România săraca ce aur poartă

Dacă este să ne luăm după informațiile publice și fără să intrăm în amănuntele care nu ne-ar schimba cu nimic opiniile, afacerea Roșia Montană Gold Corporation este un biet tun, reușit în mare parte. Schema de construcție și funcționare a tunului arată cam așa. Un aventurier la propriu a ajuns, ca mulți alții, în cabinetele puterii din România și a reușit să pună mâna pe hârtii care îi dau dreptul de expoatare a unei mine de aur din Apuseni, Roșia Montană. Cu aceste hârtii, aventurierul nostru a lansat pe bursa din Canada o companie și a atras investitori prin vânzarea de acțiuni.

Acești investitori sunt, de fapt, speculanți la bursă, care cumpără ieftin și vând scump acțiunile unor companii, prețul acestor acțiuni oscilând nu după performanța pe piață a respectivelor companii, ci după știrile sau zvonurile că mediul de afaceri în care se scaldă ele ar fi mai propice sau mai restrictiv. În cazul nostru, rețeta de succes este perfectă și bine cunoscută printre cei interesați, pentru că așa s-au făcut companiile de exploatare a resurselor din Asia și, mai apoi, din Africa, în secolul trecut, atât pentru aur, cât și pentru diamante ori alte metale prețioase.

Tot ce a trebuit să facă aventurierul nostru a fost să convingă investitorii speculanți, jucători la bursa din Canada, că au de a face cu un guvern ce se știa în lumea întreagă cât de corupt este, dând pe mai nimica proprietăți imobiliare, industriale și agricole, mai ales celor care cotizează la partidul sau partidele ce îl alcătuiesc. Iar singura dovadă a seriozității afacerii este că investitorul străin are acces direct și nelimitat la cele mai înalte sfere ale puterii din România și că cei mai de seamă demnitari ai statului susțin, pe față, „proiectul”. De aici, mediatizarea lui excesivă și promovarea publicitară lipsită de orice bunăcuviință, precum și declarațiile publice ale unor înalți demnitari, în frunte cu președintele Băsescu Traian, de susținere a proiectului de exploatare a aurului de la Roșia Montană.

Mai trebuie să amintim că vorbim aici despre aur, o marfă ce, în condițiile sporirii neîncrederii multora în soluția curentă de globalizare a economiilor și în sistemul monetar mondial, și-a multiplicat prețul în ultimele două decenii. Iar criza financiară din 2008 nu a făcut decât să confirme fragilitatea sistemului monetar actual și importanța deținerii de aur. Astfel, acțiunile aventurierului nostru au început să înflorească în Canada, chiar dacă, în România, nu se întâmpla mai nimic. Sau, se mai întâmpla câte ceva, doar atât cât să țină investitorii interesați. Cum a fost achiziția de terenuri în zonă, inclusiv de case și cimitire ale oamenilor.

Nefiind vorba de o afacere cu un fundament economic solid ci de un tun, cel mai important aspect al dezvoltării Roșiei Montane Gold Corporation a fost și este poziția adoptată de guvernanți. Să luăm numai cele mai recente evoluții ale afacerii. De câtăva vreme încoace, acțiunile companiei începuseră să scadă, ceea ce a necesitat ieșirea publică a domnului Băsescu și a domnului Ponta, în favoarea proiectului. Este drept că domnul Ponta a zis ceva de schimbarea contractului, dar nu în sensul anulării lui, ci doar al „câștigării” unui procent sau două în plus, pentru statul român, la eventuala împărțeală a câștigurilor. Probabil că aceste ieșiri nu au fost suficiente, așa că a fost nevoie de știrea că Guvernul Ponta a scos o lege a mineritului ce dă un nou avânt exploatării aurului ardelenesc, iar compania exploatantă a anunțat imediat, prin cele mai credibile agenții de știri din lume, că ei i se datorează această lege.

Nu știm dacă domnul Ponta joacă la bursă, direct sau prin interpuși, dar, cu siguranță, domnia sa face ca acțiunile companiei mamă a lui Roșia Montană Gold Corporation să sară în sus și în jos, după cum are domnia sa interesul, prin simple declarații, între care cea mai percutantă a fost că proiectul va rămâne, în continuare, blocat, pentru că, se pare, nu au fost cumpărați toți politicienii români.

Aceasta este rețeta de succes a tunului bursier canadian. Deci, dacă vreți să vă îmbogățiți, cumpărați acțiuni ale Gabriel Resources Ltd., care este compania aventurierului nostru cu Gold Corporation atunci când domnul Ponta promite că nu va ajunge să dea drumul la mineritul aurului nostru și, în consecință, ele devin ieftine, și vindeți-le atunci când domnul Băsescu promite că se va da drumul la exploatarea cu cianuri a aurului de la Roșia Montană, pentru că atunci prețul lor crește iar diferența dintre cel de cumpărare și cel de vânzare vă intră în buzunare fără niciun efort. După care, așteptați o nouă frână și un nou avânt guvernamentale românești. Numai că trebuie să vă grăbiți, pentru că s-ar putea să înceapă exploatarea propriuzisă și, atunci, acțiunile vor deveni mai stabile, până la epuizarea minereului, când vor cădea de tot.

Desigur, nimeni dintre cei ce joacă astfel la bursă cu acțiunile lui Gabriel Resources Ltd. nu are interesul să vadă exploatarea demarată. Asta nu înseamnă că, odată pornită această afacere, chiar și numai așa, pe hârtie, ea nu a atras și alți aventurieri sau investitori, dintre care unii chiar sunt interesați să vadă cum munții devin șes în Apuseni, cum istoria multimilenară este înecată în lacuri cu cianuri, cum oamenii mândri ai locului se transformă în cerșetori, bucuroși că primesc o pâine în mâna lor întinsă în fața celor cărora le-au vândut, pe mai nimic, viitorul lor. Iar alții sunt interesați efectiv să pună mâna pe mineralele de acolo, indiferent dacă le trebuie sau nu, doar pentru a nu le avea noi sau, când noi ne dovedim incapabili să le protejăm, pentru a nu ajunge pe mâna altora.

Ceea ce transformă întregul tun într-o afacere strategică, de importanță deosebită pentru România și poporul său.

Interesul României și al românilor este unul singur: să păstreze și să conserve valorile reprezentate de mediul natural, de istoria multimilenară și de mineralele scumpe și rare din zona Roșiei Montane. Ar mai fi de adăugat și valoarea oamenilor de acolo, cu cultura și civilizația lor ancestrale. Numai că aceste valori umane ar trebui păstrate și conservate, în primul rând, de înșiși acei oameni și, doar apoi, de întregul popor român. Orice încercare de degradare a mediului natural, de ștergere a vestigiilor istorice și de corupere a oamenilor de acolo, chiar dacă pretextul este exploatarea mineralelor scumpe și rare, trebuie privită ca o amenințare la adresa interesului României și al poporului său.

Asta, ca să nu mai vorbim de faptul că nu există niciun argument economic pentru care România să accepte exploatarea resurselor sale de aur, argint și alte minerale rare, indiferent în ce condiții și de către cine. Acceptarea unei asemenea exploatări ar echivala cu o familie care își vinde bijuteriile din casă pentru a merge la film și la cârciumă, știind că nu va mai ajunge niciodată să le cumpere la loc. Asta, în loc ca toți membri familiei să muncească, fiecare în domeniul la care se pricepe, să fie inventivi și creativi și să facă astfel bani de film și de cârciumă.

