INTERVIU / Acad. Mircea Malita: "Criza e un simptom al turbulentei din mintea oamenilor invadata de doua pacate elementare: lacomia si trufia" 23 iun 2009 Autor: Stelian Turlea

Mircea Malita s-a nascut la 20 februarie 1927, in Oradea. Este matematician, diplomat, eseist, academician. Licentiat in matematica si filosofie, profesor (1972) la Facultatea de Matematica a Universitatii Bucuresti. In calitate de consilier al primei misiuni a Romaniei la ONU (1956-1960), director in MAE si adjunct al ministrului de Externe (1962-70), s-a dovedit un negociator versat, implicat in proiectele de deschidere politica si economica a tarii. Ministru al Invatamantului (28 febr. 1970 - 13 oct. 1972). A fost ambasador al Romaniei in Elvetia si la ONU (1980-82), apoi in SUA, de unde a fost rechemat in 1984 si indepartat din toate functiile publice. Membru corespondent (1974) si titular (1994) al Academiei Romane, membru al Clubului de la Roma si al World Academy of Art and Science. Consacra o buna parte a studiilor sale din afara matematicii relatiilor internationale, in lucrari ca "Diplomatia romana" si "Pagini din trecutul diplomatiei romanesti" (in colab.). Puntea intre formatia sa matematica & filosofica si istoria relatiilor internationale a fost modelul matematic. Pentru explorarea metodelor adecvate studiului proceselor sau evenimentelor istorice, a propus o disciplina noua, cliomatematica. A publicat volume de eseuri, aproape in totalitate incursiuni in istoria culturii si civilizatiei tarilor vizitate ("Aurul cenusiu", "Idei in mers"). Interviul acesta a fost inregistrat la sfarsitul lunii aprilie.

– Domnule academician, ati ajuns la o varsta venerabila, ati trecut prin diferite regimuri politice, ati fost martorul unor schimbari radicale in lume. Ce vi se pare important: cum a evoluat lumea din punct de vedere politic sau cum a evoluat ea din punct de vedere intelectual, descoperirile ultimelor decenii fiind de neimaginat in perioada dintre cele doua razboaie?

– Intr-adevar, niciodata lumea n-a stat pe loc si, daca vreti, in secolul meu scurt ce incepe cu incheierea primului razboi mondial, a avansat rapid in materie de civilizatie, adica stiinta si tehnologie, in principal. Dar in domeniul culturilor (valori, credinte, traditii) a fost un secol al extremelor, al produselor pernicioase, sfarsite toate, cand nu mai aveau suflu, tot in acest secol. Literatura, artele, filosofia au cunoscut, insa, momente de veritabila stralucire. As avea un amendament la intrebarea dvs.: ultimele decenii sunt monumente de confuzie si regres fata de perioadele anterioare.

 

 

– Ati fost la un moment dat ministru al Invatamantului. Unde credeti ca se afla acum invatamantul romanesc?

– Invatamantul este in impas. Nu e vina lui, ci a celor care au creat sau raspandit bolile de care s-a lasat contaminat. Probabil ca aceasta criza e la noi mai acuta si mai vizibila decat in alte tari, care considera eufemistic ca „problema educatiei nu e rezolvata".

 

 

 – Sa nu ne ascundem si sa punem degetul pe rana: unde credeti ca se greseste acum cu reforma invatamantului?

– Am mandria de a spune ca am apartinut unui invatamant de excelenta. Creat de marele Spiru Haret, gasesc cu greu un om care sa se compare cu acesta in modernizarea Romaniei. De la el mostenim cuvintele-cheie: cunoastere (stiinta) si rigoare (disciplina). Dupa el, geograful Simion Mehedinti ne lasa doua cuvinte in titlul unei carti despre educatie, pe care a orientat-o la noi sapte generatii la rand: scoala muncii. Nici unul nu a neglijat umanitatile. Brancusi a urmat o scoala de arte si meserii. Stiinta noua a rachetelor care zboara azi a fost creata de un profesor de la Medias, Hermann Oberth, format la Universitatea din Cluj, pe care von Braun, cel cu racheta coborata pe Luna, il considera maestrul sau. Dar nu continuu cu enumerarea scolilor romanesti de creatie in stiinta (sunt gata sa va dau douazeci de ilustrari) care ne-au pus pe orbita globalitatii. Totul a pornit de la formulele lui Haret si Mehedinti.

 

 

– Credeti ca mai aplica cineva astazi principiul lui W. Edwards Deming dupa care v-ati ghidat, se pare, in activitatea dvs: „Nu-i suficient sa faci ce-i mai bun. Intai trebuie sa stii ce sa faci, apoi sa faci ce-i mai bun"?

– Intr-adevar, intrebarea care trebuie sa ghideze procesul de invatare a unui tanar este: ce stii sa faci? Dar daca scoala vrea sa-l asiste (caci nu ea il invata: invatarea e un proces individual) ar redacta programele sale cu perspectiva profesiunii in fata. Sa vorbeasca si sa-i familiarizeze pe tineri cu profesiunile existente si cu cele ce se prevad. Pasul urmator la „sa stii sa faci" este trezirea si cultivarea la tanar a vocatiei excelentei, performantei, perfectiunii care zace ascunsa in cutele mintii sale. E ca un program pe termen lung. Este o intreprindere grea in era imaginii si a hedonismului obsedat de consumarea clipei.

 

 

– Ca matematician, ati scris o carte intitulata „Modele matematice ale sistemului educational". Ce credeti ca ar trebui facut pentru ca educarea tinerei generatii sa aiba un alt continut?

– Inteleg si apreciez interesul dvs. pentru educatie. Sa continuam deci: continutul e totul. Ce trebuie sa stii ca sa faci ce-ti propui? Numarul de cursuri optionale, numarul de cursuri interdisciplinare, numarul de aplicatii si de stagii practice, numarul de biografii ale marilor creatori ai civilizatiei si culturii ar putea fi buni indicatori ai eficientei unui sistem educativ. Dupa cum vedeti, ma feresc de concepte vagi ca „valoarea" sau „calitatea", care seamana pentru cercetatorii de azi cu legendarul blestem al danaidelor de a strange apa marii cu o sita. Cred ca tendintele de retinut din experienta contemporana conduc pe termen mediu si lung la introducerea curriculum-ului individual determinat de obiectivul profesional vizat, la reinvierea profesorilor-tutori pentru ghidarea itinerariilor individuale, la introducerea „modulului" de cunostinte care inlocuiesc cursul oral, tratatul sau manualul-ceaslov, si un continut care este rezultatul combinarii interdisciplinare a modulelor. Astazi „continutul" e taiat in felii disciplinare.

 

 

– Declarati recent ca nu sunteti deloc incantat de felul cum arata omenirea la inceput de secol. De ce?

– Dupa sansa oferita de evenimentul epocal al incheierii Razboiului Rece, complet ratata de politicieni si de inmultirea doctrinelor anarhice si dizolvante, de curente permisive si care au dus la proliferarea fraudei, se pare ca apar prilejuri de revenire la realism, bun-simt, masura si cumpatare, rationament bun si inovator. Asa cum arata, portretul inceputului de secol e deplorabil. Tot al patrulea om din lume, chestionat asupra starii lui intr-un sondaj virtual, ar spune in trei cuvinte: „Mi-e foame". Tot al patrulea om din lumea ar fi tot atat de concis: „Mi-e frica". Primii sunt in stratul de jos al saraciei. Ceilalti, in stratul mijlociu al omului de rand. Sentimentul e normal pentru un glob cu 30 de conflicte deschise, cu inca atatea care mocnesc si cu atatea zone in care iesirea pe strada, noaptea, nu e recomandabila.

