da demisia dacă vor scădea pensiile militarilor, dar nu și-a mai dat-o, din rațiuni superioare, desigur. Adică, vorbim de un domn fără credibilitate.

Nu o să ne apucăm acum să speculăm ce l-a mânat pe acest domn Oprea să își asume discuțiile cu cele două organizații menționate la început și ideea de inițiativă legislativă în coadă de pește, de după acele discuții. Sunt prea multe de speculat, de la încrengăturile mafiote pe care le-a construit în jurul său și până la cine poate comanda ce procuraturii românești. Ce știu aproape cu certitudine este că nu poate fi grija față de ofițerii scoși din activitate și apoi loviți de reducerile de venituri fără precedent în toată istoria recalculării milioanelor de pensii ale civililor în rândul cărora au fost băgați, fără să îi întrebe nimeni. Pentru că o asemenea grijă nu se naște acum, după ce știi de trei ani că tu ești artizanul acestui atac la adresa lor. O asemenea grijă ori o ai, ori nu o ai. Cum nu poți să fi mumă pentru unii și ciumă pentru alții din același corp profesional, decât dacă nu îți pasă nici de unii și nici de alții, ci doar te servești de unii și te descotorosești de ceilalți.

Cât despre textul proiectelor de lege propuse, ele abordează același lucru, respectiv revenirea cuantumului pensiei actuale la valoarea din decembrie 2010, pentru acele pensii care au scăzut, odată cu revizuirea lor în pensii de asistență socială. Numai că o asemenea măsură nici nu ar trebui legiferată. Deoarece legea pe baza căreia s-au desființat pensiile militare de stat și s-au transformat beneficiarii lor în asistați sociali dă posibilitatea să fie interpetată atât în sensul că nu se diminuează pensiile ajunse mai mici, cât și să se diminueze, fiindcă nu menționează nicio prevedere expresă în acest sens. Carevasăzică, nu numai că nu ar fi nevoie de o nouă lege, dar nici măcar nu este nevoie de o completare a legislației existente, ci doar de o decizie guvernamentală de interpretare a legii existente. Deci, dacă cineva, oricine, ar fi vrut să pună capăt, odată pentru totdeauna, acestei probleme complet artificiale, create, cel puțin aparent, doar din încăpățânarea domnilor Băsescu, Boc și Oprea, de a-și arăta mușchii în fața tinerilor pensionari militari, care au îndărznit să părăsească sistemul activ mai repede decât ceilalți, ar fi fost suficient să aplice legislația generală a pensiilor și la acești noi pensionari, foști militari în rezervă cu drept de pensie de stat. Adică, este nevoie doar de puțină voință politică și atât. Fără niciun efort legislativ suplimentar.

Desigur, inițiatorii noii legislații știu și ei aceste lucruri. Doar că ei preferă să meargă pe varianta lor, în loc să rezolve direct și complet problema, din motive pe care nu le spun nimănui. Unul dintre aceste motive posibile este că, de fapt, ei nu vor să rezolve problema, ci doar să o lungească la nesfârșit, tatonând să vadă când își pierd ceilalți răbdarea și făcându-se că, iată, nu stau chiar degeaba și că mai și mișcă lucrurile din loc. Dar fără să le ducă la capăt, bineînțeles. În tot cazul, dacă veți vrea să vedeți vreodată această problemă rezolvată, va trebui să vă uitați exclusiv la ceea ce face domnul premier Ponta. Este singurul din Guvern care poate face ceva concret, numai să vrea, toți ceilalți fiind prinși, cel puțin aparent, într-un simplu joc de-a legislația, în loc să vină cu vreo rezolvare.

Mama lui Schengen

Mama lui Schengen, Frau Merkel l-a pus pe Herr Hans-Peter Friedrich să scuipe și să înjure! Cam asta este tot ce poate face România, în problema Schengen, adică să o pârască pe doamna Angela Merkel, cancelarul Germaniei, că l-a pus pe ministrul său de interne să o vorbească de rău și să amenințe cu veto-ul său la viitorul Consiliu European pe Justiție și Afaceri Interne, ce stă să înceapă săptămâna aceasta, dacă se va pune pe agendă intrarea Bulgariei și României în Spațiul Schengen.