Între războiul cu Siria și lumina verde

Luni, 26 august 2013, o echipă de inspecție a Organizației Națiunilor Unite a început, la Damasc, capitala Siriei, culegerea de probe pentru argumentarea acuzației că guvernul local a folosit armele chimice în războiul civil ce macină țara de doi ani încoace. Chiar înainte ca această echipă să își publice concluziile, unele cancelarii occidentale, între care se evidențiază Washington D.C., Londra și Paris, au anunțat că înclină să creadă că guvernul sirian este responsabil de utilizarea acestor arme chimice, pe când Moscova a spus răspicat că nu sunt suficiente dovezi privind această responsabilitate și, în consecință, se opune oricăror acțiuni punitive îndreptate împotriva presupușilor făptași.

Ne aflăm înaintea ședinței Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite ce, la sediul său de la New York, se va reuni pentru dezbaterea raportului și adoptarea unei rezoluții prin care guvernul sirian ar putea fi sancționat. Există varianta ca raportul echipei de inspecție să fie suficient de convingător pentru toți membrii consiliului și ca aceștia să voteze, consensual, o anumită conduită internațională, care ar putea cuprinde și mijloace violente de sancționare, cum sunt loviturile aeriene îndreptate împotriva unor ținte guvernamentale siriene. Așa cum există și varianta ca acest Consiliu de Securitate să nu poată adopta nimic, din pricina opoziției unuia sau mai multor membri permanenți, înzestrați cu puterea veto-ului.

Situația în care se află Siria pe scena internațională devine din ce în ce mai atipică. Paradoxal, însă, aceeași situație devine și din ce în ce mai predictibilă, cel puțin în ceea ce privește comportamentul principalilor actori implicați. Am putea spune chiar că atât occidentalii cât și rușii nu prea au alternative din care să aleagă, ci vor trebui să facă o serie de mutări impuse, așa cum o partidă de șah impune anumite mutări, pentru a evita matul.

Atipicitatea situației siriene provine din introducerea în ecuație a folosirii armamentului chimic, iar predictibilitatea ei este dată de trasarea unei linii roșii pe care guvernul sirian n-ar fi trebuit să o treacă. Fără armamentul chimic, am fi avut de a face, cum avem de la începutul războiului civil sirian, doar cu o schimbare violentă de regim politic. Așa cum a fost cazul în Egipt și Libia, ca să luăm numai două din statele care au trecut prin situația denumită „Primăvara Arabă”, în care guverne autoritare sau chiar dictatoriale au fost îndepărtate de la putere, prin acțiune populară, mai mult sau mai puțin violentă. În unele dintre aceste state a fost nevoie și de internvenție internațională, în favoarea schimbării, pe când, în altele a fost nevoie doar de o anumită susținere internațională, fără completarea acesteia cu acțiuni propriuzise, de natură militară.

Cazul devenit tipic este cel al Libiei din 2011. Acolo, comunitatea internațională reprezentată prin Uniunea Africană, Liga Arabă, Uniunea Europeană, NATO și, bineînțeles, ONU a convenit că opoziția la regimul colonelului Muammar al-Gaddafi trebuie sprijinită prin toate mijloacele, inclusiv prin acțiune militară. Motivarea acestei decizii a fost, de la început, irelevantă. Desigur, s-au formulat argumente umanitare ce justificau o intervenție militară împotriva guvernului libian, dar, după războiul din Golful Persic din 1990 – 1991, când au fost fabricate mărturii false privind cazurile de încălcare a dreptului umanitar internațional, nimeni nu a mai contat pe credibilitatea unor asemenea argumente, ele fiind luate mai mult ca pretext.

În Siria, nu este posibilă o conduită intenațională de acest tip, deoarece acest stat se află în regiunea Orientului Mijlociu, unde orice intervenție externă trebuie pregătită printr-o abordare holistică. Adică, trebuie ținut cont de vecinii Siriei, între care se detașează Israelul, Libanul și Turcia, precum și de statele arabe, apoi de cele musulmane, între care Iranul ocupă un loc special. Federația Rusă își revendică un rol strategic în zonă, rol pe care și-l joacă în tandem cu guvernul președintelui Bashar al-Assad și, deci, nu poate fi ignorată. Așa cum, orice soluție la un conflict în regiune, inclusiv la acest război civil, trebuie adoptată tot într-o formă holistică, adică împreună cu soluții la toate problemele Orientului Mijlociu, între care problema palestiniană predomină agenda.

De aceea, pentru a singulariza problema siriană în marea de probleme ale acestei regiuni fierbinți a Pământului, pe măsură ce războiul civil sirian devenea tot mai distructiv, iar victimele acestuia se făceau tot mai numeroase, americanii, sprijiniți, în special, de britanci, au trasat o linie roșie, pe care guvernul sirian nu ar fi trebuit să o treacă, dacă nu voia să devină inamicul declarat al acestora. Gestul provine din comportamentul copiilor care, în căutare de provocări, trag o linie în țărână, amenințându-i pe ceilalți că trecerea acelei linii presupune, automat, bătaie. Fiind una dintre puținele state ale planetei Terra care mai posedă armament chimic, Siria a fost prevenită de cancelariile occidentale că folosirea acestor arme echivalează cu trecerea linei și, implicit, cu bătaia. Iar, pentru a fi mai vizibilă, au dat acestei linii simbolice culoarea roșie.

Însă, armamentul chimic a fost folosit. Se pare că mai multe mii de oameni au fost loviți de aceste arme, iar câteva sute au murit, dintr-o singură lovitură. Ori, Siria a fost tolerată de comunitatea internațională să posede arme chimice cu condiția implicită ca acestea să nu fie folosite, conform Protocolului de la Geneva din 1925, la care acest stat este parte. Acum, dacă guvernul de la Damasc a scos din depozite unele proiectile chimice și a lovit cu ele opozanții săi din războiul civil, comunitatea internațională este obligată să ia atitudine. Absența unei atitudini ar echivala cu o lumină verde ce indică guvernului vinovat că poate săvârși o asemenea acțiune ilicită, oridecâteori va vrea el, și să scape cu bine. Și mai grav, aceeași absență a unei reacții internaționale ar putea fi o lumină verde pentru orice stat deținător de arme de distrugere în masă că ar putea angaja aceste arme în orice dispută ar avea el. Ar fi ca și cum Federația Rusă, de exemplu, ar fi liberă să folosească focoase nucleare în disputele sale interne pentru menținerea unor teritorii ce dau semne de separare.

Deci, comunitatea internațională, avându-i în frunte pe americani, britanici și francezi, este obligată să facă anumite mișcări pe tabla de șah a securității zonale și chiar mondiale.

Prima mișcare obligatorie este să se confirme atacul cu arme chimice și să se dovedească responsabilitatea Guvernului al-Assad pentru asta. Ceea ce, în special pentru americani, este o problemă de credibilitate. Nu cu mai mult de zece ani în urmă, secretarul lor de stat de atunci, Colin Powel, un fost general cu o carieră ireproșabilă, victorios în primul război din Golful Persic din postura de președinte al comitetului șefilor militari americani și unul dintre artizanii victoriei Vestului în războiul rece dus împotriva comuniștilor, s-a compromis lamentabil prezentând Consiliului de Securitate al ONU niște așa-zise argumente, sub forma unor desene dovedite ulterior fanteziste, că Irakul ar fi deținut la acea vreme arme de nimicire în masă, inclusiv arme chimice. De atunci încoace, americanii preferă să nu mai producă ei dovezi privind existența și utilizarea armelor de nimicire în masă, ci îi încurajează pe alții să facă acest lucru. Asta, chiar dacă ei, prin mijloacele lor sofisticate de culegere de informații, ar fi deja convinși că asemenea arme există și au fost întrebuințate.