 

 

– Ce-i lipseste societatii de astazi?

– La UNESCO se afirma ca „razboaiele incep in mintile oamenilor si tot acolo trebuie oprite". Deci starea planetei arata in fond asa cum arata mintea omului de azi. Nu a celui care zboara in Cosmos sau coboara in strafundurile celulei. Se spune ca politica e o stiinta si o arta. Dar nu e nici stiinta, nici arta, atunci cand refuza sa fie rationala si realista, cand se lasa prada unor mituri sau unei exuberante grabnice, care darama „masura" inteleptilor. Exista talibani care jura stramb pe o carte sfanta de unde scot abuziv dreptul de a ucide. Exista talibani in cultura sau educatie care scot evolutionismul lui Darwin din manuale. Fundamentalisti asemanatori se intalnesc si in sectele altor religii decat islamul.

 

 

– Care este sfatul dumneavoastra pentru vremurile de criza?

– Criza e un simptom al turbulentei din mintea oamenilor invadata de doua pacate elementare: lacomia si trufia, condamnate de morala tuturor religiilor. Pui orgoliul deasupra, iese o criza politica. Duci lacomia dincolo de limitele admisibile, ai criza economica. Criza nu e accident de parcurs, ci accident de sistem, eroare de fabricatie sau proiect gresit pe sevalet, raspandita larg ca prejudecata a societatii si invatata la economie. Daca ar fi accidente de parcurs cum spun unii teoreticieni cu masca inocentei pe fata, ar trebui sa revenim la normal. Nu va fi asa, ne asigura chiar noul presedinte al SUA; vechea scoala a afacerilor care a dus la criza va fi scoasa din circulatie. Dar odata cu aceasta schimbare in sectorul economic, schimbarea, ca principiu calauzitor, se poate manifesta si in alte domenii. In politica in primul rand. Dar putem spera ca si in educatie. Intrucat o calitate a invatarii este „anticiparea", exista minti mature, in nordul Europei sau in Asia de Sud si Sud-Est de pilda, care nu asteapta valul mondial al inovarii, ci se pregatesc pentru el. Deci criza, cu toate dezastrele ei, este si o sansa data societatii de maine.

Interviu preluat din Ziarul Financiar.

Avem o dilemă nouă

Dilema este următoarea: înțeleg că publicația Dilema veche se adresează doar unor elitiști, în sensul că cititorii lor sunt câțiva și diferiți de toți ceilalți. Ce nu înțeleg eu este dacă, într-adevăr, aceștia sunt atât de diferiți încât nu pricep nici sensul cuvintelor și nici valoarea banilor, sau, ei, bieții cititori, sunt, de fapt, oameni normali, ca noi toți, doar că scriitorii articolelor ce le sunt vârâte sub nas îi cred tâmpiți peste măsură?

Doamna senator Cristiana Irina Anghel semnalează pe Facebook un articol din Dilema veche exclusiv web, intitulat Un tablou: profitoarea încercănată, „stafia” de la CNA şi jurnalistul furios și semnat de un domn Cezar Paul-Bădescu, despre care aflu, tot de la Dilema veche, că este absolvent de facultate și redactorul șef al suplimentului Adevărul literar și artistic. Adică, dacă cineva te întreabă ce ești, tu, când ai 45 de ani, răspunzi că ești absolvent de facultate. Și ce mai ești, continuă să te întrebe cineva? Sunt și redactor șef la nimic, răspunzi tu cu modestie.

Acest autor de articol dilematic vechi spune, în esență, că domnia sa este convins că doamna senator Anghel a stat 70 de zile în greva foamei în anul 2010 pentru nimic altceva decât pentru a primi un beneficiu de 13 mii de lei de-a lungul anului 2011 și o parte din 2012, precum și pentru a fi pusă pe listă la alegerile din 2012.

Concomitent, același autor mai crede și că domnul Robert Turcescu de la B1 TV este de condamnat doar pentru că a oferit „un spectacol jalnic”, a urlat, a dat cu tifla și a vorbit urât într-o emisiune pe subiectul acesta al grevei foamei și consecințele ei materiale pentru grevistă. Altfel, în mintea domnului Paul-Bădescu, domnul Turcescu „are dreptate”.

Numai că dreptatea domnului Turcescu este idioțenie curată. El îl convinge pe domnul Paul-Bădescu că 13 mii de lei, chiar transformați în mintea convinsului în 3000 de euro, reprezintă o sumă pentru care merită să faci greva foamei până în pragul extincției, mai ales atunci când ea urmează să îți fie plătită după un an și în contul unor activități pe care urmează să le prestezi. Iar domnul Paul-Bădescu se repede să își convingă cititorii elitiști de rezonabilitatea acestei idioțenii.

Este foarte probabil ca domnul Cezar Paul-Bădescu să nu fi fost plătit niciodată pentru drepturi de autor, rezultate din propria sa muncă și creație. Sau, să fi fost plătit cu sume mult mai mici, pe măsura valorii propriilor creații, astfel încât 3000 de euro să i se pară o sumă imensă, pentru care merită să faci greva foamei. Cum, la fel de probabil este că acest domn știe cât înseamnă cei 3000 de euro, dar îi consideră idioți și inculți pe proprii săi cititori, fiind convins că îi poate prosti și mai rău decât sunt, vânzându-le ca adevăr elucubrațiile scornite de propaganda anti orice se opune coabitării Băsescu-Ponta.

Nu mai pricep aprope nimic

Luni, 15 aprilie 2013, la Boston, în statul Massachusetts din Statele Unite ale Americii, spre finalul faimosului maraton anual, care aduce zeci de mii de atleți în competiție, în zona liniei de sosire, au explodat două bombe artizanale, ucigând trei presoane, între care un băiețel de opt ani și rănind 180 de oameni, dintre care aproape 20 grav. În mod firesc, un asemenea tragic și irațional eveniment a tulburat întreaga lume și a creat un val de simpatie și compasiune pentru americanii atât de pe nedrept loviți de o mână criminală, rămasă încă necunoscută.

În contextul reacțiilor la exploziile din Boston, marți, 16 aprilie 2013, am dat peste următorul citat: „În numele României vreau să prezint condoleanţe, dar şi solidaritate. Este un moment în care România realizează cât de important este angajamentul în parteneriarul strategic cu Statele Unite ale Americii, cu lumea occidentală. Suntem aliaţi în faţa unor duşmani comuni”. El este postat pe site-ul Antenei 3, postul de televiziune de știri aparținând Grupului Intact și este atribuit domnului Ponta Victor, premierul. Mai mult, citatul este însoțit de o fotografie a unui ecran de televizor, pe care se vede vorbind domnul VictorPonta, prim ministru, „prin telefon”.

Dacă dai click pe imagine, pe site-ul Antenei 3, nu aici, poți vedea segmentul de emisiune, de marți, 16 aprilie, ora 13.03, în care, prin telefon, domnul Ponta zice: Îmi exprim „compasiunea și solidaritatea față de victimele de ieri de la Boston, din Statele Unite. Faptul că ... Guvernul României și în numele României vreau să prezint, repet, condoleanțe dar și solidaritate. Este încă un moment în care cred că România realizează cât de important este angajamentul nostru în parteneriatul strategic cu Statele Unite ale Americii, cu lumea occidentală. Suntem aliați în fața unor dușmani comuni și cred că orice efort și orice sacrificiu pe care România îl face și va face în continuare, pentru acest ... în această bătălie dreaptă, alături de aliații noștri este justificat și, repet, în asemenea momente tragice, încă odată, vreau să spun că suntem alături de partenerii noștri, și trebuie să fim și în continuare, într-o lume care, iată, ne confruntă, din păcate, cu evenimente de acest fel. Am exprimat și în scris  pentru Guvernul American această poziție a noastră. Vreau însă să o spun și public și să arăt compasiunea și solidaritatea noastră în fața unei tragedii de acest fel.”

