Mircea Malita s-a nascut la 20 februarie 1927, in Oradea. Este matematician, diplomat, eseist, academician. Licentiat in matematica si filosofie, profesor (1972) la Facultatea de Matematica a Universitatii Bucuresti. In calitate de consilier al primei misiuni a Romaniei la ONU (1956-1960), director in MAE si adjunct al ministrului de Externe (1962-70), s-a dovedit un negociator versat, implicat in proiectele de deschidere politica si economica a tarii. Ministru al Invatamantului (28 febr. 1970 - 13 oct. 1972). A fost ambasador al Romaniei in Elvetia si la ONU (1980-82), apoi in SUA, de unde a fost rechemat in 1984 si indepartat din toate functiile publice. Membru corespondent (1974) si titular (1994) al Academiei Romane, membru al Clubului de la Roma si al World Academy of Art and Science. Consacra o buna parte a studiilor sale din afara matematicii relatiilor internationale, in lucrari ca "Diplomatia romana" si "Pagini din trecutul diplomatiei romanesti" (in colab.). Puntea intre formatia sa matematica & filosofica si istoria relatiilor internationale a fost modelul matematic. Pentru explorarea metodelor adecvate studiului proceselor sau evenimentelor istorice, a propus o disciplina noua, cliomatematica. A publicat volume de eseuri, aproape in totalitate incursiuni in istoria culturii si civilizatiei tarilor vizitate ("Aurul cenusiu", "Idei in mers"). Interviul acesta a fost inregistrat la sfarsitul lunii aprilie.
– Domnule academician, ati ajuns la o varsta venerabila, ati trecut prin diferite regimuri politice, ati fost martorul unor schimbari radicale in lume. Ce vi se pare important: cum a evoluat lumea din punct de vedere politic sau cum a evoluat ea din punct de vedere intelectual, descoperirile ultimelor decenii fiind de neimaginat in perioada dintre cele doua razboaie?
– Intr-adevar, niciodata lumea n-a stat pe loc si, daca vreti, in secolul meu scurt ce incepe cu incheierea primului razboi mondial, a avansat rapid in materie de civilizatie, adica stiinta si tehnologie, in principal. Dar in domeniul culturilor (valori, credinte, traditii) a fost un secol al extremelor, al produselor pernicioase, sfarsite toate, cand nu mai aveau suflu, tot in acest secol. Literatura, artele, filosofia au cunoscut, insa, momente de veritabila stralucire. As avea un amendament la intrebarea dvs.: ultimele decenii sunt monumente de confuzie si regres fata de perioadele anterioare.
– Ati fost la un moment dat ministru al Invatamantului. Unde credeti ca se afla acum invatamantul romanesc?
– Invatamantul este in impas. Nu e vina lui, ci a celor care au creat sau raspandit bolile de care s-a lasat contaminat. Probabil ca aceasta criza e la noi mai acuta si mai vizibila decat in alte tari, care considera eufemistic ca „problema educatiei nu e rezolvata".
– Sa nu ne ascundem si sa punem degetul pe rana: unde credeti ca se greseste acum cu reforma invatamantului?
– Am mandria de a spune ca am apartinut unui invatamant de excelenta. Creat de marele Spiru Haret, gasesc cu greu un om care sa se compare cu acesta in modernizarea Romaniei. De la el mostenim cuvintele-cheie: cunoastere (stiinta) si rigoare (disciplina). Dupa el, geograful Simion Mehedinti ne lasa doua cuvinte in titlul unei carti despre educatie, pe care a orientat-o la noi sapte generatii la rand: scoala muncii. Nici unul nu a neglijat umanitatile. Brancusi a urmat o scoala de arte si meserii. Stiinta noua a rachetelor care zboara azi a fost creata de un profesor de la Medias, Hermann Oberth, format la Universitatea din Cluj, pe care von Braun, cel cu racheta coborata pe Luna, il considera maestrul sau. Dar nu continuu cu enumerarea scolilor romanesti de creatie in stiinta (sunt gata sa va dau douazeci de ilustrari) care ne-au pus pe orbita globalitatii. Totul a pornit de la formulele lui Haret si Mehedinti.
– Credeti ca mai aplica cineva astazi principiul lui W. Edwards Deming dupa care v-ati ghidat, se pare, in activitatea dvs: „Nu-i suficient sa faci ce-i mai bun. Intai trebuie sa stii ce sa faci, apoi sa faci ce-i mai bun"?