Presupunând că activitatea inspectorilor ONU a fost încununată de succes, că ei au reușit să strângă suficiente probe credibile despre un atac armat chimic, într-un cartier periferic al Damascului, și că acest atac poate fi pus, fără îndoială, în responsabilitatea guvernului sirian, a doua mișcare obligatorie este constituirea unei coaliții de state dispuse să îi sancționeze pe responsabili. Statele interesate se vor împărți în trei categorii. Vor fi state dispuse să ia măsuri active, vor fi alte state dispuse să sprijine financiar, logistic sau doar politic aceste măsuri active și vor fi state ce doar aprobă un asemenea curs al acțiunilor prin tăcere. Federația Rusă se va situa, aproape obligatoriu, în rândul acestei a treia categorii, deși, natural ar fi ca rușii să se opună, în continuare, oricărei atitudini intervenționiste externe în conflictul sirian. Numai că, în situația în care este irefutabilă folosirea armelor chimice de guvernul sirian, Moscova nu mai are alte alternative, decât să meargă în aceeași direcție cu toată lumea.

Cu toate că pedepsirea guvernului de la Damasc este obligatorie, alegerea pedepsei se poate face dintr-un mănunchi de alternative. Confirmând atipicitatea situației, este puțin probabil să fie aleasă alternativa susținerii militare a opoziției siriene cu o intervenție internațională, fie ea și doar cu lovituri aeriene, cum s-a întâmplat în Libia. Mult mai probabilă ar fi o intervenție directă, prin care guvernul sirian va fi privat de capacitatea de folosire a vectorilor de transport la țintă a armelor chimice, cum sunt tunurile de mare calibru, aviația ori rachetele. Sau, chiar distrugerea depozitelor și locațiilor în care asemenea arme sunt stocate ori fabricate. Faptul că, suferind asemenea lovituri, guvernul sirian și-ar slăbi performanțele în războiul civil pe care îl poartă împotriva opoziției va fi considerat ca o consecință colaterală a pedepsirii vinovatului de atacul chimic. Desigur, se pot gândi și discuta și unele pedepse non-violente, dar nu prea le stă în fire americanilor și, în general, occidentalilor să prindă o asemenea ocazie de acțiune militară perfect justificabilă, oferită aproape pe tavă de însuși guvernul împotriva căruia s-au situat deja și ei să o rateze.

Ne mai putem aștepta la suficient de multă retorică și chiar propagandă, din toate părțile. În sine, aceste zgomote sunt indicatori de succes sau, după caz, de pierdere, în sensul că cei mai vocali în prevestirea unor consecințe apocaliptice sunt, de obicei, și cei mai puțin capabili de acțiune sau cei mai slabi în confruntare, iar gălăgia iscată de ei este un indiciu că se consideră, deja, perdanți. Iar toate astea se vor întâmpla în următoarele câteva zile.

Demiterea unui presedinte

Dacă nu ne-am împiedica în cuvintele goale și în propaganda ce populează spațiul de discuție publică privind problemele Țării, am putea vedea că ne aflăm în mijlocul unei crize politice serioase, în România. Această criză este politică nu pentru că este produsă și întreținută de politicieni, cum ar rezulta la prima vedere, ci pentru că suferim de absența unor politici adevărate, adresate progresului necesar al populației spre o mai bună stare, precum și de distorsionarea în subversiv și corupție a politicilor existente, aprobate de organizațiile financiare internaționale, în interesul lor și nu al românilor.

Artizanii acestei distorsionări sunt, evident, primii demnitari ai statului România, respectiv președintele ei, domnul Băsescu Traian, președintele Senatului, domnul Crin Antonescu și premierul Ponta Victor. Ar mai fi trebuit inclus în această listă și domnul Zgornea de la Camera Deputaților, având în vedere că domnia sa se situează în ierarhia în stat între președintele Senatului și premier, numai că domnul Zgornea nu are preocupări de distorsionare de politici, ca să nu mai vorbim de formulare de politici, ci doar de administrarea domeniului public aflat între gardurile ce înconjoară clădirea cea mare, unde este domnia sa președinte de cameră.

Numirea unui ministru al transporturilor este cazul cel mai recent ce ilustrează perfect criza politică. Indiferent de cine va fi, până la urmă, nominalizat de dubleta Antonescu – Ponta și, apoi, numit de președintele Băsescu, avem motive temeincie să credem că vom avea de-a face cu un ministru instalat în funcție doar ca să servească interesele subversive și de corupție ale celor care îl pun acolo, continuând astfel administrarea domeniului public al transporturilor în folosul personal sau de grup al celor care au confiscat Țara.

Dacă este să ne luăm după comportamentul public al protagoniștilor nominalizați mai sus și dacă investigăm subtextul declarațiilor cu totul aiuritoare ale acestora, ajungem ușor la înțelegerea că toată tevatura legată de unul sau altul dintre candidații la funcția de ministru al transporturilor este, de fapt, o luptă surdă pentru putere între diferite găști sau bande de așa-ziși „politicieni” sau, mai pretențios, „oameni politici”, care nu fac nicio politică, alta decât cea a bunului plac. Iar pentru exersarea acestui bun plac, au nevoie de putere. Cât mai multă și mai neîngrădită putere. Astfel, cel pus pe scaunul de ministru va putea da aprobări de asfaltări de drumuri orășenești sau comunale, pentru primarii care vor „mobiliza” electoratul în folosul susținătorilor acestui ministru, la următoarele alegeri. Ca să nu vorbim de ipoteza acordării unor contracte în domeniu celor ce cotizează mai bine la aceleași alegeri, pentru că nu avem probe, ci doar bănuieli.

Cu totul altul ar fi arătat discursul public dacă cineva de la Uniunea Social Liberală (USL), aflată la guvernare cu o covârșitoare majoritate parlamentară, ne-ar fi arătat nouă, publicului, că domeniul transporturilor este atribuit spre guvernare liberalilor deoarece politica lor este cea mai bună, este agreată de ceilalți membri ai uniunii, iar omul cel mai potrivit să pună în operă această politică se află tot în tabăra liberalilor, fiind pregătit de multă vreme, atât teoretic cât și practic, pentru a guverna în folosul tuturor și pentru binele Țării. Nici măcar contorsionatul politic președinte Băsescu nu ar fi putut contra-argumenta o asemenea poziție și ar fi fost nevoit să semneze, ca primarul, decretul de numire a celui propus de liberali, indiferent de cine ar fi fost acela.

Când colo, leaderii useliști se întrec să ne explice cum este cu algoritmul de guvernare, respectiv cum este cu împărțirea salamului numit România pe felii, între cei ce au „câștigat” alegerile din decembrie anul trecut. Iar comentatorii în numele publicului se arată total de acord că aceasta este starea de normalitate și că nu este o problemă generatoare de criză politică. Eventual, cu o oarecare malițiozitate, ei constată că liberalii sunt ceva mai defavorizați decât social democrații în repartizarea unor felii mai suculente de salam, precum și că miniștrii lor sunt mai deneabili decât ceilalți, deneabili însemnând că sunt mai predispuși anchetelor lansate de doamna Kővesi, șefa procurorilor din DNA (Departamenul Național Anticorupție), nominalizată acolo de domnul uselist Ponta, la sugestia domnului președinte Băsescu, care a și numit-o. De aceea, criterul de selecție a viitorului ministru al transporturilor nu este capacitatea lui sau a ei de a implementa politici publice în domeniu, ci de a fi mai puțin deneabil sau deneabilă decât alții.