Trimis fiind de domnul Ponta, prin mențiunea că domnia sa a „a exprimat și în scris pentru Guvernul american această poziție a noastră”, am ajuns la scrisoarea domniei sale, redactată în engleză și adresată domnului Duane C. Butcher, însărcinatul cu afaceri ad interim al Statelor Unite ale Americii la București, în care domnul Ponta îi spune domnului Butcher că domnia sa a aflat cu profund regret și adâncă preocupare despre exploziile de la maratonul din Boston care au dus la moartea unor cetățeni americani și rănirea multor civili inocenți. Apoi, în numele Guvernului României și al său personal, domnul Ponta îi cere permisiunea domnului Butcher să transmită familiilor victimelor sincerele lor condoleanțe, împreună cu cea mai adâncă solidaritate cu poporul american. În final, domnul Ponta arată că dorește să exprime compasiunea lor pentru persoanele care au suferit răniri în timpul acestei întâmplări tragice și șocante.

Ce nu înțeleg eu, sub nicio formă, din aceste fapte?

Nu înțeleg de ce Antena 3 pune între ghilimele, adică sub forma unui citat al literam, vorbele domnului Ponta într-o formă ciuntită. Dacă mă iau numai după textul antenist, fără să văd și videoclipul, nu pot decât să înțeleg din „știrea” A3 că premierul vorbește în numele României și nu al guvernului al cărui șef este. Tot în numele României rezultă că afirmă domnul Ponta că avem de-a face cu un moment în care această Românie realizează cât de important este parteneriatul strategic cu americanii și cu lumea occidentală. Asta, în condițiile în care domnul Ponta a spus sensibil altceva, referitor la vorbitul în numele Țării. Domnia sa a vorbit în numele Guvernului României și și-a dat cu părerea despre ce ar crede domnia sa că realizează (în sensul că își dă seama) România.

Apoi, nu înțeleg câtuși de puțin de ce domnul Ponta corespondează cu însărcinatul cu afaceri al Statelor Unite la București și nu cu omologul său american. Chiar dacă speră domnul Ponta, așa cum a și mărturisit, că scrisoarea sa este „pentru Guvernul american”, acest înscris va ajunge, în cel mai bun caz, în copie, pe masa domnului Gordon, directorul de spațiu din ministerul de externe american, sau asistentul secretarului de stat pentru Europa, din Departamentul de Stat, cum li se spune pe la ei pe acasă. Dacă acesta va crede că este cazul, va face o mențiune verbală către șeful său, adjunctul secretarului de stat, sau va bifa în scris că premierul român și-a exprimat compasiunea, într-un registru național deschis în acest scop. Dacă nu va considera că este cazul, sau dacă nu a fost deschis un asemenea registru, știrea că domnul Ponta și-a exprimat în scris poziția pentru Guvernul american va rămâne doar pentru ochii domnului Gordon. Posibilului argument că premierul român nu are un omolog clar identificat în administrația Statelor Unite ale Americii, unde președintele lor cuprinde cele două funcții românești de președinte și de premier, îi pot aduce contra-argumentul că, fiind vorba doar de un mesaj de compasiune, oricine îi poate scrie președintelui american Barack Obama personal, fără să încalce niciun protocol.

În context, nu înțeleg chiar deloc de ce i-a zis domnul Ponta  acestui mesaj de compasiune „poziția noastră”.

Cum nu înțeleg nici ce are de-a face parteneriatul strategic și dușmanul comun cu bombele de la Boston. Nu ne putem lua după ipoteza improbabilă că domnul Ponta știe domnia sa ce știe și că astfel a ajuns la concluzia că atentatorul sau atentatorii sunt dușmani comuni ai României, Statelor Unite ale Americii și Occidentului, pe când președintele american și toți agenții și analiștii lui nu știu încă cine este autorul exploziilor și nici ce scopuri a urmărit acesta.

Singurul lucru pe care îl pricep este că domnul Ponta Victor, premierul român, vrea să facă frumos față de americani oridecâteori are ocazia. Și nu atât față de americanii-americani vrea să se arate domnia sa drăguț, ci față de cei ce își iau informațiile din presa noastră, cea de proces verbal.

Dar iar nu înțeleg de ce trebuie să facă frumos atât de stângaci și atât de șters, domnul Ponta. Ca să nu mai vorbim că un atac cu bombe pe o stradă din Boston este cea mai nepotrivită ocazie să te arăți drăguț când faci frumos.

Contul curent ca veste bună

„Pe primele două luni ale anului, este pentru prima dată când avem un sold al comerţului exterior pozitiv. Cred că prima dată de la Revoluţie. Sigur, unii dintre dumneavoastră or să se mire, cum s-a întâmplat. S-au cumulat efectele în timp şi iată că reuşim să reducem deficitul de cont curent, chiar să avem surprize precum cele de pe primele două luni ale anului.” Acestea sunt cuvintele domnului Băsescu Traian, rostite luni, 15 aprilie 2013, cu ocazia ungerii în funcția de ministru de justiție a domnului Robert-Marius Cazanciuc.

Nu ar trebui să fie o surpiză pentru nimeni că un domn Băsescu Traian numai zâmbet, anunțând o veste bună, este tot același domn Băsescu Traian, președintele României de azi, de ieri și din totdeauna, așa cum îl știm. Adică inexact, ca să nu spunem incult, aburitor, ca să nu spunem panglicar și disprețuitor pentru orice normă impusă de demnitatea funcției, ca să nu spunem penibil. Înainte de a arăta de ce îl vedem și cu ocazia aceasta pe domnul Băsescu așa cum i-am zis mai sus, trebuie să fac precizarea că, atunci când se adrezează cu „dumneavoastră”, în citatul cu care am deschis acest articol, domnia sa vorbea cu membrii Guvernului Ponta, sau ai „Cabinetului”, cum l-a denumit el, ca și când președintele României ar fi rege, iar Constituția l-ar fi dotat pe acel rege cu un Cabinet de sfătuitori ai suveranului.

Totul a pornit de la un comunicat al Băncii Naționale a României, care arată că „în perioada ianuarie - februarie 2013, contul curent al balanţei de plăţi a înregistrat un excedent de 327 milioane euro, comparativ cu un deficit de 657 milioane euro în aceeaşi perioadă din anul 2012”. Bineînțeles, acest comunicat este destinat celor alfabetizați în limbajul macro-econimic, ceea ce, evident, nu este cazul domnului Băsescu, analfabet nu numia în acesta, dar și în multe alte limbaje, cu excepția celui de mahala.

Am să prezint, foarte pe scurt, despre ce este vorba cu termenii macro-economici folosiți aici, nu atât pentru domnul Băsescu, deoarece domnia sa, oricum, nu ar înțelege mare lucru, cât pentru domnul Ponta Victor, premierul „Cabinetului”, care a declarat în mai multe rânduri că, pentru domnia sa, menținerea domnului Băsescu în funcția de președinte al României este o politică de stat.

