„Nu râdeți, că sunteți
toți vinovați!” spune maestrul Sergiu Celibidache, la un moment dat, când
tinerii muzicieni români din jurul lui au izbucnit în râs, la ideea maestrului
că ar prefera să facă cinci ani de închisoare în pușcăriile comuniste de pe atunci, decât să fie obligat să asculte un concert dirijat de un mediocru ce
dominase viața muzicală românească a vremii.
„Ați înlesnit o
mediocritate fără nicun talent! Un intrigant cum nu sunt doi să ajungă să
determine evoluția artistică a României!? Unul dintre cele mai talentate
popoare pe care le cunosc... Dar, cum ați înghițit pănă acuma? Cum ați
înghițit?!”
„Sistemul este...”, încearcă o explicație mai tânărul, pe atunci, pianist
Dan Grigore, cu referire, desigur, la sistemul socialist, condus de Partidul Comunist
Român.
„Dane, să îți spun un lucru!” îl întrerupe maestrul Celibidache. „Nu
trebuie să o iei așa ușor”, continuă domnia sa. „Aveți toți o enormă vină în
situația mediocră artistică în care vă găsiți.”
Aici, înregistrarea momentului redat în scris mai sus se termină.
Au urmat două decenii și aproape jumate, în care tinerii de atunci ar fi
trebuit să își asume vina și să își repare greșeala de a fi permis
mediocrității să domine evoluția artistică a unuia dintre cele mai talentate
popoare pe care le cunoscuse cel mai prestigios dirijor român contemporan. Nu
au făcut-o.
De atunci, de la data înregistrării, școala românească de muzică nu a mai
produs decât maneliști. Noile talente muzicale românești sunt descoperite la
emisiuni populare televizate de tipul italienii sau norvegienii au talent. Festivalul
George Enescu promovează noile talente ale altora, în sălile de spectacol
românești, construite acum două sau trei regimuri politice. Domnul Dan Grigore,
devenit între timp maestru, este încă în luptă cu sistemul, fără să știe însă,
cu precizie, care este acela, și pierde fiecare bătălie, deși se duelează de
unul singur.
Mari talente românești, recunoscute internațional, au revenit, din când în
când, în Țară, încercând din răsputeri să facă câte ceva. Mai nimic nu a
rezultat din eforturile lor.
De ce se întâmplă toate astea?
Cine alege sa asculte manele?..Romanii de pretutindeni.Asta vor ,asta au.Asadra nu maelistii sunt vinovati, ci noi ca natiune ca suntem asa cum suntem.
RăspundețiȘtergereAveți dreptate. Nu este vorba de cine ascultă manele, ci de cine așează manelele la nivel de valoare națională, pe când ele nu au cum să fie așa ceva.
ȘtergereMuzica serioasă nu este niciodată o producție de masă. Nicăieri un pianist sau un dirijor celebru nu va concerta pe stadioane sau pe tăpșanuri, dar opinia aproape unanimă este că ceea ce produce un asemenea artist este valoare de-adevăratelea. Deci, valoarea nu vine din popularitate, ci din talent extrem de rar, din enorm de multă muncă și din studiu perseverent.
Maneliștii și consumatorii de manele nu sunt impostori, ci oameni sinceri. Ei produc și consumă o muzică lejeră, care nu solicită nici talent, nici știință, nici pricepere, nici măcar ceva muncă, ci doar autosuficiență sau standarde de consum modeste.
Impostori sunt cei puși să discearnă între diferite producții și să recunoască formal valorile, pe care să le pună la locul lor, oridecâteori se dovedesc incapabili, pentru că sunt puși în poziția de a discerne pe alte criterii decât cele de pricepere, pregătire, capacitate intelectuală și putere de muncă. Adică, pe criterii politice.
Iar impostorii în muzică sau în artă ajung să decidă întotdeauna strâmb pentru că și cei care îi pun în funcții sunt, la rândul lor, impostori în probleme de guvernare.
Așa că fiecare dintre noi suntem vinovați pentru existența impostorilor de toate felurile în funcțiile publice, nu pentru că există maneliști și consumatori de manele.