Tot acest caz a scos în evidență și binecunoscuta malignitate politică a domnului președinte Băsescu Traian. Domnia sa nu a avut nicio reținere să prevestească ce decizie va da curtea penală în cazul demisului ministru Relu Fenechiu, de parcă ar fi știut că judecătoarele respectivei curți se uită la televizor și dau verdicte în funcție de ceea ce zice, pe ecran, acest președinte. Cum nu a avut nicio reținere să anticipeze, tot public, și ce va face procuratura în cazul candidatului nominalizat Silaghi. Total detașat de orice emoție, domnul Băsescu a legat problema ministrului transporturilor de procesul de privatizare a companiei CFR Marfă, sugerând că preferința ministrului demis Fenechiu pentru câștigătorul licitației de privatizare nu corespunde cu a sa. Adică, ori câștigătorul va cotiza la noul său partid personal popular, ori nu va pune mâna pe câștig. Ba, mai mult, ar putea pierde și milioanele depuse drept garanție. De aici și până la dialogul în contradictoriu, prin intermediul podiumurilor din sălile de conferințe de presă din palatele prezidențial și prim-ministerial, nu a mai fost decât un pas.

Vorbind și acționând în sensul că domeniul public ar fi tarlaua sa personală, mai ales când ne referim la justiție, domnul Băsescu Traian s-a pus, încă odată, în afara legii. Numai că, preocupat exclusiv de consolidarea scaunului său de premier, cu același sprijin extern cu care domnul Băsescu a revenit după suspendarea de anul trecut, domnul Ponta Victor a decis că cel mai potrivit răspuns la infracțiunile constituționale ale domnului Băsescu ar fi să îi numere acestuia zilele. Sau, mai concret, săptămânile pe care acesta le-ar mai avea de petrecut în funcție. Ca de obicei, celălalt co-președinte al uniunii conducătoare, domnul Crin Antonescu, nu a decis nimic.

Deși subiectul pare, astfel, închis, poziționarea domnului Băsescu ca promotor al subversiunii instituționale, în ecuația generală a crizei politice pe care o suferă Țara noastră, nu poate fi trecută cu vederea, în nicio analiză serioasă și temeinică. Suntem astfel puși în situația de a discuta, din nou, despre demiterea președintelui României, chiar dacă ea este improbabilă.

Am arătat în altă parte că demiterea președintelui Băsescu înaintea alegerilor generale de anul trecut nu ar fi fost deloc în interesul USL. Din contră, dispariția domnului Băsescu din Palatul Cotroceni ar fi însemnat, aproape automat și simultan, și dispariția uniunii ce fusese creată exclusiv pentru a-i forța mâna acestui președinte ca să-l numească premier pe domnul Ponta. De aceea, useliștii au făcut tot ce au putut pentru a evita demiterea propriuzisă, capitalizând totuși cât mai multe voturi din rândul celor peste șapte milioane de votanți anti-Băsescu. Așa l-au inventat ei pe domnul Rus de la Interne, cu listele lui măsluite dar acceptate de toată lumea. Așa l-au inventat tot ei și pe domnul Barroso de la Comisia Europeană, cu lista lui de pretenții personale, în 11 puncte, între care s-a aflat și cvorumul la referendumul de demitere. Și așa au inventat-o aceiași useliști și pe doamna curteancă constituțională ce a votat aiurea revenirea domnului Băsescu după suspendare, nu conform propriei sale conștiințe, ci ca să nu facă pușcărie.

Nu la fel de evidentă este acum relația dintre păstrarea în funcție a domnului Băsescu și interesul Useleului. Am putea să speculăm, fără să avem dovezi, că domnul Ponta ar fi vrut să îl vadă demis pe domnul Băsescu, dar nu a primit aprobare de la străinătate, deși a făcut tot posibilul să îi convingă pe comisarul șef Barroso, cancelara Merkel, funcționarul de la Departamentul de Stat al SUA și compania că ceea ce îl făcea folositor pentru ei pe domnul Băsescu este și în puterea domniei sale, fie că este vorba de bani, de aur, gaze de șist sau armamente. Cum am putea să speculăm, tot fără dovezi, că Useleul se gândește să câștige și alegerile euro-parlamentare de la anul cu aceeași campanie anti-băsescu dovedită de evident succes anul trecut. Iar pentru asta are nevoie de domnul Băsescu în funcție, antipatia față de domnia sa ținând locul și de programe politice și de viziune europeană pentru poporul român.

Dacă s-ar găsi cineva în Țara asta care să considere că demiterea domnului Băsescu este în interesul poporului român și nu al unui partid sau grup ori gașcă, și ar face irelevant faptul că această demitere ar fi împotriva interesului guvernanților, pe motive cum sunt cele arătate mai sus, atunci s-ar pune întrebarea cât de fezabilă ar fi o asemenea întreprindere? Domnii de la USL, care, se pare, nu doresc nicio demitere, spun că ea nu ar fi fezabilă în condițiile în care se menține cvorumul la referendumul de demitere, iar publicul a pierdut interesul pentru subiect, după „ratarea” de anul trecut. În plus, nu știm cum se va poziționa străinătatea față de potențiala demitere. Ce știm cu siguranță este că domnul Băsescu și prietenii vor decreta, din nou, o lovitură de stat.

La nivelul bunului simț, dacă este făcută corect și în interesul public, demiterea domnului Băsescu nu pare nici pe departe atât de greu de realizat.

Imaginați-vă că procesul de demitere nu ar începe cu votarea în Parlament a suspendării, pe baza unei liste politice de încălcări mai subtile sau mai evidente ale Constituției României, săvârșite de președintele Băsescu, ci ar începe cu investigarea serioasă și completă a infracțiunilor constituționale și penale săvârșite de același domn Băsescu. Adică, un investigator independent, care să nu fi fost pus nicodată în vreo funcție de stat de domnul Băsescu dar nici numit de opozanții acestuia, va fi investit cu puterea de a obține mărturii și dovezi privind activitatea oneroasă a investigatului și, pe măsură ce aceste dovezi se produc, să stabilească și eventualele capete de acuzare. Dacă unui asemenea investigator independent i se alocă suficiente resurse, inclusiv posibilitatea de a angaja experți străini și români pentru fiecare etapă a investigației, atunci el sau ea ar putea produce un raport consolidat deosebit de credibil atât pentru guvernanți, cât și pentru opinia publică sau partenerii stăini ai României. Acest raport ar putea conține, de exemplu, descrierea documentată a mecanismului de control politic al domeniului justiției, exersat de domnul Băsescu până la a o transforma din justiție în poliție politică. Sau ar putea aduce lumină în relațiile domniei sale cu crima organizată, reprezentată de cei pe care mijloacele de informare în masă îi numesc interlopi. Ori ar putea demonta sistemul de corupție instituționalizată, patronat de acelați domn Băsescu, inclusiv modul de exercitare a șantajului politic. Și așa mai departe.

Doar pe baza unui asemenea raport susținut de dovezi și mărturii ar putea apoi Parlamentul să dezbată și să decidă suspendarea președintelui României în vederea demiterii prin referendum. Producerea lui nu ar mai putea fi catalogată drept lovitură de stat, cum nici străintătatea nu ar mai putea avea ceva de spus împortiva demiterii. Mult mai important, însă, ar fi faptul că publicul românesc s-ar lămuri, odată pentru totdeauna, în ce constă malignitatea politică a domnului Băsescu Traian. Ar înțelege că scoaterea domniei sale din peisajul public de la noi nu înseamnă un câștig al unei grupări politice împotriva altei grupări politice în eterna luptă pentru puterea în stat, ci o condiție imperioasă a însăși funcționării minimale a acestui stat, în folosul publicului care îl populează.

Din păcate, o asemenea alternativă ține mai degrabă de domeniul fanteziei, în România zilelor noastre. Așa că rămânem tot la a aștepta cu înfrigurare să vedem cum va fi cu noua nominalizare la fotoliul ministerial al transporturilor. Oare domnul Băsescu o va accepta? Sau o va respinge? Și, dacă o va accepta, ce? Sau, dacă o va respinge, ce? Pentru că, în rest, nu avem alte preocupări.