Contul curent este unul dintre cele două componente ale balanței de plăți, celalaltă componentă fiind contul financiar, sau contul de capital. Balanța de plăți, așa cum îi arată și numele, se determină prin scăderea banilor ieșiți dintr-o țară, din banii care au intrat în aceiași țară, pe o anumită perioadă de timp. Evident, dacă au intrat mai mulți bani decât au ieșit, balanța de plăți este pozitivă, ceea ce este bine, din punct de vedere al descrierii situației macro-economice a acelei țări. Contul curent se referă la partea din acei bani care vine din, sau se duce în activitățile de export-import, fie ele cu bunuri sau cu servicii, la care se mai adaugă și sumele rezultate din venituri și din transferuri curente.

Așa că, atunci când Banca Națională comunică vestea că România a avut un cont curent pozitiv, asta nu înseamnă că a avut un comerț exerior pozitiv, ci că, adunat acest comerț exterior cu veniturile și cu transferurile curente, rezultatul a fost unul pozitiv. Concret, comunicatul Băncii Naționale chiar arată că partea de comerț exterior cu bunuri și servicii a fost, de fapt, negativă cu -23 milioane euro. Numai comerțul exterior cu bunuri a înregistrat de unul singur o balanță negativă de -175 milioane euro. Doar faptul că a fost o balanță pozitivă a serviciilor, o reducere a deficitului comercial și că au intrat o mulțime de bani în Țară prin transferuri, cum sunt banii trimiși acasă de românii care lucrează în străinătate, am ajuns să avem un cont curent pozitiv, pe două luni. Și acest pozitiv nu este în mod absolut, ci doar în comparație cu aceiași perioadă a anului trecut.

De aici rezultă că domnul Băsescu Traian a fost, ca să ne exprimăm elegant, inexact atunci când a zis că „avem un sold al comerțului exterior pozitiv”, în condițiile în care el a fost unul negativ. Este drept că, anul trecut, deficitul pentru aceiași perioadă a fost mult mai mare, dar un deficit tot deficit rămâne, adică un sold negativ. Doar domnul Băsescu îi poate spune acestui deficit că este „pozitiv”. Confuzia asta dintre „soldul” comerțului exterior și contul curent nu este nouă la acest domn. Chiar dacă cei pricepuți din jurul domniei sale nu îndrăznesc să îi spună cum stă treaba cu înțelesul conceptelor cu care „operează” președintele în discursurile sale, ori ei îi spun dar domnia sa nu este atent, atunci măcar bunul simț, dacă l-ar fi avut, i-ar fi indicat că trebuie, cu siguranță, să fie o diferență de conținut între acestea două concepte, deoarece unul este cuprins în cealălalt.

Cu finețea unui hipopotam care traversează o expoziție de porțelanuri, domnul Băsescu îi face mai proști și mai nepricepuți decât domnia sa pe membrii „Cabinetului” Ponta, atunci când le zice că, fără niciun dubiu, unii dintre ei stau cu gura căscată, mirându-se cum de s-a întâmplat o așa minunte de cont curent pozitiv, pe două luni, comparativ cu aceleași două luni ale anului trecut. Adică, ei habar nu au despre marea economie, cum de se produce ea, ca să nu mai vorbim de faptul că nu au niciun merit în facerea minunii respective.

De altfel, ca să nu fie niciun dubiu că meritul nu este al acelor gură-cască prezenți și martori la darea veștii celei bune, domnul Băsescu a ținut să subilineze că aceasta este rezultatul unor „cumulări în timp a efectelor”, adică a rezultatelor muncii guvernelor Boc-Ungureanu.

Iată cum a reușit domnul Băsescu să își adjudece un moment istoric, care s-a petrecut „pentru prima dată de la Revoluție”. Sau, mai corect, cum a reușit să își facă din nimic un subiect de rumegat pentru „presa” românească de proces-verbal. Care subiect a luat locul altuia mult mai puțin istoric, ba chiar devenit banal prin frecvența mare de producere, cel al dezicerii aceluiași domn Băsescu de propriile angajamente, promisiuni sau declarații.

Probabil și dumneavoastră ați uitat deja că momenul anunțării veștii nemaipomenite a contului curent pozitiv pe două luni a fost cel al depunerii jurământului de învestitură a domnului Cazanciuc pentru funcția de ministru de justiție. Este vorba despre același domn Cazanciuc căruia domnul Băsescu îi pocea numele în „Cazancioc”, când declama că „un președinte care ține la Justiție o va proteja” de acesta și nu îl va numi pe acest Cazanciuc într-o funcție pentru care îl pregătesc „ventilatoarele zvonurilor”.

Premierul Ponta nu stă degeaba ci decide

În ultima parte a săptămânii trecute, am văzut pe ecranul televizorului doi politicieni tineri români, declarați de orientare socialistă, care au spus, în esență, același lucru, și anume că ei sunt infailibili în gândire și acțiune pentru că se află în funcțiile în care se află. Nu știu câtă cultură generală au domniile lor, dar argumentația asta, că ei știu mai bine pentru că sunt pe funcția cutare are un precedent în epoca imperială timpurie a Romei Antice, când tânărul împărat Caligula și-a instalat calul în funcția de senator, animalul primind astfel, instantaneu și automat, toate calitățile necesare îndeplinirii funcției, inclusiv cele de gândire critică și de decizie rațională.

Sau, cine știe, poate că respectivul armăsar a rămas și ca senator roman cu aceleași calități cabaline pe care le-a avut și înainte de numire, inclusiv cele de inteligență modestă și lipsă de măiestrie în luarea deciziilor, numai că împăratul, în imensa lui putere, a decis că un cal poate dobândi calități umane superioare așa cum își dobândește numele. Pentru că, nu întâmplător, cabalina primise numele Incitatus, care nici nu mai trebuie tradus în românește, limba noastră de sorginte latină.

Unul dintre cei doi tineri politicieni amintiți mai sus este domnul Dan-Coman Șova, contextul fiind dezbaterea nominalizării unor procurori controvresați pentru funcții de conducere în parchete, sub impresia publică a împărțirii controlului nedemocratic și inacceptabil al acestor procurori între președintele României și premierul aceleiași țări. Domnul Șova a spus că domnia sa știe orice mai bine decât oricine altcineva prezent la locul discuției, pentru că este profesor universitar de drept, numai pentru ca să se arate, de fapt, total incompetent în a emite judecăți de valoare legate de subiectul numirii procurorilor, ba, mai mult, ca să facă și greșeli grosolane în subiectul materiei dreptului, greșeli nepermise nici măcar unui licean pasionat de acest subiect. Cu toate astea, domnul Șova a continuat să ridice glasul în emisiune, vorbind peste oricine a îndrăznit să spună altceva, sperând, probabil, că doar-doar ar putea suplimenta precaritatea intelectuală și informativă a intervențiilor sale cu credibilitatea dată de decibelii propriei sale voci.

Cum ați putut bănui din titlu, celălalt tânăr politician la care ne referim aici este domnul Ponta Victor, premierul României. Domnia sa ne-a reamintit că este prim-ministru, funcție în care nu poate să stea degeabă, ci trebuie să ia decizii. „Când mi-am asumat calitatea de lider - al PSD întâi, după aceea, de prim-ministru - mi-am asumat-o ca să iau decizii. Am mai luat şi înainte, vă anunţ că o să iau şi de acum încolo decizii care nu vor fi pe placul tuturor, care vor fi controversate, care vor fi criticate, dar nu m-am făcut nici preşedinte la PSD, nici prim-ministru, ca să nu fac nimic sau, eventual, ca să fac frumos, să mă lăudaţi tot timpul. Ci mi-am dorit aceste două funcţii ca să iau decizii”, ne-a explicat domnul premier.