– Intr-adevar, intrebarea care trebuie sa ghideze procesul de invatare a unui tanar este: ce stii sa faci? Dar daca scoala vrea sa-l asiste (caci nu ea il invata: invatarea e un proces individual) ar redacta programele sale cu perspectiva profesiunii in fata. Sa vorbeasca si sa-i familiarizeze pe tineri cu profesiunile existente si cu cele ce se prevad. Pasul urmator la „sa stii sa faci" este trezirea si cultivarea la tanar a vocatiei excelentei, performantei, perfectiunii care zace ascunsa in cutele mintii sale. E ca un program pe termen lung. Este o intreprindere grea in era imaginii si a hedonismului obsedat de consumarea clipei.
– Ca matematician, ati scris o carte intitulata „Modele matematice ale sistemului educational". Ce credeti ca ar trebui facut pentru ca educarea tinerei generatii sa aiba un alt continut?
– Inteleg si apreciez interesul dvs. pentru educatie. Sa continuam deci: continutul e totul. Ce trebuie sa stii ca sa faci ce-ti propui? Numarul de cursuri optionale, numarul de cursuri interdisciplinare, numarul de aplicatii si de stagii practice, numarul de biografii ale marilor creatori ai civilizatiei si culturii ar putea fi buni indicatori ai eficientei unui sistem educativ. Dupa cum vedeti, ma feresc de concepte vagi ca „valoarea" sau „calitatea", care seamana pentru cercetatorii de azi cu legendarul blestem al danaidelor de a strange apa marii cu o sita. Cred ca tendintele de retinut din experienta contemporana conduc pe termen mediu si lung la introducerea curriculum-ului individual determinat de obiectivul profesional vizat, la reinvierea profesorilor-tutori pentru ghidarea itinerariilor individuale, la introducerea „modulului" de cunostinte care inlocuiesc cursul oral, tratatul sau manualul-ceaslov, si un continut care este rezultatul combinarii interdisciplinare a modulelor. Astazi „continutul" e taiat in felii disciplinare.
– Declarati recent ca nu sunteti deloc incantat de felul cum arata omenirea la inceput de secol. De ce?
– Dupa sansa oferita de evenimentul epocal al incheierii Razboiului Rece, complet ratata de politicieni si de inmultirea doctrinelor anarhice si dizolvante, de curente permisive si care au dus la proliferarea fraudei, se pare ca apar prilejuri de revenire la realism, bun-simt, masura si cumpatare, rationament bun si inovator. Asa cum arata, portretul inceputului de secol e deplorabil. Tot al patrulea om din lume, chestionat asupra starii lui intr-un sondaj virtual, ar spune in trei cuvinte: „Mi-e foame". Tot al patrulea om din lumea ar fi tot atat de concis: „Mi-e frica". Primii sunt in stratul de jos al saraciei. Ceilalti, in stratul mijlociu al omului de rand. Sentimentul e normal pentru un glob cu 30 de conflicte deschise, cu inca atatea care mocnesc si cu atatea zone in care iesirea pe strada, noaptea, nu e recomandabila.
– Ce-i lipseste societatii de astazi?
– La UNESCO se afirma ca „razboaiele incep in mintile oamenilor si tot acolo trebuie oprite". Deci starea planetei arata in fond asa cum arata mintea omului de azi. Nu a celui care zboara in Cosmos sau coboara in strafundurile celulei. Se spune ca politica e o stiinta si o arta. Dar nu e nici stiinta, nici arta, atunci cand refuza sa fie rationala si realista, cand se lasa prada unor mituri sau unei exuberante grabnice, care darama „masura" inteleptilor. Exista talibani care jura stramb pe o carte sfanta de unde scot abuziv dreptul de a ucide. Exista talibani in cultura sau educatie care scot evolutionismul lui Darwin din manuale. Fundamentalisti asemanatori se intalnesc si in sectele altor religii decat islamul.
– Care este sfatul dumneavoastra pentru vremurile de criza?