Viitorul Rusiei este trecutul ei

O rețetă de succes a proastei guvernări a României a fost și este sublinierea amenințării externe la adresa poporului român și a teritoriilor pe care acesta le locuiește. Țara fiind destul de mare și populația suficient de numeroasă, în multe cazuri, un singur inamic probabil s-a dovedit a nu fi destul, așa apărând, simultan, pericolul maghiar și pericolul rusesc, de fapt sovietic, în regimul comunist, de tot mai palidă amintire.

Actualul regim Băsescu reia și amplifică această rețetă de succes, inclusiv dualismul maghiaro-rusesc. Problema serioasă este că, atins de microbul propagandei deșănțate, subiectul amenințării externe, în special al identificării inamicului probabil, devine unul fantezist, dintr-unul extrem de real și preocupant. Adică, nu mai știm cât adevăr și câtă manipulare rezidă în spusele guvernamentale despre acest subiect.

Constatăm cu neplăcere cum teza amenințării budapestane și a amenințării simultane moscovite este băgată cu forța pe agenda de discuții publice nu atunci când aceste amenințări sunt mai acute sau mai îngrijorătoare, ci când proasta guvernare trebuie să își cosmetizeze prostia cu justificări de tipul sacrificiului popular pentru contracararea unor asemenea amenințări. Cum spuneam, în aceste condiții, pentru expert, este practic imposibil de a preciza cât este realitate și cât este născocire în aserțiunile sau aluziile guvernului României, în care îl includem și pe domnul președinte Băsescu Traian. Simpla preluare a unor declarații oficiale sau a unor comentarii ostile la adresa României emise în cele două capitale, în loc să fie elemente de analiză de risc sau amenințare, nu ar face decât serviciul de întărire cu argumente a tezei propagandiste a pericolului extern, care trage Țara înapoi și le leagă guvernanților mâinile la spate, de nu mai pot aceștia să guverneze cum ar trebui.

Când avem de-a face cu exacerbarea caracterului subiectiv, inerent oricărei situații de securitate națională, pentru scopuri propagandistice sau de alt fel, o cale de obiectivare relativă a observației interesate este ieșirea din cercul devenit vicios al declarațiilor emise fie de oficialitățile tuturor părților implicate, fie de propagandiștii de profesie sau de cei acoperiți. Dacă ne imaginăm că acest cerc vicios face parte dintr-un sistem de cercuri concentrice în jurul subiectului atacării și dezmembrării României, putem ieși din el fie trecând într-un palier mai larg, mai îndepărtat, fie trecând în unul mai strâns, mai apropiat de respectivul subiect. Desigur, mai există și alte căi de evitare a capcanei subiectivismului exacerbat, cum ar fi analiza conținutului mesajului de propagandă și a formelor de transmitere și recepționare a lui, dar calea detașării complete de nivelul vorbelor este mai evidentă și chiar mai la îndemână.

Dacă am face un pas înapoi, așa cum am admira un tablou, încercând să surprindem cadrul general, fără să ne poticnim în detaliile acestuia, am vedea în ce măsură Moscova sau Budapesta ar fi interesate sau nu să fie inamicii Bucureștilor. Și am mai vedea și unde se potrivește eventuala lor inamiciție față de noi în arhitectura lor de securitate.

În ceea ce privește Ungaria, arhitectura sa de securitate este bine conturată. Ungurii își văd viitorul lor într-o Europă a prosperității fără violență, care nu mai necesită posesiunea sau controlul teritorial și administrația unei populații ce ar fi surse ale acestei prosperități. Ca urmare, ei și-au edificat o arhitectură de securitate în care puterea reală și necesară este dată de apartenența lor la Lumea Occidentală.

Desigur, nimeni nu are pretenția că această lume ar fi una filantropică, în care sacrificiul personal al unui popor se justifică pentru realizarea binelui altui popor. Din contră, relațiile care domină între națiunile aparținând zonei euro-atlantice, precum și între colectivitatea de state care formează această zonă și terți sunt relații de putere, în care cel mai puternic își impune voința în fața celui mai slab. Numai că puterea nu este exclusiv militară iar manifestarea ei este, de cele mai multe ori, non-violentă. Occidentul a demonstrat în ultimele decenii că prețuiește mai mult relațiile de putere de tip soft, cum ar fi puterea civilă, cea diplomatică, sau puterea economică. Am mai văzut că, pentru scopuri limitate, așa cum ar fi o schimbare de regim politic sau doar o schimbare de orientare politică, Occidentul este în continuare dispus să apeleze și la violență miliară, în relațiile dintre state. Dar posesiunea teritorială nu se regăsește între aceste scopuri.

În asemenea condiții, ar fi foarte greu de catalogat Ungaria ca fiind un potențial inamic al României, care ar urmări să cucerească Transilvania și să o anexeze, revanșard, unei Ungarii Mari. Este evident că Ungaria nu are puterea militară pentru o asemenea întreprindere. Dar Ungaria nu are nici alte puteri, non-violente, pe care să le utilizeze pentru realizarea dezideratului Ungariei Mari. Pentru Budapesta, este suficientă exercitarea unei anumite influențe, ca formă mult mai modestă a puterii propriuzise. Modelul de securitate marghiar este, mai degrabă, o derivată modernă a singurului model de succes din istoria milenară a maghiarimii, care a fost asocierea cu puternicii vremii, mergând până la momentul culminant al bicefalismului imperial. De aceea maghiarii subliniază în vorbe și fapte adeziunea lor indiscutabilă la valorile occidentale, precum și loialitatea lor față de ideea unei Europe unite.

Restul este retorică și propagandă. Dacă România ar fi deranjată de această retorică și propagandă și ar încerca să le contreze cu elemente de putere, ar face un efort nejusitificat, ca să nu spunem inutil. Ar fi ca și când îți construiești o armată adevărată, ca să te bați cu morile de vânt, pentru că le percepi ca pe niște balauri fioroși. Dacă România ar fi preocupată de influența pe care o exercită Ungaria direct asupra sa sau prin intermediul marilor puteri occidentale, atunci singurul mod e contracarare a acestei influențe ar fi să realizeze, la rândul ei, o influență și mai mare. Numai că, pentru un asemenea scop este nevoie de mijloace adecvate, pe care România nu vrea să și le dobândească. Sau, mai corect spus, demnitarii români nu vor, nu pot și nu știu cum s-ar putea dobândi și cum s-ar utiliza asemenea mijloace, preferând să se poziționeze față de cancelariile occidentale ca reprezentanți ai unui stat de mâna a doua, cum a precizat fără tăgadă domnul președinte Băsescu, sau cum a demonstrat prin fapte domnul premier Ponta.

Cât despre Federația Rusă, o privire de ansamblu asupra arhitecturii sale de securitate nu ar rezulta, neapărat, într-o imagine la fel de clară ca în cazul Ungariei. În primul rând, nu este evidentă piatra de temelie a acestei arhitecturi. Nimeni nu poate spune, cu certitudine, care este viziunea de viitor a rușilor. Desigur, în discursul Kremlinului și al susținătorilor săi moscoviți apar teme esențiale geo-strategice, cum este o Uniune Euroasiatică. Numai că aceasta ar fi greu de categorisit ca viziune, pentru că este, de fapt, doar o contrapunere la euro-atlantism. Adică, mai degrabă o soluție la o problemă geo-strategică, decât o năzuință sau un deziderat izvorât dintr-o viziune națională. Cum a fost și inițiativa Comunității Statelor Independente, ca soluție la păstrarea aproape a republicilor sovietice desprinse din uniunea-mamă.

Cam toate inițiativele și planurile strategice rusești, care ar putea să țină locul de o arhitectură de securitate reală, s-au dovedit a fi doar remedii sau paleative la nostalgia dureroasă a fostului imperiu țarist și apoi comunist. Ori, acest lucru înseamnă că viitorul Rusiei ar putea fi doar trecutul ei. Asta însemnând și că eventuala dezvoltare economică și socială a rușilor ar trebui sacrificată pentru edificarea unei arhitecturi de securitate întoarsă spre trecut. Pentru că imperiul țarist a fost unul feudal, argar, atât din punct de vedere economic cât și social, pe când imperiul sovietic a fost unul industrial primitiv, din aceleași puncte de vedere.