Fiind vorba de același context al nominalizării unor procurori pentru funcții de șefi în Ministerul Public, domnul Ponta a ținut morțiș să aducă trei argumente în favoarea deciziilor sale, între care se distinge cea a nominalizării doamnei Kővesi Codruța în funcția de procuror-șef la Direcția Națională Anticorupție – DNA. Primul argument a fost că, făcând nominalizările, a „deblocat o situaţie de un an de zile nerezolvată”. Adică, este bine că a luat o decizie, care, dacă nu ar fi fost luată, ar fi continuat să țină situația nerezolvată. Al doilea argument a fost că l-a propus ca procuror general pe un domn Nițu, pe care îl selecționase doamna Mona Pivniceru, fostul ministru al justiției, prin procedura concursului. Astfel, a negat dorința domnului Băsescu Traian, președintele României, care l-ar fi preferat ca procuror general pe domnul Daniel Morar, fostul șef la DNA. Mai mult, făcând aceasta, domnul Ponta consideră „că monopolul pus de Monica Macovei, Daniel Morar şi cei din jurul său asupra instituţiei Parchetului a încetat ieri, prin acţiunea” sa.

În fine, cel de-al treilea argument a fost că, prin nominalizarea doamnei Kővesi, a „răspuns unor aşteptări, care pentru [domnia sa] sunt importante, ale partenerilor noştri europeni, aşteptări care, pe de o parte, spuneau să avem cât mai repede o procedură încheiată, să avem şefi la Parchet; pe de altă parte, spuneau: la DNA e foarte important ce persoană propuneţi, pentru că de un an de zile ni se tot spune de către tot felul de oameni, adversari politici, că scopul USL-ului este să pună mâna pe DNA, să oprească dosarele lui Voiculescu, lui Fenechiu, lui Dragnea şi nu mai ştiu cui şi să oprească lupta anti-corupţie. Or, propunând-o pe doamna Kövesi, toate aceste acuzaţii aduse un an de zile s-au dovedit simple minciuni şi am mai dat un semnal, nu pentru partenerii europeni, ci pentru România, pentru cine e corupt - nu doar de la PDL, ci şi de la PSD, şi de la PNL, şi de la PC - trebuie să ajungă în închisoare”. Iar, ca un corolar al realizărilor izvorâte din această decizie, „România nu mai este în acest moment o problemă a Uniunii Europene”, ne lămurește domnul premier Ponta.

Cu alte cuvinte, domnul Ponta ne spune că orice decizie este mai bună decât nicio decizie, că a creat un nou pol de justiție în România și că a răspuns unui deziderat european, care cerea ca la noi să fie anchetați nu numai adversarii politici, ci și dintre prietenii politici. Are, însă, domnul Ponta dreptate sau nu să creadă aceste lucruri și să se străduiască să ne facă și pe noi să credem asemenea domniei sale?

Singurul semn vizibil că are dreptate este dat de faptul că domnia sa e premierul României. De altfel, chiar așa a zis domnul Ponta, în același paragraf cu citatele de mai sus: „eu ştiu ce înseamnă – ca prim-ministru, vorbesc – să fii integrat în Uniunea Europeană, să fii acceptat în Uniunea Europeană sau, dimpotrivă, să fii considerat o problemă a Uniunii Europene”, ne-a asigurat domnia sa. Adică, dacă n-ar fi fost prim-ministru, n-ar fi știut nimic din toate astea.

Dacă am face însă abstracție de calitatea oficială dată de scaunul pe care se așează domnia sa când merge la serviciu, argumentele aduse în discuție de domnul Ponta nu ar mai fi atât de drepte.

Primului argument, cel cu decizia care deblochează o situație ce trenează de un an de zile, i se pot aduce următoarele critici. Deoarece nu a fost identificată și descrisă situația creată prin absența nominalizărilor la funcțiile de procurori șefi, noi nu știm care este situația propriuzisă și nici de ce ar trebui ea curmată. Nu am auzit de la nimeni, nici de la cel care numește procurorii, respectiv de la domnul Băsescu Traian, președintele României, nici de la cei care propun și supervizează procurorii, respectiv de la Consiliul Superior al Magistraturii – CSM, nici de la inspectorii europeni, cei care aplică Mecanismul de Cooperare și Verificare – MCV „pe justiție” și nici de la alții din interiorul sau din afara sistemului justițiar românesc vreo îngrijorare că Procuratura nu funcționază corect pentru că nu are șefi numiți, ci doar șefi delegați ori interimari. Pentru că, altfel, șefi are Procuratura, har Domnului!

Ce nu are și nu a avut niciodată Procuratura sunt acei șefi care să curme cu deplină autoritate și competență corupția instituționalizată din întregul sistem de justiție, care să fie liberi de angajamente oculte cu politicieni și interlopi, și care să îi îndepărteze din rândurile procurorilor pe cei cunoscuți ca fiind mână în mână cu infractorii, uneori chiar făcând vacanțele împreună cu aceiștia din urmă, fără niciun fel de jenă. Numai că o asemenea situație nu poate fi amintită de domnul Ponta în public, deoarece, imediat după amintire, domnia sa ar trebui să justifice nominalizările făcute exclusiv prin prisma acestor caracteristici negative ale situației, ce ar fi trebuit rezolvate de cei nominalizați. Ori, domnia sa a mărturisit că nu a făcut respectivele nominalizări pe criterii de probitate profesională și morală incontestabile, ci pe faptul că speră că o parte dintre nominalizați nu vor mai fi supușii necondiționați ai domnului Băsescu. Asta, deși o altă parte vor rămâne supuși aceluiași domn Băsescu și pe mai departe.

Tot pentru că nu a fost descrisă situația ce trebuia rezolvată, nu ne este clar cum de crede domnul Ponta că o serie de nominalizări ar rezolva, dintr-o dată, acea situație. Oare, doar nominalizările lipseau, ori lipseau oamenii necesari pe funcțiile de șefi? Ce s-a rezolvat prin nominalizări? În afară de certuri între procurori, de demisia domnului Morar dintr-o funcție pe care oricum nu se mai afla și de protestul prin grevă spontană al altor procurori legați ombilicalo-mafiotic de domnul Morar, ori de perorațiile pe aceiași temă ale domnului Băsescu, nu am putut constata alte „rezolvări” prin acțiunea domnului Ponta. Odată făcute, nominalizările au intrat într-o „procedură” de avizare la CSM de multe zeci de zile, după care vor ajunge la președintele Băsescu, pentru alte zile de așteptare a „deciziei” acestuia. Așa că, după „rezolvare”, situația pe care doar domnul Ponta o știe intim va continua să rămână aceiași încă un sfert de an sau mai mult.

Al doilea argument al deciziei premierului, cel al nominalizării deja nominalizatului și respinsului domn procuror Niță este la fel de subțire. Ca într-un fel de tango, cu pași înainte și înapoi făcuți simultan de cei doi dansatori înlănțuiți unul în brațele celuilalt, domnii Băsescu și Ponta spun ba că domnul Niță a fost respins acum o lună nu pentru că nu era bun să fie procuror general, ci pentru că ajusese să fie propus prin procedura „netransparentă” a concursului, ba că același domn Niță este acum propus pentru aceiași funcție de procuror general nu pentru că ar fi capabil și merituos, ci pentru că a fost găsit de doamna Pivniceru prin procedura concursului. Domnul Băsescu ne spune că îl acceptă pe domnul Niță, după ce l-a respins, doar pentru că îl propune domnul Ponta, iar domnul Ponta îl propune din nou pe domnul Niță doar pentru că l-a respins domnul Băsescu.

