Toamna musulmană

Proiectul occidentalilor pentru lumea musulmană este democrația. Aceasta, deoarece principala problemă pe care o pune această lume este una de securitate regională și chiar mondială, iar democrația este singura soluție sistemică, dovedită istoric, prin care se pot evita războaiele de orice fel.

Foto: reuters.com

Cu alte cuvinte, orice colectivitate care are șansa să se exprime liber, să dezbată public problemele sale, care ia deciziile cu majoritate, dar în folosul tuturor, care respectă drepturile individuale și promovează bunăstarea prin toate formele de administrare a averii publice, este o colectivitate democratică, iar o asemenea democrație nu va căuta niciodată să iște vreun război, deoarece ar avea întotdeauna mai mult de pierdut decât de câștigat din asta. Va fi însă capabilă de un efort de apărare a propriilor valori democratice.

Toate bune și frumoase, însă, tot istoric, este dovedit faptul că democrația nu poate fi exportată și nici impusă dinafară, niciunui popor. Tot ce pot occidentalii să facă într-o țară sau într-o regiune nedemocratică este să impună anumite norme de conviețuire pe principii democratice. Dacă aceste norme vor fi vreodată transformate în valori și vor ajunge să facă parte din viața acelei țări sau acelei regiuni, este o dezvoltare asupra căruia Occidentul nu are niciun control. Deși se străduiește să aibă.

Așa se explică fluxurile și refluxurile de acțiuni occidentale în lumea musulmană din Orientul Mijlociu și Nordul Africii, din ultimii cinci ani. Statele Unite ale Americii și Uniunea Europeană au încurajat Primăvara Arabă, ca mișcare de democratizare a unora dintre statele din lumea musulmană. Și au făcut asta inclusiv prin acțiuni militare, așa cum a fost operația aeriană a NATO, din 2011, în Libia. Dar tot Statele Unite și Uniunea Europeană s-au dat înapoi de la orice intervenție a lor în conflictul intern din Siria, cu excepția trasării unor linii roșii, pe care nu le-a băgat în seamă mai nimeni, și s-au retras din Irak, în condițiile în care administraseră acel Irak de-a lungul unui deceniu confuz, fără rezultate notabile în ceea ce privește democrația internă.

Argumentul cel mai puternic pentru democratizare, adus de euro-atlantici, este că democrația vine la pachet cu bunăstarea de tip occidental, adică vine cu televiziune, internet, mașini, frigidere, super-market-uri, mall-uri cu filme americane și fast-food, cu muncă ușoară și bine plătită, cu călătorii de plăcere și altele asemenea, pe care le-am văzut în America și în Europa dezvoltată. Ceea ce este foarte adevărat.

Numai că raționamentul invers nu este la fel de valabil. Adică, dacă ai televiziune, internet, mașini etc. nu înseamnă că ai și democrație. Iar, dacă nu ai democrație, ești predispus la negarea valorilor umane, la să îmi fie mie bine și să îi fie celuilat rău, mergând până la violență și conflict.

Se întâmplă zilele acestea ca milioane de musulmani din Orientul Mijlociu și Nordul Africii să migreze către Europa occidentală și democratică, fugind din calea violenței și dezastrului produse de eșecul instaurării democrației în propriile lor țări. Scopul lor declarat este să ajungă să se bucure de beneficiile materiale ale democrației, fără să facă efortul de a-și democratiza propriile națiuni. Singurul efort pe care sunt ei dispuși să îl facă este să se deplaseze până acolo unde democrația este bine împământenită și prosperă.

Așa că ne așteaptă o toamnă musulmană în Europa.

Europa nu este pregătită pentru așa ceva. Nici moral, nici acțional. Migratorii musulmani aduc cu ei conflictele și violența din țările de origine, și vor afecta vizibil securitatea și ordinea publică din statele gazdă. Ca să nu mai vorbim de faptul că, aproape cu certitudine, grupările beligerante, între care se remarcă cele de extremă violență, cum este așa-zisul Stat Islamic, au infiltrat grupurile de imigranți ce trec gardurile de sârmă ghimpată către Occident. Iar infiltrații lor vor avea de executat misiuni violente, de disrupere a vieții cotidiene așa cum o știm noi, europenii.

La asemenea amenințări, Occidentul nu poate opune măsuri colective. Adică, nu poți să îi iei pe toți imigranții și să îi bagi în lagăre de concentrare, doar pentru că sunt imigranți și musulmani, și pentru că s-ar putea ca, printre ei, să fie și niște dușmani violenți și distrugători ai valorilor tale. Conform normelor euro-atlantice, deși numărul lor este imens, imigranții trebuie tratați individual, caz cu caz, familie cu familie. Ceea ce este descumpănitor de dificil de realizat, în condițiile în care timpul nu are răbdare cu nimeni.

Avem astfel o criză umanitară, suprapusă peste o criză de securitate, pe teritoriul Europei. Aspectele economice nici măcar nu mai contează, în momentul de față. Indiferent de costuri, o asemenea criză trebuie rezolvată cât mai repede și cât mai profund.

Dacă se amână rezolvarea, criza se va acutiza și va fi suplimentată cu critici virulente, adresate sistemelor de guvernare democratică, care se vor dovedi incapabile de soluționarea problemei. Mai ales extrema dreaptă, dar și alți anti-democrați vor propune soluții în afara valorilor europene, nu departe de „soluția finală” propusă de naziștii germani, pentru problema evreiască din prima jumătate a secolului trecut. În disperare de cauză și confruntată cu neputința guvernanților, opinia publică va înclina să le dea dreptate acestor extremiști, care nu vor face altceva decât să dea Europa înapoi cu șapte decenii.

Există însă și o soluție democratică de tip colectiv. Vorbim de soluția găsită de Occident pentru rezolvarea problemei iugoslave, de acum douăzeci de ani. Atunci, un război civil devastator, cu omoruri în masă și epurări etnice, cu crime de război și strămutări de populație a fost rezolvat prin intervenția euro-atlanticilor, în frunte cu Statele Unite ale Americii, inclusiv cu mijloace militare, NATO purtând, în 1999, primul său război de la înființarea sa. S-au creat astfel condițiile ca popoarele din fosta Iugoslavie să participe la rezolvarea propriilor probleme la ele acasă, fără să migreze în masă, în restul Europei. Unele au făcut-o mai bine, cum sunt Slovenia și Croația, state actualmente integrate euro-atlantic, altele mai șovăitor, însă, una peste alta, Europa a avut de suportat doar costurile intervenției, nu și costurile unei eventuale imigrații.

Ar fi acum momentul unui război pe motive umanitare, în lumea musulmană. Grupările înarmate, violente, din această lume, vor trebui învinse în luptă și dezarmate, iar criminalii vor trebui judecați și sancționați pentru crimele lor, de orice fel ar fi fost ele. Pe teritoriile eliberate de aceste grupări violente va trebui instalată o administrație internațională, capabilă de impunerea domniei legii, de promovarea valorilor universale și de redarea demnității umane populației locale, profund afectate de conflictele din ultimii ani. Nivelul de ambiție al unei asemenea întreprinderi nu va fi instaurarea democrației, ci doar instaurarea ordinii de drept și a liniștii printre locuitorii de acolo.

Acest lucru este mai ușor de zis decât de făcut. Pe lângă îndeplinirea cerinței ca Occidentul să aibă leaderi politici și comandanți militari capabili de o astfel de întreprindere, mai sunt de rezolvat problemele de securitate ridicate de alți actori internaționali din zona de interes, sau care au interese strategice în zona vizată. Federația Rusă este un astfel de actor. Dar și Israelul și Turcia trebuie luate serios în seamă.

Ideea de bază este că soluții la toamna musulmană în Europa ar fi, în interiorul actualei arhitecturi de securitate și cu prezervarea valorilor democratice occidentale. Ce nu suntem siguri că avem ar fi leaderii care să facă istorie, care să se pună pe treabă și să rezolve această problemă a migrației musulmane în Europa, înainte ca ea să devină o problemă de nerezolvat, capabilă să schimbe cursul istoriei noastre.

Anticomunismul ideologic

Acum un sfert de secol s-a petrecut cea mai mare derută în rândul teoreticienilor occidentali, implicați în studierea blocului ideologic, economic și militar opus, adică blocul socialisto-comunist. În câteva luni, regimurile politice bazate pe partidul unic comunist au dispărut din întregul bloc, iar în doi ani, puternica și înspăimântătoarea Uniune Sovietică devenea istorie. Ca și când nu ar fi fost vreodată.

Foto: http://guswetter.clearview.ab.ca

La vremea respectivă, nu exista nimeni în întreaga comunitate formată din asemenea teoreticieni care să fi prevăzut, măcar în parte și măcar la o scară modestă, asemenea deznodământ. În plus, nu am cunoscut ori nu am auzit de nici măcar un singur teoretician, fie el din domeniul politologiei, ori al istoriei, sau al sociologiei, ca să nu mai vorbim de materii interdisciplinare, care să fi fost în stare să explice cum a dispărut obiectul lui de studiu, comunismul administrativ și politic.

Practic, la numai trei ani de la dispariția blocului comunist din Europa, disciplina de studiu comunismul dispărea din institutele occidentale, cercetătorii implicați până atunci în ea reprofilându-se, ori ieșind la pensie. