Un an cu demisul

Acum un an de zile, domnul Băsescu Traian, pe atunci președintele suspendat al României, a fost demis de mai mult de șapte milioane de cetățeni români cu drept de vot și susținut de cam un milion de alți asemenea cetățeni. Multe alte milioane de români nu s-au pronunțat. Ulterior acestei demiteri, Guvernul Ponta de atunci și Curtea Constituțională a României au colaborat strâns la invalidarea referendumului care a colectat aceste voturi, păstrându-l astfel pe domnul Băsescu Traian în fotoliul prezidențial.

Această situație a fost unanim considerată un eșec al coaliției aflată la guvernare, numită Uniunea Social Liberală – USL, așa cum a fost considerată, de către unii, o înfrângere din cauza imixtiunii externe în afacerile interne politice ale României, imixtiune practicată mai ales de comisarul șef Barroso de la Bruxelles, de cancelara Merkel de la Berlin și de funcționarul servant civil Gordon de la Washington D.C.

Cu mintea românului de pe urmă, putem constata, acum, la un an de la referendumul de demitere, că menținerea domnului Băsescu Traian în scaunul prezidențial a fost un succes de răsunet al USL.

Nu sunt mulți cei care mai țin minte sau mai țin cont de faptul că USL s-a născut exclusiv ca reacție politico-organizatorică la declarația publică a domnului Băsescu Traian că, în afară de situația ipotetică în care un partid politic va câștiga alegerile generale cu o majoritate absolută, adică de peste 50 la sută, va numi orice premier va vrea domnia sa, mai puțin pe domnul Ponta Victor de la Partidul Social Democrat - PSD. Așa că partidele social democrat, național liberal și conservator au creat o uniune ce se apropia cât mai mult de ceea ce se înțelege, în mod normal, printr-un partid, în ideea că vor câștiga majoritar alegerile din 2012 și vor putea să impună președintelui Băsescu premierul pe care îl vor ei și nu domnia sa. În consecință, o eventuală demitere a domnului Băsescu Traian prin referendumul din 29 iulie 2012 ar fi făcut caducă Uniunea Social Liberală, astfel încât, la alegerile din toamna aceluiași an, cele trei partide constitutive nu ar mai fi avut de ce să „meargă” împreună la vot.

În plus, la momentul demiterii, pentru inițiați a fost evident că menținerea domnului Băsescu pe funcție, cu piatra de moară a celor peste șapte milioane de voturi de demitere legată de gleznă, reprezenta o garanție că cel puțin două treimi din acele voturi de la referendumul de demitere vor reveni aceluiași USL rămas unit, la alegerile generale de peste patru lui, acesta obținând, deci, cel puțin jumătate plus unu din vorturile românilor. Ceea ce s-a și întâmplat, cu vârf și îndesat.

Pe lângă această garanție confirmată, Useleul nici nu a mai avut nevoie să cheltuiască bani și eforturi pentru o campanie electorală bazată pe opțiuni și programe politice menite să rezolve problemele strategice ale României, cum sunt subdezvoltarea cronică, sărăcirea accentuată a populației majoritare, emigrația inteligenței românești și a forței de muncă bine pregătite, instituționalizarea corupției, generalizarea controlului crimei organizate asupra unor instituții publice, proasta guvernare, subordonarea necondiționată a Țării finanței internaționale și companiilor multinaționale, precum și altele asemenea. Tot ce a trebuit să facă Useleul a fost să se declare antibăsist și să le dea speranțe românilor că ceea ce nu s-a putut realiza prin referendum, adică demiterea domnului Băsescu Traian, s-ar putea face prin activitate parlamentară majoritar antibăsistă.

Este drept că, după alegerile generale de anul trecut, s-a produs o oarecare confuzie odată cu desconspirarea pactului de coabitare semnat între uselistul-pesedistul domn Ponta Victor și președintele menținut sau revenit Băsescu Traian. Toată lumea se aștepta ca Useleul să purceadă la anihilarea președintelui demis, odată ce acesta nu mai era folositor cauzei de uniune politică între partidele constitutive, majorate, între timp, de la trei la patru, prin introducerea în ecuație a dezertorilor politici comandați de generalul Oprea. Când colo, a apărut coabitarea, în mod cu totul inexplicabil. Apoi, din gesturile și atitudinile politice ale domnului premier Ponta Victor, am putut intui că respectiva coabitare era necesară, cel puțin pentru câteva luni, pentru a-i permite premierului să preia, în nume propriu, proiectele internaționale care justificau efortul străinătății de menținere a domnului Băsescu în funcție, cum sunt exploatările de resurse naturale, afacerile cu autostrăzi sau achiziția de armamente.

Acum, după mai bine de o jumătate de an de coabitare și, mai ales, odată cu începerea campaniei populare a domnului Băsescu Traian de înființare și promovare a unui nou partid personal, ne dăm seama că, de fapt, domnul Băsescu este menținut în continuare în ecuația politică românească pe același considerent pentru care nu a fost demis acum un an. Adică, prezența domniei sale în fotoliul prezidențial de la Palatul Cotroceni este foarte benefică useliștilor, în perspectiva alegerilor euro-parlamentare de la anul, chiar dacă, pentru orice altceva, domnul Băsescu este la fel de malefic sau de malign în a frâna progresul României, cum era și acum un an. Ba, parcă, chiar ceva mai malefic și mai malign, de când nu prea mai are ce să piardă.

Un caz de credibilitate

Dacă un om onest, civilizat și responsabil ar fi un procuror făcut prin decret semnat de o anumită persoană, iar acea persoană își exprimă public opinia că altei persoane, fie ea fizică sau juridică, ar trebui să i se închidă gura, să nu mai poată spune nimic, nici măcar ceea ce spune în prezent, acel om onest, civilizat și responsabil nu ar putea „instrumenta” un caz penal împotriva acelei persoane vorbărețe, chiar dacă, în intimitatea sa ar fi convins că respectiva persoană fizică sau juridică este vinovată, pentru simplul motiv că și-ar pierde credibilitatea ca procuror.

Ceea ce, pentru un om onest, civilizat și responsabil este foarte important, deoarece el știe că, fără credibilitate, nu poate înfăptui niciun act de justiție în numele publicului. Și mai știe că, deși este numit prin decret al președintelui Țării, procurorul este un angajat al Ministerului Public, deci este în serviciul exclusiv al publicului.

Din punct de vedere instituțional, procurorii nu au în mandat să investigheze și să propună sancționarea nici unui delict de presă sau de opinie. Și asta, pentru simplul fapt că, în materie de informare și opinie, publicul are mijloace directe de sancționare a oricărui delict sau abatere de la normele scrise sau nescrise ale comunicării publice. Concret, publicul din România nu are nevoie de procurorii angajați în Ministerul Public să îl protejeze de presă sau internet sau alte mijloace de comunicare în masă, pentru că el poate sancționa direct și nemjilocit oricare asemenea delict sau abatere, prin calitatea sa evidentă de consumator de informații și opinii.

Așa că, oridecâteori vom vedea un procuror sau o procuroare, fie el mandatat să „instrumenteze” un caz oarecare sau fie ea președintele Consiliului Superior al Magistraturii, că se ia de oamenii din presă sau, și mai grav, de o entitate de presă, cum este televiziunea Antena 3, vom ști că acel procuror sau acea procuroare servește interesele altcuiva decât cele ale publicului. În cazul concret al „anchetării” sau „urmăririi penale” a întreprinderii private numită Antena 3, știm fără niciun dubiu că acel procuror sau acea procuroare servește interesele exclusive și personale ale domnului Băsescu Traian, președintele României, care este un domn notoriu în a îndemna oamenii să combată, să distrugă și să închidă gura postui de televiziune Antena 3.

Și, făcând acest serviciu privat, respectivii procurori își pierd, automat, credibilitatea. Pentru că este imposibil să servești, în același timp, și publicul și o persoană privată, chiar dacă respectiva persoană privată își zice, în mod abuziv și anti-constituțional, „șeful statului”. Am menționat aici titulatura ilegală pe care domnul Băsescu Traian și-o atribuie în mod tupeist pentru a sublinia faptul că, dacă procurorii ar fi vrut să îl servească pe acest domn nu ca persoană particulară ci ca șef al statului, ar fi trebuit nu numai să revină la Constituția Republicii Socialiste România, care stipula că președintele Țării este șeful statului, dar ar trebui să schimbe și titulatura instituției care i-a angajat și îi plătește din Ministerul Public în Ministerul Statului.

Există totuși o situație în care procurorul sau procuroarea este obligat sau obligată să îl servească pe domnul Băsescu Traian, chiar și cu prețul pierderii atât a credibilității proprii cât și a angajatorului, adică a Ministerului Public. Ne referim la situația în care procurorul sau procuroarea de care vorbim este ofițer sub acoperire al unuia din multele servicii secrete din România. Într-o asemenea situație, indiferent care ar fi acel serviciu, atâta vreme cât domnul Băsescu Traian este președintele României va comanda și serviciul respectiv, care face parte din Forțele Armate ale României. Așa că, implicit, domnul Băsescu Traian este nu numai cel care îl numește în funcție pe procuror, dar este chiar și șeful lui din vârful ierarhiei militare, dacă procurorul este și ofițer sub acoperire. Iar ordinul primit de la șef nu se discută, nici măcar pe subiectul credibilității acoperirii, ci se execută întocmai și la timp.

Desigur, nu generalizăm aici sub niciun chip. Am vorbit exclusiv de cazuri punctuale și nu de toți procurorii sau procuroarele din România. Ar fi și dificil de realizat o emulație între toți angajații Ministerului Public astfel încăt să se ajungă la situația că niciunul dintre ei nu va mai fi onest, civilizat și responsabil. Așa cum nu este posibil ca toți și toate să fie și angajați ai vreunui serviciu secret român, ca ofițeri sub acoperire. Chiar dacă aceste servicii sunt nenumărate, tot nu i-ar putea angaja pe toți cei din Ministerul Public.