Tot neclar rămâne și sub-argumentul că această propunere ar avea meritul că, dintr-o dată, a curmat „monopolul pus de Monica Macovei, Daniel Morar și cei din jurul lor său asupra inistituției Parchetului”. Nimeni nu știe de unde ar rezulta că domnul Niță nu face parte dintre cei din jurul doamnei Macovei. Doar faptul că acestei nominalizări i se împotrivește domnul Morar nu este îndeajuns, acest domn fiind suficient de perfid pentru a promova pe cineva prin aparentă împotrivire.

Aici ar fi trebuit domnul Ponta să ne spună cât de grozav este nominalizatul domniei sale, cum cele făcute publice despre incompetența sa profesională și incapacitatea sa managerială sunt doar vorbe neacoperite de fapte, că, în realitate, domnul Niță este, prin simpla sa prezență, o garanție a separării Ministerului Public de toate mafiile politice sau infracționale care îl căpușează de atâta amar de vreme și că salvarea instituției vine tocmai de la acest domn. Dar, probabil, domnul Ponta nu a găsit asemenea motive de selecție. După cum a declarat, s-a bazat exclusiv pe alegerea făcută de doamna Pivniceru, pe când aceasta era ministrul justiției, neglijând domnul Ponta să rețină faptul că acea selecție s-a făcut printr-un concurs la care se prezentaseră doar câțiva procurori, mai mult aventuroși ori ambițioși decât merituoși.

Cel de-al treilea argument, cel al nominalizării doamnei Kővesi ca un fel de soluție miraculoasă pentru ca România să înceteze să mai fie „o problemă a Uniunii Europene” este la fel de neadevărat ca celelealte două. În primul rând, deși a zis că știe, se pare că domnul Ponta nu a înțeles cum funcționează Europa. După domnia sa, aceasta ar funcționa pe bază de „semnale” sau „explicații”, ori de satisfacerea unor cerințe exprese ale unora dintre indivizii care populează birocrația centrală ori cancelariile europene. Nimic mai fals.

Sunt doar trei condiții pe care o țară ca România trebuie să le îndeplinească în relațiile sale cu Europa, înțelegând prin această Europă atât Uniunea Europeană cât și statele membre ale acesteia. Prima și cea mai importantă este condiția de predictibilitate, atât instituțională cât și executivă. A doua condiție este cea a minimizării oricărui pericol pe care țara respectivă l-ar putea reprezenta pentru Europa, fie acel pericol unul economic, demografic, de securitate, ecologic sau de oricare altă natură. Iar a treia condiție este cea a maximizării satisfacerii unor interese comunitare sau naționale de către țara respectivă.

Condiția de supunere a guvernanților aborigeni față de birocrații sau cancelarii europeni, pe care domnul Ponta o invocă drept o condiție fără de care nu poate domnia sa guverna, se manifestă doar în măsura în care acea țară nu este suficient de predictibilă. Adică, dacă legile se schimbă de la o zi la alta, ori sunt ignorate fără nicio consecință, dacă relațiile de putere politică nu se stabilesc în vederea îndeplinirii unor programe, a unor politici sau idealuri naționale, care să ordoneze și să canalizeze eforturile în sferele puterii, ci predomină bunul plac ori cheful conducătorilor de orice fel și dacă aceștia se bazează pe relații oculte, netrasparente, iar puterea lor își trage seva din aranjamente mafiote și corupte, atunci acea țară nu este predictibilă. Orice evoluție, oricât de defavorabilă ar fi ea atât țării cât și Europei, este la fel de posibilă, în timp ce îndeplinirea celorlalte două condiții devine foarte problematică.

În contrapartidă, dacă o țară este predictibilă în actul de guvernare, care se bazează pe legi și proceduri clare și respectate cu sfințenie, dacă există programe de guvernare adevărate, care sunt transpuse în bugete și acțiuni executive pe termen lung, dacă sunt sancționate de justiție orice abateri de la norme și legi, indiferent de poziția în stat a făptașului, atunci celelalte două condiții așteptate de europeni vor fi discutate deschis de toți cei interesați, prin așa zisele negocieri, astfel încât toată lumea să aibă de câștigat de pe urma îndeplinirii lor.

Doar într-o țară impredictibilă ajungem să vorbim de persoane, de indivizi pe care „Europa” i-ar prefera în anumite funcții. Manifestarea preferinței pentru domnul Băsescu sau pentru doamna Kővesi sunt justificabile doar în măsura în care România este văzută în Europa ca fiind impredictibilă. Prin astfel de persoane, atât birocrații de la Centru, cât și naționalii din cancelariile europene speră că vor avea oarecare leviere de comandă pentru ca România să îndeplinească, la nivel minim sau chiar ușor sub-acceptabil, celelalte două condiții, de a nu crea probleme și de a satisface interesele europenilor. Numai că, de data asta, îndeplinirea acestor două condiții nu mai ia în considerare și interesele românilor. Ba, din contră, Europa ajunge foarte ușor să își satisfacă propriile interese pe seama românilor, în loc să găsească soluții reciproc avantajoase.

Dacă domnul premier Ponta Victor ar fi știut de aceste lucruri estențiale, și-ar fi dat seama că, ori de câte ori își apără deciziile cu explicația că așa i-a cerut Europa, nu face altceva decât să confirme că Țara al cărei guvern îl conduce este lipsită de predictibilitate în ochii europenilor, care încearcă să profite cât mai mult de o asemenea situație, pe seama românilor, desigur. Dar domnul Ponta nu știe, ci decide, că de aceea a dorit domnia sa să fie președinte de partid și permier de guvern.

Unitatea Uniunii

Faptul că s-a constatat public o divergență de opinii aparentă între domnii Crin Antonescu și Ponta Victor privind numirea doamnei Kővesi Laura Codruța la șefia Direcției Naționale Anticorupție din Procuratură a dus la speculația că Uniunea Social Liberală – USL, a cărei co-președinți sunt acești doi domni, s-ar putea rupe. Eu vin acum și vă spun că este imposibil ca Useleul să se rupă dintr-o divergență de opinii pe oricare subiect, pentru simplul fapt că nu a fost alcătuit printr-o convergență de opinii pe același oricare subiect.

Acum doi ani, Useleul nu a apărut ca un rezultat al convergenței unor idei sau idealuri comune, ori măcar a unor opinii comune între asociați, ci a apărut ca urmare a demersurilor făcute de domnul Băsescu Traian, președintele de atunci și de acum al României. Atunci, domnul Băsescu le-a spus clar foștilor săi colaboratori la guvernare din regimul ce îi poartă numele, respectiv Partidului Social Democrat – PSD, cu care a format primul guvern Boc, Partidului Național Liberal – PNL, cu care guvernase în primii patru ani de mandat, pe timpul Guvernului Popescu-Tăriceanu, precum și Partidului Conservator, cu ajutorul căruia formase acel Guvern Popescu-Tăriceanu, că nu va numi niciodată un premier desemnat de niciunul dintre aceste trei partide, decât dacă partidul respectiv va avea majoritatea absolută în Parlament. Și nu va accepta nicio propunere de premier de la nicio majoritate formată în Parlament, ci doar de la o formațiune politică aleasă majoritar în sufragiu universal.

Ca președinte al României, domnul Băsescu făcuse deja dovada că poate propune premier pe cine vrea sau visează domnia sa peste noapte, refuzând total abuziv o propunere a majorității parlamentare cu domnul Klaus Johannis de la Sibiu și nominalizând nu unul, ci doi premieri exotici, unul poreclit Livache, primar de sector bucureștean și altul funcționar la Banca Națională, care nu aveau nicio șansă să formeze vreun guvern, dar erau distribuiți în rolul pisicii arătate parlamentarilor că, dacă nu sunt cuminți, respingerea a două propuneri consecutive este egală cu dizolvarea Parlamentului și, evident, pierderea lor va fi mai mare decât cea a numirii unui premier agreat sau chiar inventat de domnia sa, Băsescul. Iar, din toate aceste „mișcări”, au rezultat nenumăratele guverne Boc, unul după altul, inclusiv cel format după ce Guvernul Boc anterior fusese demis de Parlament printr-un vot de neîncredere.