Ministrul de externe român, domnul Titus Corlățean, a supralicitat totuși această unică posibilitate de reacție românească și a cerut public explicații de la guvernul Germaniei, privind motivarea unei asemenea atitudini. Nu știm dacă Frau Merkel îi va răspunde domnului Corlățean și nici ce îi va răspunde, dacă va binevoi să spună ceva. Știm însă că Herr Friedrich a explicat, oarecum, care ar fi motivele opoziției germane la intrarea României în Schengen. Deci, avem totuși o bază de la care să pornim, dacă vrem să speculăm ce ar putea răspunde doamna cancelar Merkel.

Înainte de asta, însă, iată enunțul problemei. Începând cu anul 2007, Bulgaria și România au devenit membre ale Uniunii Europene, la trei ani după majoritatea celorlalte state foste comuniste, plus Malta și Cipru. Prin tratatul de aderare, Bulgaria și România sunt obligate să intre și în Spațiul Schengen, care corespunde unei suprafețe de peste 4,3 milioane km pătrați, cuprinzând toate statele membre ale Uniunii Europene, cu excepția Irlandei și Marii Britanii, precum și patru state nemembre și găzduind o populație de peste 400 milioane locuitori. În acest spațiu, deplasarea persoanelor se face ca și când nu ar exista granițe între state, ceea ce implică eliminarea controalelor la frontiera cu ceilalți membri Schengen și încredințarea controlului frontierelor externe guvernelor de la margine pentru toate țările din spațiu, inclusiv în ceea ce privește poliția de frontieră și aspectele judiciare ale imigrării persoanelor.

Concret, odată intrată în Spațiul Schengen, România va controla, în numele întregii comunități europene, toate intrările de persoane prin punctele de frontieră maritime, terestre și aeriene de pe teritoriul său, iar frontiera propriuzisă cu Ucraina, Republica Moldova și Serbia devine frontieră europeană. Odată trecută de această frontieră, o persoană este liberă să circule oriunde în acest Spațiu Schengen, fără să mai fie nevoie de aprobarea statului pe teritoriul căruia vrea să călătorească. Și, bineînțeles, fără să își mai anunțe intrarea într-un alt stat decât România, pentru că nu va mai avea alt punct de intrare în acel alt stat, unde să fie controlată.

Problema enunțată la data primei decizii de amânare a intrării României în Schengen a fost că, din cauza corupției instituționalizate și a crimei organizate din țara noastră, nu este benefică pentru celelalte state membre să ofere românilor posibilitatea de a decide cine intră în acest spațiu, deoarece ei ar putea fi ușor cumpărați de traficanții de persoane sau de grupările mafiote de orice tip. Totodată, având în vedere precaritatea sistemului de justiție românesc, era puțin credibil că procurorii și judecătorii români vor fi în măsură să administreze în mod european actul de justiție pentru spețele legate de traversarea frontierei Schengen.

În plus, aspectele de circulație a persoanelor descrise mai sus sunt valabile și pentru cetățenii români. În prezent, aceștia au drept de călătorie liberă în oricare alt stat membru al Uniunii Europene, numai că trebuie să se supună controlului de frontieră, adică să își anunțe prezența în statul unde vor să călătorească.

Acesta este și aspectul principal pe care l-a subliniat domnul ministru german de interne, în sensul că existența actuală a controlui mișcării românilor, care ar dispărea odată cu aderarea României la Spațiul Schengen, îngreunează, în prezent, stabilirea acestora în Germania doar pentru a beneficia de ajutoare sociale de la guvernul local, cum îi este teamă domnului Friedrich că s-ar întâmpla odată eliminat acest control.

Împreună cu Guvernul Merkel din care face parte, Herr Friedrich este convins că cea mai bună metodă de prevenire a stabilirii unui european din România pe teritoriul european al Germaniei în alte condiții decât pentru a munci ori a învăța se poate realiza prin instituirea unei pedepse de expulzare a celor prinși că fac asemenea lucru și de interzicere a intrării pe teritoriul german pe o durată de un an sau mai mult. Ori, dacă nu mai sunt frontiere unde să controlezi cine îți intră în țară din România, o asemenea pedeapsă nu mai poate fi aplicată, zice domnul ministru. De unde, mai bine să nu intre România în Schengen.