Sunt câteva indicii că spre așa ceva se îndreaptă Rusia. Prosperitatea ei economică se bazează preoponderent pe exploatarea resurselor naturale, la fel ca în epoca industrială de început de secol douăzeci. Numai că industria care prelucrează sau consumă astăzi aceste resurse nu mai este rusească, ci chineză. Iar viitorul, la nivel global, nu arată deloc a fi unul industrial, chiar dacă unele state responsabile acționează pentru revigorarea sectorului manufacturier în economiile lor, cu scopul a le securiza în fața unui eventual monopol asiatic. Vedem și încercări de reinventare sau recuperare a sistemului militaro-industrial ca soluție de succes în revenirea Rusiei ca mare putere, măcar regională sau continentală, dacă nu mondială.

O arhitectură de securitate bazată pe o economie industrială primară, în care primează posesiunea și accesul la materii prime aflate în teritorii ce aparțin federației sau au făcut parte din fostele imperii rusești, este o arhitectură de securitate în care contează exclusiv puterea militară. Ori constituirea unei asemenea puteri în Rusia secolului 21 este un demers aproape imposibil, cum a aflat și președintele Putin cu ocazia unor manevre desfășurate în ultimul timp în toate colțurile Federației Ruse. Sau, cum îi spun interlocutorii săi occidentali, de câte ori au ocazia.

Asta, cu excepția puterii militare nucleare, desigur. Numai că nu poți să cucerești o țară sau să îți menți controlul asupra unui teritoriu cu bomba cu hidrogen. Tot ce ai putea face, la rigoare, este să distrugi complet acel teritoriu, să nu îl mai poată avea nimeni, niciodată. Și asta, cu prețul propriei tale dispariții de pe fața Pământului. Așa că îți mai rămâne doar să dai din gură. Să ameninți cu bomba, să anunți că ai schimbat coordonatele ogivelor nuclerare de care dispui în pământ, sub apă și în aer, doar-doar te va lua cineva în serios și va face ce îi spui tu să facă, sau altfel îl ia mama dracului. Dacă nu te crede nimeni, nici nu poți să demostrezi că ești serios, pentru că nu există o formă demonstrativă a acestui tip de amenințare nucleară. Doar dacă ești terorist, ceea ce, în cazul Rusiei, nu este cazul.

Sunt însă state și teritorii asupra cărora Rusia mai poate încă acționa cu puterea sa militară clasică, așa modestă cu este ea astăzi. Cazul războiului din Georgia, din 2008, este unul de manual. Am mai putea aminti și unele intervenții militare rusești la scară mică, în regiuni proprii, cum este Cecenia. Credibilitatea unor asemenea gesturi din partea Rusiei este suficient de serioasă încât state membre NATO, cum sunt cele baltice, să ia în calcul o asemenea eventualitate și să purceadă la planificarea militară de eventualitate, în cadrul Alianței. Și președintele Băsescu s-a exprimat că România ar avea nevoie de asemenea planuri de eventualitate, dar nu a mers până acolo încât să nominalizeze Federația Rusă ca eventual inamic, deși, altfel, domnia sa nu mai contenește să arate cu degetul spre amenințarea rusească. În scop propagandistic, desigur.

Pentru că ce alt scop ar putea avea domnul președinte Băsescu Traian să introducă în atenția publică o asemenea temă în condițiile în care nu a întreprins niciun demers de creare a unei puteri militare românești capabile să contracareze o eventuală acțiune violentă a Rusiei?!? Din contră, domnia sa a fost artizanul distrugerii complete și sistemice a rezervei forțelor armate românești, care ar fi trebuit să fie exact locul în care să crească acea putere militară, cu timp mai lung de constituire, de care am avea nevoie sau care să fie suficient de credibilă pentru a descuraja eventualele planuri de acțiune violentă împotriva României. Tot domnia sa dă numele regimului politic în care sectorul public al apărării naționale a fost deliberat subfinanțat, subînzestrat și ținut într-o permanentă stare de incertitudine privind misiunile pentru care ar trebui să se pregătească.

Cu alte cuvinte, atâta timp cât Ungaria este orientată spre viitorul comun european, ea nu poate constitui o amenințare la adresa României, spre deosebire de Federația Rusă, care, atâta timp cât este orientată spre trecut, ar putea pune probleme de securitate României, cu condiția ca România să se lase. Iar concluzia asta nu are nimic propagandistic în ea.

Fifi

Fifi, pisica noastră de mai bine de 18 ani este, din seara asta, doar un suflet fără trup. Nu știu ce va face acest suflet, de acum înainte. De când a venit la noi, Fifi a fost ca o mamă plecată timpuriu dintre cei vii și care s-a reîntrupat într-o felină, ca să aibă în continuare grijă de copiii ei, să îi vadă mergând la școală, la joacă, la plimbare și petreceri, să îi urmărească cum ajung ei oameni, cum se îndrăgostesc, cum își construiesc viața și cum și-o fac frumoasă.

Fifi a fost foarte grijulie cu noi, familia ei umană. Cu totală dragoste și dăruire, a fost alături de noi tot timpul, mai ales când ne-a fost greu, iar, când ne durea ceva, venea și ne mângâia pe fiecare pe locul durerii, să ne treacă mai repede și mai ușor. Avea un fel deosebit de a ne săruta, nas în nas, iar torsul ei era ca o poveste șoptită copiilor, ca să adoarmă fără griji și să viseze frumos.

Fifi parcă venise pe lume să dăruiască și să-i mulțumească pe cei din jur. Am avut-o cu noi într-un cartier de case pentru militari, în Belgia. Era cea mai mică și mai modestă pisică din tot cartierul. Asta, până a făcut pui. Aproape incredibil, fiecare dintre puii pe care i-a făcut la prima și singura ei naștere a semănat cu unul dintre motanii din vecini. Câți motani, atâția pui a făcut Fifi. Și a suferit pentru asta, pentru că puii ei au s-au dovedit prea mari, față de trupul ei plăpând. Așa că a fost nevoită să îi aducă pe lume cu ajutorul medicului veterinar. Pe care l-am găsit tare greu, sorocul venindu-i lui Fifi tocmai în mijlocul unui weekend prelungit.

Tot acolo, în cartierul acela belgiano-internațional, am văzut-o pe Fifi cum arată ca fiară, tot pentru prima și singura dată. Locuiam într-o casă tip duplex, pe care o împărțeam cu o familie de americani. Fiecare își îngrija jumătatea sa de peluză din fața casei, dar linia de demarcație între iarba noastră și a lor era total imaginară. Nu și pentru Fifi. Stând de pază în pragul ușii, la extremitatea casei, Fifi se uita la musafirii care tocmai veniseră la vecinii noștri, însoțiți de doi câini de talie mijlocie spre mică. Ei bine, când unul dintre acești doi câini s-a gândit să pună o labă pe peluza noastră, dincolo de linia imaginară, Fifi s-a repezit spre el cu o ferocitate inimaginabilă, încât bietul cățel, deși era de două ori mai mare decât pisica asta, s-a speriat cumplit, și-a băgat coada între picioare și a fugit schelelăind, ca și când viața îi atârna de un fir de păr. Culmea că și celălalt cățel s-a speriat la fel de tare. Ba, aș putea spune, chiar mai tare, pentru că, spre deosebire de celălalt, era în lesă și părea îngrozit la perspectiva că nu va putea fugi prea departe. Norocul lor a fost că Fifi s-a oprit la granița dintre cele două jumătăți de casă, ca o felină cu misiunea îndeplinită.