Totuși, ca membri ai publicului, avem o problemă, aici. Niciodată nu vom putea ști, cu certitudine, care dintre procurori și procuroare sunt onești, civilizați și responsabili și care nu. Tot așa cum nu vom putea ști sub niciun chip care dintre procurori și procuroare sunt ofițeri sub acoperire, deci subordonați ierarhic militar comandantului Forțelor Armate ale României și care nu. Fără a arunca oprobiul public asupra tuturor anajaților Ministerului Public, ar trebui totuși să soluționăm această problemă, dacă vrem ca „actul de justiție” să funcționeze, cât de cât, în Țara noastră.

Nu știu însă cum s-ar putea face așa ceva. Doar ca un exercițiu de brainstorming, mă gândesc la o soluție de tipul declarației pe proprie răspundere. Adică, oridecâteori avem de interacționat cu un procuror sau o procuroare, indiferent de contextul în care are loc acea interacție, primul pas să fie solicitarea unei declarații pe proprie răspundere, dată de respectivul procuror sau respectiva procuroare că este onest sau onestă, civilizat sau civilizată, responsabil sau responsabilă și că nu este ofițer sub acoperire al nici unui serviciu secret român sau din străinătate.

Poate aveți și alte soluții, deoarece problema este gravă și presantă. Nu numai pentru Antena 3, ci pentru fiecare persoană fizică sau juridică din România, indiferent dacă lucrează în spațiul public sau în cel privat.

Antena 3 Gold

Un post de televiziune comercial este unul care face bani din transmisiile televizate. Ceea ce este foarte greu, în zilele noastre. De aceea, sunt puțini proprietarii de asemenea posturi. Există unele posturi ce nici nu au cum să facă bani din ceea ce transmit ele. Și, atunci, proprietarii deschid, simultan, mai multe posturi de televiziune, dintre care unele fac bani, cum sunt cele de divertisment sau de sport ori de manele, care atrag mulți telespectatori, iar altele cheltuiesc banii făcuți de suratele lor, cum sunt posturile culturale, educative sau de propagandă, care atrag mult mai puțini telespectatori.

Așa au făcut și proprietarii Antenei 1, un post de televiziune generalist, specializat în divertisment, acum opt ani, când au deschis Antena 3 și alte câteva televiziuni aparținând aceluiași trust de comunicare în masă. De la început și în mod evident, Antena 3 s-a dorit a fi un post de propagandă pro-familia Voiculescu și partidul său politic și anti-oricine este adversarul acelei familii și acelui partid. În special, după ce domnul Voiculescu tatăl s-a certat cu domnul Băsescu președintele, acesta din urmă făcându-l pe primul Felix și zicându-i soluție imorală, Antena 3 a devenit un post de propagandă anti-băsistă.

O primă depărtare de la regulă a făcut-o Antena 3 atunci când a ajuns să se autosusțină financiar. Până la ei, orice televiziune de propagandă era finanțată din fondurile celor care erau susținuți propagandistic. Mai ales televiziunile care preamăreau puterea politică primeau frumoase stipendii de la stat. Adică, stăpânii publicului finanțau cu banul public propria lor imagine favorabilă în televiziunile particulare. Cei din opoziție sau încă fără acces la banul public trebuiau să își bage mâna adânc în buzunare, pentru a beneficia de același tratament propagandistic favorabil. Nu-i vorbă că, pe acolo, prin acele buzunare, se găseau foarte mulți bani nemunciți, adică ușor de cheltuit pe vorbe și „imagine”.

Este puțin probabil că Antena 3 să fi ajuns să se susțină financiar deoarece cei de acolo ar fi știut cum să își facă ei bine meseria de propagandiști. Nicăieri în lume propaganda nu se autofinanțează. Ce au făcut ei bine a fost să descopere un subiect foarte popular de propagandă anti, respectiv să îl aleagă drept țintă pe odiosul domn Băsescu Traian. Nu numai că, prin caracterul său și, mai ales, prin gesturile sale publice, acest domn a colecționat milioane de opozanți, dintre care o parte se răcoresc uitându-se la Antena 3, dar domnia sa însuși a promovat deșănțat Antena 3, oridecâteori a avut ocazia. A ajuns până acolo încât și-a confecționat clipuri de campanie electorală cu vedetele de atunci ale postului de televiziune, fapt cu totul inedit în cultura propagandei politice din întreaga lume.

O altă depărtare de la regula de funcționare a unui post de propagandă a fost atunci când Antena 3 a început să promoveze două stiluri jurnalistice deosebit de performante, dar care absentau din peisajul mass mediei românești, respectiv jurnalismul de investigație și reportajul. Tot domnului Băsescu Traian i se datorează faptul că jurnaliști de investigație veritabili, cum sunt doamna Oana Stancu și domnul Adrian Ursu, au fost disponibilizați de la postul de televiziune unde lucraseră înainte, ceea ce a făcut posibilă recuperarea lor de Antena 3. Cât despre producțiile de reportaj ale acestui post de televiziune, ele i-au adus atât faima, cât și recunoașterea internațională, pe deplin meritate.

S-au creat astfel condițiile ca Antena 3 să treacă din categoria posturilor de televiziune de propagandă în cea a posturilor de televiziune de atitudine. Diferența dintre aceste două categorii fiind că televiziunile din prima categorie sunt plătite să zică și să arate ceea ce le zic să arate beneficiarii propagandei, pe când televiziunile din cea de-a doua categorie capacitează interesul publicului numeros, care rezonează la atitudinile promovate de respectivul canal televizistic și, astfel, nu mai au nevoie de finanțare din afară.

Pentru o vreme, ai fi zis că Antena 3 a ales să fie o televiziune de atitudine. Inițial mai modest, cu o emisiune pe săptămână, apoi mai apăsat și mai des, cei de la această Antenă au început să aibă o atitudine deschisă împotriva corupției și corupților, și să se pronunțe față de abuzurile de putere, oricare ar fi fost cei abuzanți. Din acel moment, audiența postului s-a dublat, practic, aproape o jumătate de milion de români uitâdu-se zilnic la cel puțin o emisiune a acestui post și intrând în rezonanță cu multe din ideile promovate de acesta.

Asta, până la împlinirea, acum câteva zile, a opt ani de existență a Antenei 3. După aniversările populare de masă prilejuite de respectiva vârstă, Antena 3 a  devenit Gold. Adică, a intrat în solda companiei Roșia Montană Gold Corporation, deținută de Gabriel.

Revendicându-se ca o televiziune de opinie și de atitudine, singura explicație logică a faptului că Antena 3 promovează, de câteva zile, proiectul de exploatare auriferă și de argint de la Roșia Montană este că cei de la această televiziune au adoptat, recent, o atitudine favorabilă distrugerii mediului, istoriei și chiar vieții oamenilor din zona respectivă, atitudine complet opusă celei de combatere a corupției instituționalizate, la nivel înalt și de promovare a dreptății sociale, de care făceau paradă până de curând.

Dacă nu este o pură și rară coincidență, producerea schimbării de macaz privind atitudinea Antenei 3 tocmai odată cu emiterea Planului Ponta de investiții strategice, care conține obiectivul explicit strategic al promovării exploatărilor miniere, între care, la loc de frunte, se află Roșia Montană Gold Corporation este un indiciu al reîntoarcerii acestui post la funcția de propagandă. De data aceasta, în favoarea domnului Ponta și a planului său strategic.

Asta este, până la urmă, treaba lor de propagandiști. Atâta știu, atâta fac. Cu excepțiile arătate mai sus.

Domnului Ponta Victor, însă, trebuie să îi spunem cât se poate de deschis că, dacă nu știe încă, exploatarea resurselor naturale nu este dezvoltare economică, nici în teorie, nici în practică. Iar resusele strategice sunt strategice doar atâta vreme cât le ai, ele pierzându-și această calitate în momentul în care le înstrăinezi sau le epuizezi. În plus, crearea de câteva mii de locuri de muncă în acțiuni de distrugere a mediului natural sau de schimbare ireversibilă a configurației geografice a Țării, în folosul unor străini care îți promit ție, premierul, că te vor lăsa să guvernezi și tu, așa, puțintel, la tine acasă, în România, nu poate fi deloc benefică nici pentru economie, nici pentru milioanele de români care vor suferi de pe urma ei, a acestei creări.

Desigur, Antena 3 Gold poate să aibă alte opinii decât acesta de mai sus. Ei pot să își prezinte acele proprii opinii pe postul propriu, după placul inimii. Doar că eu nu voi mai fi acolo, în fața televizorului, să aflu despre ele. Îmi ajunge să știu cât de Gold a devenit acest post de televiziune, ca să mă mai intereseze, câtuși de puțin.

Zilele acestea...

„Alegerile libere, democratice, nu garantează și o guvernare democratică”, explică, la televizor, din mijlocul unei mulțimi de demonstranți iritați, un cetățean turc. Omul răspundea astfel unei întrebări puse de reporterul BBC despre ce caută demonstranții aceia în stradă, răsculați împotriva unui guvern ales democratic, cu o majoritate confortabilă, cum este cel actual, din Turcia.

La fel, în Cairo, sute de mii de cetățeni egipteni s-au ridicat împotriva propriului guvern, deși acesta a fost primul guvern ales democratic din istoria Egiptului, tot pe considerentul că, după ce a obținut puterea politică cât se poate de democratic și de majoritar, respectivul guvern a guvernat anti-democratic și împotriva intereselor generale ale egiptenilor. Pe baza demonstrațiilor de stradă care dădeau o voce nemulțumirilor populare, guvernul a fost dat jos de șefii armatei egiptene iar președintele ales democratic a fost arestat și este și acum ținut într-o locație secretă. Nicio cancelarie străină nu s-a grăbit să proclame această schimbare ca fiind anti-democratică, iar americanii au mers și mai departe, declarând că nu poate fi vorba de o lovitură de stat.

În România este cum știm cu toții, fie că ne place sau nu, fie că am vrea să fie altfel sau nu. Nici vorbă de disociere între conceptul de alegeri libere, democratice și cel de guvernare democratică sau buna guvernare, așa cum este la turci. Nici vorbă de nemulțumiri că deținătorii puterii politice nu guvernează în favoarea poporului, nu își reprezintă cetățenii și nici nu rezonează la interesele, năzuințele și aspirațiile lor, cum este la egipteni. Iar când președintele român a fost pus sub indexul oprobiului public pentru nenumăratele sale fapte anti-democratice și pro-corupție la cel mai înalt nivel, conform procedurilor constituționale în vigoare, a fost imediat proclamată lovitura de stat, teză acceptată și chiar promovată de câteva cancelarii occidentale.

Astăzi, în România, toată lumea stă liniștită, fiecare la locurile lor. Exact așa cum le cerea tovarășul Nicolae Ceaușescu, președintele Republicii Socialiste România și secretarul general al Partidului Comunist Român demonstranților din 21 decembrie 1989, ușor bulversați și chiar cam împrăștiați de niște provocatori din rândurile lor, tocmai când urmăreau, din stradă și din frig, cuvântarea tovarășului. Astăzi, nu avem parte nici măcar de o tresărire din partea publicului român, ca să nu mai vorbesc de demonstrații de nemulțumire, de iritare sau de combatere a acțiunilor guvernului, deși este evident că acesta acționează exact pe dos decât a primit mandat prin alegerile generale de acum opt luni. Nu aflăm nici măcar de vreo șoaptă reprobatoare, ca să nu mai vorbim de acțiuni de arestare cetățenească a președintelui care nu numai că și-a pierdut orice credibilitate, dar acționează pe față și cu nonșalanță împotriva intereselor publice și chiar naționale.

Unii nemulțumiți români, ascunși sub anonimatul internetului, mai ridică glasul, doar pentru a condamna Occidentul, în special Statele Unite ale Americii, NATO și Uniunea Europeană, pentru că nu fac nimic ca să schimbe regimul politic în România, deși actualul Regim Băsescu este unul al extrem de proastei guvernări, cu toate că a fost instaurat în mod democratic, prin alegeri generale, libere și, în mare parte, corecte. Dintre ei, câțiva se adâncesc și în speculații privind conspirațiile pe care același Occident le uneltește împortiva României, așa cum arată, insistent, Vocea Rusiei, postul cel mai urmărit și mai comentat de președintele român Băsescu Traian.

Toate acestea se întâmplă în condițiile în care nu sunt deloc semne că noi, românii, am putea gândi vreodată cu mințile noastre. Indiferent de momentul istoric, întotdeauna vor veni străinii să ne spună ce și cum să gândim. Singura diferență între aceste momente istorice este dată de care străini sunt mai mult luați în seamă de românii ce stau, cuminți și ascultători, la locurile lor. Dacă tot este să ne spună străinii ce este cu noi, poate ar trebui să importăm turci și egipteni, dintre cei ce stau în stradă cu zilele și se bat, la propriu, pentru ideile lor de bună guvernare.

Vive Le 14 Juillet!

Am fi putut ura, fără greșeală, Vive La France!  Însă, ziua de 14 iulie este, întotdeauna și peste tot în Lume, mai mult decât Ziua Republicii Franceze, pentru că este ziua de naștere a republicanismului democratic ce trăiește și astăzi, după 224 de ani. Așa că, atunci când urăm Vive Le 14 Juillet! urăm viață lungă și prosperă atât Franței și francezilor, cât și republicanilor democrați de pretutindeni.

Suntem vinovati

„Nu râdeți, că sunteți toți vinovați!” spune maestrul Sergiu Celibidache, la un moment dat, când tinerii muzicieni români din jurul lui au izbucnit în râs, la ideea maestrului că ar prefera să facă cinci ani de închisoare în pușcăriile comuniste de pe atunci, decât să fie obligat să asculte un concert dirijat de un mediocru ce dominase viața muzicală românească a vremii.

„Ați înlesnit o mediocritate fără nicun talent! Un intrigant cum nu sunt doi să ajungă să determine evoluția artistică a României!? Unul dintre cele mai talentate popoare pe care le cunosc... Dar, cum ați înghițit pănă acuma? Cum ați înghițit?!”

„Sistemul este...”, încearcă o explicație mai tânărul, pe atunci, pianist Dan Grigore, cu referire, desigur, la sistemul socialist, condus de Partidul Comunist Român.

„Dane, să îți spun un lucru!” îl întrerupe maestrul Celibidache. „Nu trebuie să o iei așa ușor”, continuă domnia sa. „Aveți toți o enormă vină în situația mediocră artistică în care vă găsiți.”

Aici, înregistrarea momentului redat în scris mai sus se termină.

Au urmat două decenii și aproape jumate, în care tinerii de atunci ar fi trebuit să își asume vina și să își repare greșeala de a fi permis mediocrității să domine evoluția artistică a unuia dintre cele mai talentate popoare pe care le cunoscuse cel mai prestigios dirijor român contemporan. Nu au făcut-o.

De atunci, de la data înregistrării, școala românească de muzică nu a mai produs decât maneliști. Noile talente muzicale românești sunt descoperite la emisiuni populare televizate de tipul italienii sau norvegienii au talent. Festivalul George Enescu promovează noile talente ale altora, în sălile de spectacol românești, construite acum două sau trei regimuri politice. Domnul Dan Grigore, devenit între timp maestru, este încă în luptă cu sistemul, fără să știe însă, cu precizie, care este acela, și pierde fiecare bătălie, deși se duelează de unul singur.

Mari talente românești, recunoscute internațional, au revenit, din când în când, în Țară, încercând din răsputeri să facă câte ceva. Mai nimic nu a rezultat din eforturile lor.

De ce se întâmplă toate astea?

Cerul cer

Acum când știu că cerul Cer este

Peste tot acolo unde nu mai este

Pămânul pământ

Acum când știu că omul Om este

Un Univers de unversuri celeste

Pe pămânul Pământ

Ce hălăduie printre ceruri și fum și materie

Și prin puteri tari și mari slăbiciuni

Acest Pământ din pământ

Și prin șoapte calde și dragi și minciuni

Alături de alte pământuri puzderie

Găsesc atâta viață în pământul de pe Pământ

Pe care o curm sau o împrăștii cu fiecare

Culcare pe el sau pas ori mișcare

Ce ridică în soare pământul din Pământ

Încât mă întreb cu stupoare

Dacă viața mea nu e făcută doar pentru a lua viața oare

Pe acest Pământ de pământ

Și pentru a o trimite la Soare

Și înspre Cerul cel Mare

De dincolo de Cerul cel cer

Cu duba la bulău

Acum vreo 35 de ani, în unele duminici, făceam serviciul de patrulare în Garnizoana București. Adică, mă duceam de dimineață sau la amiază, după caz, la Comenduirea Garnizoanei, unde primeam o banderolă roșie pe care scria „Patrula”, mi se alocau doi oșteni instruiți în ale patrulării și mi se destina un traseu, pe care trebuia să îl patrulez. Apoi, timp de câteva ore bune, băteam străzile pe traseul destinat. La sfârșit, veneam înapoi la Comenduirea Garnizoanei, predam banderola și oștenii, spuneam că nu a fost nimic deosebit pe timpul patrulării și plecam acasă.

Niciodată nu se întâmpla nimic în patrulările alea. Dacă ar fi fost vreun soldat în neregulă, evident acela nu ar fi stat să îl opresc eu, ci ar fi dispărut de cum ne-ar fi văzut pe noi patrulând, eu în frunte și oștenii patrulatori după mine.

Într-o duminică, însă, ne trezim la Comenduirea Garnizoanei cu un general, care ne-a luat deoparte pe cei care fuseserăm repartizați să patrulăm prin centrul Bucureștilor și ne-a dat ordin să reținem și să aducem în arestul Garnizoanei toți militarii în termen pe care îi găsim pe bulevardele centrale, pentru că acelea erau, cică, zone interzise pentru respectivii militari, cât timp se aflau în uniformă. Pentru operativitate, ni s-a pus la dispoziție și câte o dubiță TV, în care să îi săltăm pe delincvenți și să îi trimitem la arest, noi, cei din patrulare, urmând să prindem, între timp, alții.

Ca majoritatea tinerilor ofițeri, nici eu nu eram un entuziast al serviciului de patrulare. Dar nici nu puteam să trag chiulul, pentru că soldații din patrulă aparțineau Garnizoanei și puteau oricând să mă pârască șefilor lor de acolo. Așa că, în duminica respectivă, mi-am luat patrula și ne-am dus pe Bulevard, cum era cunoscut bulevardul plin de cinematografe, ce cobora de la Calea Victoriei la Piața M. Kogălniceanu, trecând pe lângă Grădina Cișmigiu.

Am lăsat dubița la poalele dealului și am luat-o în sus, cu patrula după mine. Până să ajung la Casa Centrală a Armatei, cum îi zicea, pe atunci, Cercului Militar Național, strânsesem deja vreo opt soldați aflați în învoire, cu acte în regulă, dar care nu știau că nu au voie, în uniformă, pe acolo. Dacă voiau să vadă un film, ei ar fi trebuit să se ducă doar la cinematografele de cartier. Coborând pe trotuarul de pe partea cealaltă, am mai găsit vreo nouă oșteni, în aceeași situație. Nici nu au încăput toți în dubiță, oricât de mult am încercat să îi înghesui.

Nu are rost să mai lungesc povestirea, dar dubița ce mi-a fost repartizată nu a făcut altceva, pe toată durata serviciului meu de patrulare, decât să facă naveta între Cișmigiu și Comenduirea Garnizoanei. Nu numărasem câți soldați au fost reținuți de mine, dar, la terminarea servicului și revenirea la bază, generalul cu ideea arestării a ținut neapărat să mă cunoască personal, pentru că, s-a dovedit, am fost omul care i-a stricat atât întreaga duminică, cât și proiectul de a sancționa cu arest militarii care nu respectaseră consemnul de a nu călca prin centrul Bucureștilor, în uniformă.

Adică, îi trimisesem atât de mulți încălcători de consemn, încât blocasem arestul Garnizoanei și încăperile adiacente. Așa că nu a fost altă cale decât să îi lase liberi pe soldații „prinși” la plimbare pe bulevarde. Pe toți, pentru că nu putea să îi rețină pe unii și altora să le dea drumul, pe motiv de lipsă de spațiu.

Mi-am adus aminte de povestea asta când am văzut știrea că Poliția Română a ridicat, băgat în autobuze și dus la „secție” vreo sută de absolvenți de liceu, în contextul cercetării presupuselor fraude de la bacalaureatul de anul acesta, la unul dintre centrele de testare din București. Am auzit și că le-ar fi dat drumul elevilor, într-un târziu. Și că nici nu mai au de gând să îi ridice și pe alții.

Mă întreb, însă, ce chestor de poliție o fi vrut să experimenteze ridicarea și aducerea în masă a unor copii și pentru care motive? Să fi fost vorba de o comandă politică? Să fi fost vorba de o manipulare mediatică? Sau vorbim doar de un exces de zel, făcut de polițiști ca să le dea peste nas procurorilor și politicienilor, la un loc?

Greu de dat un răspuns, în zilele noastre...

Happy 4th of July!

La mulți ani, America, de Ziua Națională!

Această urare vine de la un cetățean român și european, preocupat de stadiul și viitorul parteneriatului strategic dintre Statele Unite ale Americii și România, în special de componenta strategică americană de securitate a României.

Nu orice cetățean român și totodată european are o asemenea preocupare și, dacă nu ar fi fost situația de acum un an, cu suspendarea președintelui român Băsescu Traian, în vederea demiterii sale prin referendum, marea majoritate a românilor cetățeni europeni nici n-ar fi știut că există un parteneriat strategic al României cu America și nici o asemenea componentă strategică americană de securitate a României.

Desigur, specialiștii știu că această componentă este suficient de clar și relativ complet definită, este funcțională și eficientă în ambele sensuri, produce securitate la nivelul așteptat atât pentru România cât și pentru Statele Unite ale Americii, și este evaluată cu deplină satisfacție de ambele părți implicate. Iar evoluțiile politice din ambele state, fie ele previzibile ori surprinzătoare, nu pot atinge această componentă. „Cooperarea pe care am avut-o în domeniul securităţii, în Afganistan şi nu numai, cu scutul antirachetă, nu a avut de suferit deloc în timpul crizei constituţionale” (de anul trecut), spunea, de curând, șeful misiunii diplomatice americane la București, însărcinatul cu afaceri ad interim Duane Butcher.

Dar mai sunt destui membri ai publicului românesc care se tem că această componentă strategică americană a securității României este doar o formă fără conținut, o expresie politică a interesului american pentru anumite avantaje pe care România le poate aduce atât guvernului cât și sectorului privat de peste Oceanul Atlantic, precum și o modalitate de acceptare și de susținere în Statele Unite a regimului politic și exponenților acestuia din România.

Ca expert în domeniul securității și al politicilor de apărare, emitentul urării din titlul acestui articol știe că este greu de definit stadiul actual al relațiilor de securitate româno-americane, în general, și, la nivel strategic, în particular.

Din punct de vedere instituțional, orice investigator al acestor relații este nevoit să lucreze cu date pațiale, deoarece sistemul național de securitate și apărare al României nu este complet și coerent instituționalizat. Cea mai mare gaură în acest sistem o produce lipsa oricărei politici de securitate și apărare, adoptată de Parlament și implementată de Executiv. Americanii sunt foarte conștienți de această gaură, dar nu îi conferă o semnificație strategică, din motive neclare. Există, însă, ceva speranțe că, în acest al doilea mandat, președintele Barack Obama ar putea face mai mult pentru România, în sensul încurajării ei să își combată propria corupție instituționalizată, măcar în sectorul securității și apărării naționale, și să o înlocuiască cu instituționalizarea politicilor de securitate și apărare națională, care să fie cât mai responsabile, transparente și realizabile.

Lipsa din dezbaterea publică românească a subiectului componentei strategice americane de securitate s-ar părea că se datorează, în mare parte, faptului că America intervine în ecuația de securitate românească într-o factură ce este rezervată, prin consens româno-american, doar unor cercuri elitiste, aflate la guvernare sau influente în actul de guvernare din cele două state, ceea ce nu are cum să încurajeze nicio formă de discuție independentă. Mai mult, nici pentru publicul din cele două state nu este deloc interesant același subiect. În particular, publicul românesc de diferite facturi nu dă niciun semn că ar avea oarecare preocupări și nici dorințe privind propria sa securitate, ceea ce face irelevantă pentru el orice contribuție americană.

În teoria relațiilor dintre state, s-a observat de mai multe decenii că doi parteneri tind să coopereze în realizarea unui obiectiv comun de valoare strategică, care le este egal benefic amândoura, deși fiecare partener se confruntă cu suficiente tentații de a-l folosi sau exploata pe celălalt partener pentru obținerea de avantaje proprii, pe termen scurt. Dacă operăm aceste diferențiri pe palierele relațiilor româno-americane, vom putea evita confuzia creată de situații concrete, observabile direct, în care același partener străin este deosebit de cooperant cu România pe probleme de securitate națională și extrem de competitiv pe probleme de comerț sau de repatriere a capitalului firmelor sale cu investiții în România.

Privite din public, relațiile americano-române se văd doar la nivelul celor comerciale, minore din punct de vedere strategic și de securitate națională. Toate datele culese la acest nivel ne indică faptul că majoritatea, dacă nu toate companiile americane au fost și sunt mulțumite cu aranjamentele existente la data intrării lor în relații comerciale cu România, aranjamente care s-au bazat mai degrabă pe contacte personale, între ambasadorii americani și înalții demnitari români, decât pe consolidarea democrației reale și funcționale de aici, care i-ar fi introdus în piața liberă românească pe criterii pur comerciale și de beneficiu reciproc.

Cu alte cuvinte, americanii comerciali au fost mulțumiți cu nivelul de corupție înaltă din România și nu au investit în activități americane de curmare sau diminuare a ei. Ba, mai mult, ca un fel de răsucire a valorilor, președintele actual al României, notoriu pentru nivelul excesiv de înalt de corupție atins, a fost constant promovat de ambasadorii americani și de ceilalți reprezentanți ai intereselor private americane în România ca unicul garant al protecției acestor interese față de corupția generalizată și instituționalizată, românească. Ceea ce, trebuie să recunoaștem, sună ca și când ar fi spus că au făcut o înțelegere cu capul tuturor capilor mafiilor, astfel încât au obținut protecția maximă în România.

Alta ar fi fost situația dacă americanii ar fi preferat o abordare de combatere a corupției, nu atât prin întărirea elementelor justițiare de combatere, ce s-au dovedit total ineficiente și chiar corupte ele înșile, ci prin încurajarea și susținerea eforturilor românești de ordonare și re-instituționalizare a administrației publice de stat și locale românești, astfel încât actul de corupție să nu se mai poată produce. Atunci, întreaga discuție de anul trecut, despre demiterea celui mai notoriu corupt demnitar al României, ar fi fost de valoare strategică, fără îndoială.

Pentru publicul român, însă, cel mai important este palierul emoțional, unde rolul americanilor în rândul românilor este consolidat, chiar dacă nu este și definit corespunzător. America este, în continuare, o sursă strategică de speranță pentru România anului 2013, așa cum era și acum 20 sau 50, sau chiar și acum o sută de ani. Ceea ce așteaptă românul de rând de la americani este mai degrabă susținere și încurajare, precum și transfer de cunoaștere în guvernarea de bună calitate și confirmarea progresului autohton atins până acum, decât revărsarea directă a bunăstării americane asupra românilor, așa, ca un cadou sau ca o pomană.

Numai că, aceste așteptări pot produce și resentimente, atunci când durează prea mult realizarea lor, sau când sunt semne că ele nu vor fi niciodată realizate. Ca să nu mai vorbim de semnele date recent, la nivel sub-strategic, că americanii nici nu iau în considerare sentimentele și opiniile publicului român, atunci când se poziționează față de România.

La un an de la referendumul de demitere a președintelui român, încă nu se poate spune dacă sentimentul anti-american produs de comportamentul subiectiv al reprezentanților Statelor Unite, ce l-au favorizat excesiv pe domnul președinte Băsescu Traian și au desconsiderat peste șapte milioane de votanți are sau nu efecte de natură strategică. Ce putem constata cu ochiul liber este că actualii guvernanți români, fie ei membri ai Parlamentului sau ai Guvernului, refuză să dea o asemenea valoare sentimentului anti-american. Probabil că, în opinia lor, anti-americanismul nu este definitoriu pentru populația României. Și, la fel de probabil, au dreptate.

De partea cealaltă a Atlanticului, încă nu știm dacă decidentul aflat la nivelul strategic american, respectiv președintele Barack Obama, aude și ține seama de opiniile, năzuițele și așteptările atâtor milioane de români, care, prin număr și calitate, se situează la nivel strategic, fără îndoială.

Ne dorim, totuși, să audă și să țină seama măcar de urarea de bine și fericire adresată poporului său, de Ziua Americii: Happy 4^th of July!