Deși domnul Băsescu își pierduse demult orice urmă de credibilitate politică sau administrativă, ajungând să nu mai aibă nici măcar o singură instanță în care să fi fost consecvent, între promisiune și decizie, șefii celor trei partide menționate mai sus l-au crezut și au inventat o nouă formă de asociere politică, care să țină loc unui partid-mamut și care să atragă suficient de multe voturi pentru a avea o majoritate absolută în Parlament, după alegerile din toamna-iarna anului 2012. Așa s-a născut Useleul.

Deci, singura rațiune de a fi a acestui USL a fost să îi forțeze constituțional mâna președintelui Băsescu să desemneze premierul pe care îl vor ei, useliștii și nu el, președintele.

Numai că domnul Băsescu nu i-a băgat în seamă. Sau, i-a băgat în seamă doar în măsura în care și-a bătut joc de ei și, implicit, de electoratul lor. Le-a spus că o coaliție de partide nu se pune, ci trebuie să fie o formațiune politică de sine stătătoare. Așa că useliștii s-au dus la tribunal să își înregistreze uniunea, ca să îl satisfacă pe președintele jucăuș. La care, acesta din urmă le-a spus că formațiunea politică trebuie să fie partid politic și nu uniune, pentru că așa scrie Constituția. Fiind un pic cam mult să se contopească într-un singur partid, cele trei membre ale uniunii, unite la comanda domnului Băsescu, au organizat trei congrese simultane, în care au adoptat un singur „program” politic și un singur nominalizat la funcția de premier, respectiv la cea de președinte. Despre aceasta din urmă nu fusese vorba, dar nu se făcea să rămână celălalt șef de partid fără portofoliu. Vorbim acum de doi șefi și nu de trei, pentru că PNL și PC deja se contopiseră într-o alianță sub conducerea președintelui de partid liberal. După care, domnul Băsescu chiar l-a pus premier pe domnul Ponta Victor, șeful PSD și coșeful USL, atunci când Guvernul Ungureanu a căzut în Parlament.

Numai că numirea domnului Ponta nu a fost un succes al Useleului, ci o șmecherie. În primul rând, ea a fost posibilă prin aparenta trădare a trădătorilor politici, adunați sub comanda generalului de carton Oprea G. într-un așa-zis partid. Aceștia trădaseră cele trei partide useliste numai ca, după reevaluarea prezidențială și includerea lor în guvernele Boc-Ungureanu, să își trădeze, cel puțin aparent, noii stăpâni și să se alăture Useleului, inițial printr-un acord, apoi printr-o alianță și, în final, printr-o contopire cu PSD. În al doilea rând, domnul premier Ponta ar fi trebuit să realizeze, în mai 2012, doar două revendicări majore ale populației sătule de atâta corupție și ticăloșie băsiste, respectiv alegeri anticipate și demiterea președintelui Băsescu Traian. Când colo, acesta le-a ratat pe amândouă, cu un talent deosebit, de parcă ar fi fost pus să combată aceste ținte, nu să le atingă.

A venit apoi vremea alegerilor locale, în vară, și a celor generale, în iarnă. La locale, Useleul nu a existat, practic, deși s-au făcut eforturi organizatorice de la centru pentru multe dintre județele Țării sau chiar pentru unele primării. Însă, fiecare a făcut ce a vrut, în teritoriu. Cu rezultate mai bune decât s-au așteptat, useliștii au clamat apoi o victorie a uniunii în acele alegeri. De fapt, adevărații câștigători ai alegerilor locale au fost dezertorii domnului Oprea G., care au confirmat istețimea șefului de a cumpăra voturi cu banii publici de pensii pentru militari, precum și partidul personal al domnului Dan Diaconescu Direct, care a capitalizat dezgustul pentru politică al unei părți semnificative a electoratului românesc, dezgust revărsat și asupra Useleului, bineînțeles.

În campania pentru referendumul de demitere a președintelui Băsescu, Useleul a contat ca o frână serioasă în atingerea obiectivului demiterii. Declarativ, propagandistic, Useleul s-a revendicat pe sine ca fiind forța politică ce și-a asumat greaua sarcină de a-l da jos pe președinte, deși, așa cum am arătat mai sus, nu acesta a fost obiectivul real al înființării sale. În fapt, însă, USL a acționat defectuos, atât la nivelul Guvernului, cât și al Parlamentului, pentru realizarea demiterii Băsescului. Dacă alungarea domnului Băsescu din Palatul Cotroceni ar fi fost nu singurul, ci doar unul din motivele reale ale constituirii Useleului, atunci această uniune ar fi trebuit să dispară imediat după constatarea dezastrului de la referendum.

Când colo, USL a intrat revigorat în alegerile generale din iarna lui 2012. Dacă, la referendum, peste șapte milioane de cetățeni au votat, fără succes, împotriva domnului Băsescu, la acele alegeri generale doar vreo patru milioane au votat cu Useleul, deși singurul subiect de campanie electorală a fost același domn Băsescu. S-a dovedit însă că numărul acesta de alegători a fost suficient pentru a le da useliștilor 70 la sută din locurile într-un parlament umflat cu pompa, ca să încapă și mai mult de o sută de perdanți ai acelorași alegeri, din rândurile băsiștilor.

Numai că victoria în alegeri nu a contat. Adică, nu a contat votul milioanelor de cetățeni. Ceea ce a contat a fost sprijinul politic pentru „stabilitate” oferit de domnul Oprea G., care a fost răsplătit pentru aceasta cu funcția de vice-premier în noul Guvern Ponta, precum și „acordul de coabitare”, semnat de particularul domn Ponta cu instituționalul președinte Băsescu, înainte ca acesta din urmă să îl numească pe primul, din nou, premier. Deci, nu au contat atât existența și unitatea Useleului, cât au contat aranajmentele de culise al unuia dintre șefii uniunii, făcute cu foștii adversari politici.

Așa că, dacă unitatea Uniunii Social Liberale nu a fost șifonată de reducerea la nesemnificativ a rațiunii de a fi a acesteia, de ratarea tuturor obiectivelor politice asumate în campaniile electorale din anul trecut, nu vedem cum unele păreri divergente despre cum ar fi trebuit să fie gestionată problema numirii șefilor procurorilor, exprimate între leaderii useliști, ar putea să ducă la scindarea uniunii. Asta, mai ales că, în realitate, unitatea uniunii înseamnă posesia puterii de orice fel în România. Iar pentru menținerea acestei posesii, niciun sacrificiu nu este prea mare.

Profesorul indignat

Domnul Dan-Coman Șova este un cunoscut politician român, care va împlini pe data de 9 aprilie 40 de ani. Cu câteva zile înainte de această aniversare, domnia sa s-a prezentat la o emisiune de seară la Antena 3, unde a zis trei lucruri. În primă instanță, domnul Șova a zis că este profesor de drept la universitate și, deci, știe domnia sa mai bine subiectul cu procurorii care ar trebui sau nu să fie numiți în funcții de șefi de domnul Ponta Victor, premierul-ministru interimar de justiție.