Desigur, sunt mulți care s-ar putea gândi că domnul Friedrich este ori idiot, ori fascist, ori câte un pic din fiecare. Eu cred că domnia sa nu este altceva decât un politician. Dar și cei care gândesc altfel despre acest domn ar avea destule argumente. În primul rând, politica gardurilor de orice fel este o politică fascistă, chiar dacă proiectul prevede și porți de trecere controlată a gardului respectiv. Cum tot fascistă este și soluția ghetoului, chiar dacă el ar fi la nivelul unui stat cum este România. Asemenea soluții au la origine teza fascistă că bunăstarea unei populații, cum este cea a Germaniei, este amenințată de existența între membrii acelei populații a unor străini care vor să trăiască și ei împreună cu băștinașii. De unde derivă concluzia răsturnată că, fără acei străini, băștinașilor le-ar fi mai bine. Deci, orice acțiuni împotriva străinilor de loc vor fi unele benefice pentru localnici. Iar, ca politician, nu poți să nu ții seama de binele celor care te votează. Asta, la fasciști.

La idioți este specifică incapacitatea de a identifica și formula corect o problemă, ca să nu mai vorbim de totala incapacitate de a găsi soluții viabile și eficiente la problema respectivă. De aceea, pentru idioți, cea mai simplă reacție la orice problemă este izolarea și respingerea ei. În cazul României, izolarea și respingerea ei din Spațiul Schengen sunt, evident, soluții care nu pot beneficia de prezumția de inteligență. Pentru că, în majoritatea cazurilor, călătoriile de plăcere sau de afaceri ale românilor în Germania sau altă țară din Occident sunt aducătoare de bunăstare pentru localnici. Cum și stabilirea permanentă a acestora pe teritoriul Germaniei sau a altui stat european este benefică pentru localnici, tot în majoritatea cazurilor.

Problema cea adevărată este existența în România a corupției instituționalizate și a crimei organizate de tip economic, nonviolent. Ori această problemă nu se identifică prin lipirea de etichete pe fruntea membrilor unei întregi populații, cum este eticheta de român, sau de rom, ori de țigan și izolarea celor cu eticheta pe frunte de restul locuitorilor Europei. Problema trebuie identificată exact acolo unde este, adică la nivelul puterilor statului, respectiv cea parlamentară, cea executivă și cea judecătorească, care se dovedesc incapabile să respingă corupția și să lupte împotriva crimei organizate de tip economic. Aceste puteri trebuie ajutate, obligate și împinse de la spate să se autopotențeze pentru a fi eficace în rezolvarea flagelurilor respective.

Ori, ajutorul, obligația și imboldul pot fi generate din interiorul nației românești, prin sistemul democratic de constituire a celor trei puteri ale statului, precum și din exterior, prin integrare și cooperare europene. Dacă este ca Germania să aibă un rol în acest sens, el poate fi jucat la nivelul societății românești, prin încurajarea și potențarea controlului și supravegherii democratice a actului guvernamental, precum și la nivel european, prin activități specifice în cadrul Comisiei și Consiliului, sau prin acțiuni bilaterale.

Numai că, în condițiile în care Germania lui Frau Merkel a încurajat doar antidemocrația internă în România și dictatul european asupra afacerilor românești, fie ele politice sau economice, este foarte greu de crezut că actualii guvernanți germani vor avea inteligența să înțeleagă asemenea adevăruri simple, cum sunt starea guvernării în România și soluțiile reale și fezabile de îmbunătățire a ei. Așa că trebuie să ne așteptăm ca, la Consiliul de săptămâna asta, pe probleme de justiție și afaceri interne, cazul intrării României în Spațiul Schengen să nu fie discutat. Sau, dacă va fi discutat, să aibă o soluție fie idioată, fie fascistă, fie câte puțin din fiecare.

M-am săturat...