Fiind pisică de apartament de București, cei cinci ani petrecuți în iarba verde din Belgia au însemnat și experiențe noi pentru Fifi. Două dintre aceste evenimente au constat în faptul că Fifi s-a cățărat în câte un copac foarte înalt și nu a mai știut să se dea jos. Ulterior, am văzut cum pisicile se învață una pe alta coborâtul din copac, pentru că acest coborât presupune o tehnică specială, care constă, în principal, din datul jos cu spatele înainte, pentru a păstra priza pe copac cu ghiarele ce n-ar mai fi de niciun folos dacă pisica ar vrea să coboare cu capul înainte. Cum pe Fifi nu o învățase nimeni, a preferat să meargă numai în sus și apoi să aștepte să fie salvată. Asta s-a petrecut de mai mult de două ori. Numai că, în dățile acelea două, a fost nevoie de intervenția pompierilor pentru a o da jos pe Fifi. Am asistat doar la una dintre aceste intervenții. A venit inițial un echipaj cu o mașină de pompieri cu scară automată. Numai că pompierii au constatat că nu pot băga mașina pe spațiul verde, sub copacul cu Fifi în vârf, pentru că s-ar fi scufundat în solul moale. Aveau și o scară mobilă, numai că le lipsea tipul de harnașament de siguranță pentru urcatul pe acea scară. Așa că a venit o a doua mașină de pompieri, de data asta mai mică, ce a adus hamul regulamentar. În același timp, a apărut și un echipaj de poliție, care a asigurat perimetrul intervenției, deși curioșii nu erau mai mult de o duzină.

Cred că Fifi a lăsat un milion de povești în urma ei. Nu o să le spun aici pe toate, deși micuța ar merita pe deplin. De altfel, ele, poveștile, sunt oricum scrise în memoria noastră afectivă. De câte ori ne vom aminti de Fifi, vom avea ceva de povestit despre ea.

Cum spuneam, nu știu ce va face de acum înainte Fifi, ca suflet fără trup. Dar, așa cum am cunoscut-o în cei mai bine de 18 ani de-ai pisicilor cât am fost împreună și care înseamnă vreo 90 de ani de-ai noștri, de-ai oamenilor, sunt convins că Fifi va face numai bine în jurul ei, indiferent unde va ajunge. Iar cei ce vor fi în preajma ei vor fi niște ființe fericite.

Taxa pe prostia adăugată

În România, calificativul care se acordă cu cea mai mare ușurință este cel de prost. Am putea spune că, la un moment dat, fiecare român l-a făcut pe oricare alt român prost cel puțin odată în viață, chiar dacă nu s-au cunoscut personal. Mai ales cei care au succes în viață, indiferent de natura succesului lor, sunt categorisiți drept proști imediat ce dă opinia publică peste ei. În mintea multor români, orice individ este un prost făcut grămadă, iar poporul este o grămadă de proști.

Dacă nu mă credeți, faceți, vă rog, un exercițiu de verificare. Citiți orice opinie vă cade prima sub ochi, fie ea într-un articol sau într-un comentariu la un articol, fie ea doar on-line sau și în presa tipărită sau audio-vizuală și, vă asigur, veți găsi cel puțin o observație despre cineva, de obicei o personalitate populară, că este un prost sau o proastă și o altă observație că poporul este prost că înghite o asemenea personalitate sau că, în general, înghite orice.

Desigur, asemenea observații nu mă fac pe mine mai deștept, cum nu vă fac nici pe dumneavoastră mai deștept sau mai deșteaptă. O eventuală înțelepciune ne crește însă în cap atunci când observăm o contradicție flagrantă în acest caz. La modul general, prostia este asociată cu raționalitatea, în sensul că prostul nu raționează sau raționează încet și, evident, prost. În contradicție, cine atribuie cuiva calificativul de prost o face, de cele mai multe ori, dacă nu chiar întotdeauna, în modul cel mai emoțional cu putință. Așa, ca o înjurătură. Ceea ce este, trebuie să recunoaștem, irațional.

Dacă ar fi să rezolvăm această contradicție, ar trebui să verficăm dacă cineva este prost exclusiv pe bază de raționament și, abia apoi, să concludem că respectivul sau respectiva este sau nu este prost sau proastă, fără nicio emoție atașată acestui exercițiu. Ceea ce este foarte greu de realizat în practică, mai ales când subiectul exercițiului rațional este un demnitar al statului român. Este dificil să te menții în zona rarefiată a raționamentului pur, pe măsură ce îți dai seama că un asemenea demnitar nu are calitățile de deșteptăciune necesare unei persoane pentru ca să poată trece singură strada, dar respectivul ia decizii în numele și, mai ales, în defavoarea ta.

Și, odată enervându-ne, primul gând care ne vine în minte este cum dracului a ajuns ăsta demnitar, cine l-a pus acolo?!? Iar enervarea crește în noi pe măsură ce ne dăm seama că tocmai noi, publicul, suntem cei care l-am pus acolo. Desigur, beneficiarii dintre noi ai sistemului de protecție psihică numit negare își vor curma enervarea la gândul că, de fapt, nu noi l-am pus pe prost acolo unde l-am găsit, ci sistemul mafiot, oculta internațională sau serviciile secrete. Adică, negarea ne îndeamnă să concludem că nu noi suntem de vină, noi fiind doar victimele unei conspirații pe scară largă împotriva noastră și a poporului din care facem parte.

Eventual, dacă nu suntem adepții teoriei conspirației mondiale împotriva poporului român, dar suntem totuși dotați cu sistemul de protecție psihică numit negare, am putea da vina pe poporul acesta, în întregul său, că este atât de prost încât permite unora ca demnitarul ce face subiectul analizei noastre de prostie să ajungă și să fie acolo unde este. Adică, noi suntem singurii deștepți într-un popor de proști. Numai că noi nu prea avem ce face, pentru că, zice o vorbă din acest popor, cu prostul nu e bine să te pui.

O altă sursă de enervare, care ne poate strica raționamentul descoperirii prostului, în cazul unui demnitar, este când ne dăm seama că respectivul ne ia pe noi drept proști. Asta, deoarece, cu sinceră modestie, acceptăm să se creadă orice despre noi, numai că am putea fi proști nu. Dacă ne răcorim puțin, în sensul că respirăm adânc și ne gândim la lucruri frumoase pentru un minut sau două, am putea diminua iritarea care ne cuprinde la descoperirea situației că cineva ne ia drept proști, dându-ne seama că, de fapt, acel cineva a este suficient de sub-inteligent încât să se lase developat că ia oamenii drept proști, atunci când ei nu sunt.

În eventualitatea că vreți să verificați validitatea observațiilor de mai sus, vă propun un studiu de caz. Rezolvându-l, veți putea verifica pe pielea dumneavoastră dacă demnitarul din cazul nostru este sau nu este prost, dacă respectivul vă ia sau nu pe dumneavoastră drept proști, dacă vă deranjează sau nu concluziile la care ajungeți și, cel mai important, dacă vă puteți păstra sau nu calmul pe durata exercițiului și după aceea.

Cazul este foarte simplu. Domnul Ponta Victor este premierul guvernului care îi poartă numele. Domnia sa a ajuns în această demnitate publică în urma alegerilor generale din decembrie 2012, fiind numit de președintele României, domnul Băsescu Traian, după ce a fost propus de o majoritate de peste două treimi din Parlamentul Țării și susținut ori acceptat de restul partidelor parlamentare. În plus față de susținerea parlamentară masivă și, implicit, de susținerea populară de largă respirație, în vederea numirii, domnul Ponta a încheiat un pact scris și semnat cu domnul Băsescu, care cuprindea condițiile de guvernare agreate de cei doi. Mai mult, după numire, domnul Ponta a colectat alte condiții pe care ar trebui să le îndeplinească pentru a fi premierul României de la unele organisme internaționale sau supra-statale, cum sunt Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială, Comisia Europeană, de la unele cancelarii euro-atlantice, cum sunt cele din Washington D.C., Berlin, Paris, precum și de la unele corporații mai mici sau mai mari, cum sunt Gabriel Resources sau Chevron. Unele dintre aceste achiziții de condiții au fost efectuate în secret și au fost apoi desconspirate, altele au fost transparente de la început. S-ar putea să mai fie și alte condiții, de care noi nu am aflat încă. În toate cazurile, domnul Ponta s-a angajat public să satisfacă respectivele condiții, chiar dacă noi nu le știm concret și în amănunt, și, evident, chiar dacă nu au făcut obiectul Programului de guvernare aprobat de Parlamentul României, ca să nu mai vorbim de promisiunile electorale.

Desigur, pentru îndeplinirea acestor condiții, este nevoie de bani publici, care să alimenteze bugetul de stat patronat de premierul Ponta. Numai că, aici, domnul Ponta are o problemă. Nu sunt suficient de mulți bani pentru toate promisiunile făcute tuturor celor care îl susțin pe domnia sa în scaunul de premier. Dacă este să ne luăm după datele oficiale, aproape jumătate din economia Țării este gri sau neagră, adică nu dă bani la stat pentru alimentarea bugetelor de toate felurile, privându-l astfel pe domnul premier Ponta de vreo 15 – 20 miliarde de euro în fiecare an, bani care ar trebui să fie la buget, de cheltuială, dar nu sunt. Numai din comerțul cu pâine domnul Ponta pierde un miliard de euro anual, prin evaziune fiscală, a declarat recent ministrul său pentru agricultură.

Soluția găsită și aplicată de domnul premier Ponta Victor este să introducă noi taxe și impozite pe care să le plătească jumătatea rămasă albă a economiei românești, concomitent cu reducerea unor cheltuieli pentru public sau categorii defavorizate ale publicului, în vederea constituirii fondurilor pentru finațarea promisiunilor domniei sale.

Acesta este cazul pe care îl propun de studiat. De aici încolo, gândiți și dumneavoastră...

Ce nu se poate ierta

Exact acum 50 de ani, adică în vara anului 1963, eram acasă, în Sibiu, cu geamul deschis. Fereasta era la nivelul străzii și, ca de multe alte ori, mă jucam pe pervazul extrem de lat, când un trecător s-a oprit în dreptul meu. Nu m-a frapat că era îmbrăcat cu haine ponosite, pentru că, deși aveam doar nouă ani, mai văzusem oameni în zdrențe până atunci. Nu m-a frapat că era numai piele și os, pentru că mai văzusem oameni subnutriți. Ce m-a frapat a fost că omul încerca să vorbească cu mine și nu putea. Era evident că nu avea vreo defecțiune de vorbire, că nu era mut sau surdo-mut. Pur și simplu nu știa să vorbească. Sau, mai precis, nu mai știa să vorbească.

Uitându-se la mine, omul părea că încearcă să își aducă aminte cum să vorbească. Nici cu mâinile, sau cu mimica nu știa să spună nimic. La un moment dat, cred că i-a trecut prin cap că eu m-aș plictisi și aș pleca de acolo. Sau că mi s-ar face frică, ori altă cauză pentru care aș dispărea după perdea, în casă, și l-aș lăsa singur pe trotuarul altfel pustiu. Așa că mi-a pus mâna lui aproape transparentă și extrem de ușoară peste mâna mea, pe rama ferestrei și, cu un fel de muget și un gest al celeilalte mâini ca și când ar fi vrut să scoată ceva din gură, mi-a explicat că nu poate să vorbească, deși ar trebui să poată. Îmi dădea de înțeles că ar mai încerca, dacă o să am răbdare cu el.

Nici acum nu știu ce i-a venit să stea de vorbă tocmai cu mine, un puști în clasele primare. Probabil că, așa cum stăteam eu cocoțat pe pervazul ferestrei, la nivelul său, păream mai înalt sau mai matur. Sau, poate că nici nu mai conta vârsta, eu fiind oricum singura ființă prezentă pe acolo, căruia i se putea adresa, în dimineața aia de vară, când orașul părea pustiu.

Tot făcând eforturi să vorbească, deodată s-a luminat la față. A băgat mâna în buzunar și a scos o foaie de hârtie, împăturită cu grijă, pe care mi-a înmânat-o, cu solemnitate. Era o adeverință sau o înștiințare de eliberare din penitenciar, cu data acelei zile. Eu eram deja familiarizat cu noțiunea de ocnaș, de la Jean Valjean a lui Victor Hugo. Nu cred că citisem cartea, dar, dacă nu îmi fusese citită când eram mai mic, cu siguranță văzusem filmul cu Jean Gabin, ce apăruse cu câțiva ani înainte. Așa că, fără să știu nimic despre închisorile românești ale epocii, am stabilit că omul din fața mea fusese închis pe nedrept și suferise mult în pușcărie, inclusiv de foame.

M-am dat jos de pe pervazul ferestrei, am intrat în bucătărie, de unde am luat o bucată de pâine și o felie de lubeniță, cum i se zice pe la Sibiu pepenelui verde și m-am întors la omul de pe trotuar. „Altceva nu am”, m-am scuzat eu. Cu privirea lipită de felia mare de pepene, aproape fără să își dea seama, mi-a luat pâinea din mână și a băgat-o în buzunar. Apoi, cu ambele mâini, care tremurau puțin, a luat lubenița ca pe un trofeu. Tot atunci a articulat și primele cuvinte, în șoaptă, ca și când i-ar fi fost frică să nu își fractureze corzile vocale. „Săru-mâna”, mi-a zis el, mie, unui copil de nouă ani. Apoi, și mai încet, dar mai gutural, a spus, mai mult pentru el decât pentru mine: „Am uitat să vorbesc...”

Se pare că, în sufletul sau în mintea lui, întâlnirea noastră a fost un succes. Și acum sunt convins că am fost prima ființă umană căruia i s-a adresat după ce fusese eliberat din închisoare. Cu mine a putut să exerseze primele cuvinte după foarte mult timp. Și a mai primit și ceea ce, probabil, nu mai gustase de tot atâta timp, dacă nu chiar mai mult.

Nu l-am văzut mușcând din lubeniță. Cu ea ținută în ambele mâini, s-a întors, la un moment dat, și a plecat. M-am uitat după el, de pe pervazul ferestrei joase, de la stradă. Mic, scheletic și șovăielnic, s-a îndepătat pe trotuarul pustiu, purând cu grijă, la nivelul pieptului, o felie de pepene.

Nu mă gândesc în fiecare zi la întâmplarea asta. Dar o am întipărită în minte de atunci și, de câte ori îmi revine amintirea acelui moment, o retrăiesc de parcă ar fi fost acum câteva ore. Cu alte cuvinte, este o întâmplare care m-a marcat pe viață. Nu știu dacă protagonistul ei a fost un deținut de drept comun sau unul politic. Ce știu este că eu nu trebuia să fiu expus unei asemenea emoții, la vârsta aia. Adică, omul care s-a oprit în dreptul ferestrei pe pervazul căreia mă jucam eu nu ar fi trebuit să sufere pierderea uzului vorbirii în închisoare, indiferent de motivele încarcerării.

De aceea, eu nu îi pot ierta pe cei care l-au făcut pe bietul eliberat să intre în viața mea așa cum a făcut-o. Și nu îi pot ierta nu cu mintea mea de acum, ci cu sufletul meu de copil maltratat de întâmplarea pe care tocmai v-am povestit-o.