Imediat după aceasta, același domn a mai zis că, după cunoștința și părerea sa, nominalizarea doamnei Kővesi Laura Codruța este singura soluție pentru ca domnul Băsescu Traian, președintele României, să semneze numirea celorlalți procurori propuși de domnul Ponta în funcții mari. Al treilea lucru spus de domnul Șova a fost mărturisirea că este indignat de ceea ce i se întâmpla în emisiune, adică fusese asemuit domnului Videanu, pentru modul arogant și nepoliticos în care țipa mai tare decât oricine în studioul televiziunii că știe el mai bine că domnul Ponta a făcut bine ce a făcut.

Față de aceste lucruri zise de domnul Șova, eu am o singură observație. Tot prin asemuire, dar de data asta cu un profesor universitar onest, nu văd cum s-ar mai putea prezenta, de a doua zi, acest domn în fața studenților săi, care să îl întrebe cum este cu principiile de drept, inclusiv cu independența justiției față de politic, când domnia sa consimțea cu o seară mai devreme, pe ecranul televizorului, la împărâțirea infulenței sau chiar a controlului procurorilor șefi între președintele României și premierul aceleiași țări, ca și când acest lucru ar fi fost unul normal. Asta, pe când o asemenea situație este una de corupție instituționalizată, care nu ar trebui predată în universitățile românești, decât dacă acestea își propun să formeze viitori juriști pentru a servi același sistem juridic deosebit de corupt.

Nimic nou sub soare în Procuratura românească

Din punctul de vedere al politicului aflat la guvernare, weekendul ce a trecut a fost dedicat „lămuririi” populației aborigene românești că, deși nu este bine și nici frumos, nu există altă cale de mers spre progresul Țării decât numirea doamnei Kővesi Codruța în funcția de procuror șef al Direcției Naționale Anticorupție – DNA. Marți, 2 aprilie 2013, se pare că va fi ziua în care se va decide dacă, într-adevăr, respectiva doamnă va fi numită sau nu pe această funcție, numirea urmând să fie făcută de domnul Ponta Victor, premierul aflat în situația de ministru interimar de justiție, împreună cu alte numiri. După aceea, cele decise de domnul Ponta vor fi avizate de Consiliul Superior al Magistraturii – CSM și, în final, semnate de președintele României, domnul Băsescu Traian.

În total, se pare că sunt vreo douăzeci de funcții de conducere, care ar trebui ocupate în Procuratură, între ele fiind și cele de la vârf, deținute, până de curând, în mod cam abuziv, de doamna Kővesi și de domnul Morar, prima ca procuror general, iar al doilea ca șef la DNA și, mai apoi, de procuror general adjunct și delegat ca procuror general.

Așa cum este abordată de domnul premier Ponta, întreaga problemă a numirii șefilor în Procuratură este una eminamente politică. Iar politica propriuzisă este că numirile trebuie făcute astfel încât să se mute controlul procurorilor șefi și ai subordonaților acestora de la domnul Băsescu și camarila domniei sale la domnul Ponta și colaboratorii săi.

Această problemă este cunoscută de toți cei interesați din Țară și din afara ei. În străinătate, se pare că sprijinul pentru domnul Băsescu Traian este mai mare decât cel pentru domnul Ponta Victor. De aceea, acesta din urmă se arată hotărât să facă un compromis, în sensul în care propune să obțină controlul doar asupra unora dintre procurori, alții fiind lăsați încă sub controlul Băsescului. Din acest compromis, domnul Ponta nu are cum să iasă prost, deoarece acum nu are niciun control, pe când, dacă se acceptă propunerea sa, această situație se va îmbunătăți exponențial pentru domnia sa. Nu numai că va avea prioprii săi procurori, dar va fi și recunoscut în străinătate ca posesor de putere politică. Ceea ce, în mintea domniei sale, nu este puțin lucru.

Necazul este că cei care încă mai sunt dispuși să îl servească pe domnul Băsescu sunt din ce în ce mai puțini. În ultimul timp, acest domn a pierdut câteva pârghii de control, ceea ce indică o tendință de slăbire a puterii sale. La faimosul CSM, plusul obținut prin punerea procuroarei Hăineală în scaunul de președinte, în pofida oricărei logici juridice sau a bunului simț, a fost anulat prin îndepărtarea din consiliu a doi băsiști evidenți, prin acțiunea în masă a judecătorilor din teritoriu. La partidul din care domnul Băsescu a continuat să facă parte, de facto, chiar dacă a renunțat la carnetul de membru, influența domniei sale este în cădere liberă, evidențiată și de ieșirea cu totul nemaipomenită a domniei sale pe o rețea de socializare, pentru a-și lua adio de la acest partid, după opt ani de președinte de stat obligat de Constituție să nu fie afiliat niciunui partid. În plus, în afara alternativei ca domnul Băsescu să rămână în sfera puterii politice și administrative și după expirarea mandatului său, peste mai puțin de douăzeci de luni, cei dispuși să îl servească pe domnul Băsescu știu că viața lor după schimbarea președintelui nu va fi foarte roză, chiar dacă actualii guvernanți se dovedesc total incapabili să îi facă să plătească pe cei care au greșit legal sau moral sub egida Regimului Băsescu. De aceea numele doamnei Kővesi este sursă de discuții contradictorii, pentru că domnia sa face parte dintr-o listă foarte scurtă, a celor care sunt constrânși să îl servească pe domnul Băsescu și în asemenea condiții.

Desigur, adevărata problemă nu este cea prezentată mai sus, ci faptul că, prin așazisul control politic asupra procurorilor, nu putem înțelege altceva decât menținerea și consolidarea sistemului complet corupt de justiție în România.

Moștenit de pe vremea comuniștilor, protejat de post-comuniștii de pe timpul domnilor președinți Iliescu și Constantinescu, perfecționat de fosta procuroare comunistă Macovei, sub autoritatea domnului Băsescu și cu binecuvântarea liberalului Popescu-Tăriceanu și consolidat, în ultimii ani, sub oblăduirea ambasadorului american la București și a comisarilor europeni, acest sistem corupt de justiție a ajuns să se personalizeze, purtând numele de Morar-Kővesi. Așa că, indiferent de „lămuririle”, argumentele sau chiar scuzele pe care le-ar putea formula domnul Ponta, premierul-ministru interimar al justiției, menținerea în discuție a doamnei Kővesi nu este altceva decât confimarea păstrării intacte a integrității și funcționalității sistemului de justiție românesc în forma sa cea mai coruptă.

De altfel, însăși mișcarea pe care intenționează să o facă domnul Ponta săptămâna aceasta, să „rezolve criza” numirii șefilor procurorilor prin acceptarea influenței băsiste asupra unora dintre șefi, în speranța că președintele României va fi de acord să cedeze controlul asupra celorlalți procurori șefi domnului Ponta, este un demers corupt în esență.

How many roads must a man walk down

Before you call him a man?

Yes, n how many seas must a white dove sail

Before she sleeps in the sand?

Yes, n how many times must the cannonballs fly

Before they’re forever banned?

The answer, my friend, is blowin’ in the wind,

The answer is blowin’ in the wind.

How many years can a mountain exist

Before its washed to the sea?

Yes, n how many years can some people exist

Before they’re allowed to be free?

Yes, n how many times can a man turn his head,

Pretending he just doesn’t see?

The answer, my friend, is blowin’ in the wind,

The answer is blowin’ in the wind.

How many times must a man look up

Before he can see the sky?

Yes, n how many ears must one man have

Before he can hear people cry?

Yes, n how many deaths will it take till he knows

That too many people have died?

The answer, my friend, is blowin’ in the wind,

The answer is blowin’ in the wind.