... să mi se ocupe atenția, chiar și la nivel de secunde, cu „realități” construite de subinteligenți recalificați ca șmecheri, care știu ei mai bine că acum nu este momentul și că merge și așa să faci legi pe care să nu le aplici, pentru că tu le-ai făcut, tu le omori. Unul dintre aceștia este domnul Oprea Gabriel, actualmente viceprimministru în Guvernul Ponta II, fost ministru al apărării naționale în guvernele Boc VI și Ungureanu I, fost ministru de interne în guvernul Boc I, fost șef al „Mafiei personale a lui Adrian Năstase”, fost cârciumar, fost militar de intendență și cine știe ce o mai fi fost domnia sa.

Zilele acestea, domnul Oprea G. a construit o „realitate” din întâlniri cu „reprezentanți” ai militarilor pensionari, cărora le-a amintit că el le-a dat bani în plus celor cărora le-a dat și că, de vină pentru că altora le-a luat din pensie sunt chiar cei păgubiți, pentru că nu au venit cu propuneri de „remediere” a nedreptății, atunci când i-a „invitat” măria sa, ministrul. Dar nu este totul pierdut, pentru că, este suficient să vină repede-repede „reprezentanții” cu un proiect de hotărâre de guvern sau de ordonanță de urgență și se va ocupa domnia sa, viceprimministrul, să promoveze hârtia și să îl convingă pe șeful lui de guvern să aprobe revenirea la pensia avută acum trei ani.

Am pus niște ghilimele în paragraful anterior, așa că va trebui să fac o paranteză scurtă, care să le explice, cât de cât. În primul rând, când zic „realități” și pun cuvântul între ghilimele, comit, de fapt, o ironie la adresa unui politician de-al guvernării, pe care l-am auzit cum a descris bugetul de stat pe anul acesta ca fiind unul „realist, pentru că asta este realitatea în România”. Adică, dacă realitatea din România este una aiurea și cu totul la discreția ori la cheful unor neaveniți, cocoțați pe butoanele de comandă ale Țării, oricare ar fi deciziile luate de acești guvernanți, ce apasă pe acele butoane ca o maimuță lăsată de capul ei în laboratorul de studii comportamentale, ele nu sunt altceva decât decizii „realiste”.

Apoi, i-am pus între ghilimele pe „reprezentanții” pomeniți în întâlnirile cu domnul Oprea pentru că ei nu îi reprezintă nici formal, nici informal, nici legal și nici moral pe toți cei în cauză, care sunt și militari și pensionari. Formula corectă de identificare a lor ar fi trebuit să fie „reprezentanți ai unora dintre militarii pensionari”. Asta, cu atât mai mult cu cât unii îi reprezintă pe unii, pe când alții îi reprezintă pe alții, iar între toți acești „reprezentanți” este o competiție de reprezentare de tot râsul. Și mai sunt și militari la pensie care se reprezintă doar pe sine, despre care nu pomenește nimeni nimic.

Aștept cu nerăbdare ca cineva să îi invite și pe aceștia la o discuție între guvernanți și militarii pensionari, cei nereprezentați de nimeni. Nu cred că se va întâmpla acest lucru, doarece șmecheria asta cu reprezentarea nu este altceva decât o formă de consfințire de facto a existenței unei majorități privilegiate în rândul militarilor pensionați. Pe care legea nu o recunoaște, dar ce contează legea?! Adică, măsurile ce s-au luat până acum au fost favorabile doar unei părți dintre pensionari, probabil majoritari, ceea ce înseamnă că nu toți sunt egali în drepturi. La fel ca pe vremea partidului-stat comunist, din care se trag atât genetic cât și cultural toți „reprezentanții” și guvernanții „realiști” de astăzi, dacă ești membru unde trebuie, atunci ești mai egal decât ceilalți.

Deci, închizând paranteza, m-am săturat să aud în media ori în mijloacele de socializare că domnul Oprea, cel ce are dificultăți de exprimare orală și multe ticuri specifice celor cu puțini neuroni activi, știe el mai bine cum este cu pensiile militarilor. Mult mai bine știm noi, pentru că toate s-au întâmplat nu în altă viață, ci în ultimile 29 de luni.