– Criza e un simptom al turbulentei din mintea oamenilor invadata de doua pacate elementare: lacomia si trufia, condamnate de morala tuturor religiilor. Pui orgoliul deasupra, iese o criza politica. Duci lacomia dincolo de limitele admisibile, ai criza economica. Criza nu e accident de parcurs, ci accident de sistem, eroare de fabricatie sau proiect gresit pe sevalet, raspandita larg ca prejudecata a societatii si invatata la economie. Daca ar fi accidente de parcurs cum spun unii teoreticieni cu masca inocentei pe fata, ar trebui sa revenim la normal. Nu va fi asa, ne asigura chiar noul presedinte al SUA; vechea scoala a afacerilor care a dus la criza va fi scoasa din circulatie. Dar odata cu aceasta schimbare in sectorul economic, schimbarea, ca principiu calauzitor, se poate manifesta si in alte domenii. In politica in primul rand. Dar putem spera ca si in educatie. Intrucat o calitate a invatarii este „anticiparea", exista minti mature, in nordul Europei sau in Asia de Sud si Sud-Est de pilda, care nu asteapta valul mondial al inovarii, ci se pregatesc pentru el. Deci criza, cu toate dezastrele ei, este si o sansa data societatii de maine.
Interviu preluat din Ziarul Financiar.
Cred că toți „oamenii școlii„ ar trebui să „conspecteze„ interviul de mai sus.
RăspundețiȘtergereL-am citit în urmă cu ceva timp, astăzi l-am recitit, la cafea, în vreme ce dincolo de fereastră este primăvară.
Elevii de gimnaziu, cei din clasa a VIII-a, au pauză între probele de simulare.
Mă întreb cum ar vorbi Domnul Mircea Malița despre tocita formă de admitere în colegii și în licee.
Îmi place nu doar cuvântul ”rigoare”, îmi place realitatea pe care o denumește.
RIGOÁRE, rigori, s.f. Asprime, severitate, strictețe, strășnicie. ♢ Loc. adj. De rigoare = care este cerut de o anumită împrejurare, de o anumită etichetă; potrivit împrejurării. ♢ Loc. adv. La rigoare = în caz de extremă necesitate. ♦ (La pl.) Principii severe; rigurozitate. – Din fr. rigueur, it. rigore, lat. rigor, -ris.
Aș găsi alte sinonime, nu mi se par potrivite cele date de DEX.
Așa cum „ văd „ eu,„ rigoare„, în mintea mea , se asociază cu organizare cât mai exactă a unui proces cognitiv, respectând strict : caracteristici, relații, interdependențe.
Scopul? dezvoltarea gândirii.
Și a înfloririi acesteia.
Am învățat „rigoarea „ în școala generală, de la profesorul meu de Limba română- Domnul Gheorghe Fulga.
Îl pomenesc de câte ori am ocazia, mereu, cu venerație.
M-am străduit cât am putut să-l urmez, mai ales , în predarea gramaticii.
Chiar și la literatură poate exista rigoare. Dacă vrei, dacă îți propui și insiști să-i înveți pe copii să judece.
Rigoare în gramatică? da- scheme luminoase, limpezi, culori, linii, săgețele.
Îți vine să mângâi fiecare obraz de copil, când îl vezi luminându-se că pricepe de ce „adjectivul” devine atribut adjectival, dar tot el este nume predicativ, în altă situație, când intră în relație cu altă parte de vorbire incompletă semantic.( fără terminologie savantă. ci doar pe baza logicii);
de ce același substantiv , cu formă identică, stă în dativ, respectiv, în genitiv.
Cred că „rigoarea „ ar trebui să fie cuvântul de ordine din clasele mici- scheme/ relații/subordonări, interdependențe.( fără terminologie greoaie, bineînțeles)
Toate cunoștințele de gramatică- aici se întâlnește ea cu matematica distinsului dumneavoastră „ musafir„- se învață temeinic prin rigoare.
Mai departe, ele ”sapă„ drumuri în gândire.
Cred că nu se șterg prea ușor învățămintele puse bine la locul lor.
De ce nu învață astăzi copiii carte?
Întâi , pentru că prea puțini sunt adulții care știu să-i învețe „SĂ ÎNVEȚE„, de ce să învețe, și pentru ce să învețe..
De aceea, mă tot întreb și eu„încotro„?
Mulțumesc frumos pentru porția de oxigen!
Ce spune, în esență, academicianul Malița este că, deși am irosit șanse epocale, tot mai avem ceva șanse de irosit. Inclusiv în domeniul învățământului, unde toate șansele par pierdute, în ochii unuia mai puțin avizat.
ȘtergereCât despre rigoare, așa cum ați și subliniat, ea este esențială în ordonarea actului cunoașteriiși și este opusă risipirii, așa cum focalizarea este opusă împrăștierii.