La început, s-a dat o lege de desființare a pensiilor militare de stat și a celor speciale ori de serviciu și trecerea foștilor beneficiari de asemenea pensii în rândul asistaților social. Această lege a dat-o domnul Oprea, împreună cu Guvernul Boc din care făcea parte, a aprobat-o majoritatea parlamentară din care făcea parte și domnul Oprea, ca parlamentar aflat exclusiv în tabăra majorității, indiferent de partidul din care face parte, și a fost promulgată de domnul Băsescu Traian, președintele șef al forțelor armate, care tocmai îl re-evaluase pe domnul Oprea.

Apoi, s-a dat o hotărâre de guvern de aplicare a legii de mai sus. Această hotărâre de guvern a fost promovată de domnul Oprea și aprobată de Boc, căruia, oricât m-aș strădui, nu pot să-i zic domn, nici măcar în bășcălie. Pe baza acestor două acte normative s-au dat deciziile de recalculare a pensiilor, cu aplicabilitate din ianuarie 2011. Noi știm mai bine decât oricine că rezultatul aplicării acestor acte a fost că două treimi din pensii nu au fost calculate deloc, ci doar s-a luat vechimea înscrisă în dosarul de pensie și s-a înmulțit cu salariul mediu pe economie din toată perioada serviciului activ. Asta, deși legea și hotărârea de guvern prevedeau obligația calculatorilor să calculeze pe baza datelor oferite de arhivă și centrele militare. Și mai știm că a fost nevoie de intervenția directă, publică, neconstituțională și ilegală a domnului Băsescu, care i-a dat ordin lui Boc să retragă hotărârea de guvern și să emită faimoasa Ordonanță de urgență nr. 1 din ianuarie 2011, care stabilea, cu valoare de lege, o metodologie de calculare a pensiilor de asistență socială pentru foștii beneficiari de pensii militare de stat. (Vezi un articol din 15 ianuarie 2011 despre această întâmplare)

Se pare că domnul Oprea zice că nu a fost atunci momentul să se constate că aproape toate din cele multele zeci de mii de decizii de recalculare emise pe baza salariului mediu pe economie au avut caracter penal, în sensul că emitentul, respectiv Casa Sectorială de Pensii din Ministerul Apărării Naționale, unde ministru era domnul Oprea, a săvârșit abuzul în funcție, în detrimentul intereselor persoanei, de a declara că nu a avut date să calculeze pensiile respective conform legii, deși avea datele acelea, doar că nu a avut timp și chef să le folosească. Sau, dacă a făcut la ordin acest abuz, atunci a săvârșit doar infracțiunea de fals intelectual în înscrisuri, de câte ori a înscris în deciziile de revizuire date neadevărate sau a omis să insereze date.

Cum scopul era mulțumirea majorității gata de cumpărat cu pensii, a mers și așa, adică s-a revenit la cuantumul pensiilor din 2010 și s-a „lucrat la revizuirea” pensiilor până la sfârșitul anului 2011, fără să se sesizeze nimeni cu încălcarea legii și comiterea de fapte penale, de cei care au condus și au executat recalcularea. Domnului Oprea nu i-a mai tăcut gurița, spunând în Parlament o mulțime de lucruri despre „procesul de revizuire” și publicând pe site-ul ministerial informații despre „stadiul” revizuirii, pensie cu pensie.

Începând cu ianuarie 2012, s-a dovedit că multe din acele vorbe ale domnului Oprea nu erau altceva decât propagandă deșănțată, cuvinte fără valoare, sau chiar minciuni sfruntate. Din nou, a mers și așa. Și, tot din nou, nu a fost momentul să îi reamintească nimeni domnului Oprea că, parcă, zisese mai devreme ceva de plafonarea noilor pensii la 3.000 lei sau alte promisiuni acum neacoperite în fapte. Desigur, orice cititor al textului oricărei decizii de revizuire a pensiei, emisă pe baza Ordonanței de urgență nr. 1 își poate da seama că, nici de data asta, Casa de Pensii Sectorială din Ministerul Apărării nu a respectat legea, care impunea o metodologie clară, ce nu a fost deloc aplicată. Oricum, conducerile ministerului și guvernului au considerat că merge și așa. Nemulțumiții sau riguroșii în aplicarea legii au putut face contestație. La care contestație nu s-a prea răspuns, nici după nouă luni, pentru că membrii Comisiei de contestații știau ei mai bine. Și, cu asta, basta.

Prin luna februarie, domnul Oprea a format un nou guvern, cel al domnului Ungureanu, iar prin luna mai a format o nouă majoritate parlamentară cu domnul Ponta, majoritate care a dat jos Guvernul Ungureanu și a instalat primul Guvern Ponta. Cu siguranță, luptând pentru stabilitatea politică, adică pentru rămânerea în tabăra majorității, indiferent de configurația puterii, domnului Oprea nu i-a mai ars și să se ocupe de procesul de revizuire a pensiilor, care, oricum, se încheiase în anul anterior. Acum se putea ocupa pe îndelete de avansarea în grad a soldaților și gradaților loiali domniei sale și noii mafii al cărei șef se pare că este. Numai că această avansare, de cele mai multe ori de la caporal la colonel, dintr-un foc, cum ar zice santinela, s-a dovedit câteva luni mai târziu că a fost foarte ilegală. Adică, penală.

Și, asta, doar pentru că domnul Oprea s-a arătat modest și nu a vrut să mai fie ministrul apărării și în Guvernul Ponta I, lăsându-l pe domnul Dobrițoiu de la liberali să se uite prin mapa ministerială și să găsească acolo ilegalitățile și falsurile cu iz penal ce îi sunt acum atribuite. Numai că nu a fost nici atunci momentul ca cineva să se ocupe de aceste ilegalități. Sau, domnul Oprea știa și domnia sa, din nou, mai bine...

Este foarte posibil ca domnul Oprea să nu fi fost modest când nu a vrut să facă parte din primul Guvern Ponta, ci să se fi dedicat, din mai și până în decembrie 2012, conducerii partidului domniei sale, format din dezertori și trădători politici, în cele două runde de alegeri, cele locale din iunie și cele generale din decembrie, pe care le-a câștigat detașat, comparativ cu așteptările și calculele bazate pe rațiune. Asta, deoarece se pare că fiecare pensie mărită i-a adus cel puțin trei voturi.

Oricare ar fi explicația abandonării cârmei Armatei, domnul Oprea G. și-a revenit imediat după alegeri și s-a promovat în funcție, devenind viceprimministru, responsabil de ministerul al cărui ministru fusese ceva mai devreme. Acum, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat în ultimile 29 de luni, domnul Oprea vine și zice că știe domnia sa mai bine cum a fost și cum este cu pensiile militarilor, că nu este momentul ca acestea să fie recalculate și că merge și așa, să se mai revizuiască una sau două, ale celor mai gălăgioși ori cărora le-a venit între timp mintea în cap și au venit să îi pupe mâna și să semneze adeziunile ce le vor garanta, dacă nu majorarea pensiei, măcar revenirea la cuantumul de acum trei ani.

Singura problemă este că eu m-am săturat și de domnul Oprea, și de domnul Ponta, și de domnul Băsescu, și de toți cei care se fac ei că acum descoperă problema pe care tot ei au generat-o acum trei ani și că le trebuie timp ca să găsească soluții pentru ea, deoarece ei gândesc încet și prost. Și m-am mai săturat și de cei care au răbdare cu acești subinteligenți din scaunele înalte de demnitate publică, atât de înalte încât să poată ajunge ei, așa minusculi oameni de stat cum sunt, la butoanele de comandă, pe care să le apese ca niște maimuțele puse pe joacă în laboratorul de studii comporamenale asupra primatelor cu patru mâini.

Când folosesc sintagma m-am săturat, eu înțeleg că nu mai încape nimic în plus, în tubul meu digestiv. Nu neapărat că nu ar mai fi niciun pic de loc pe acolo, dar că mi s-ar face lehamite dacă aș mai îmbuca o înghițitură și aș ajunge să dau totul afară. De data asta, am folosit aceiași sintagmă la figurat, înțelegând că nu mai pot să înghit nici măcar o îmbucătură din ceea ce mi se bagă pe gât, de te miri cine. Chiar dacă vorbesc la figurat, senzația de greață îmi este cât se poate de reală. Iar greața îmi spune că apetitul meu pentru a înghiți porcări a fost sugrumat. Urmează acum să dau afară...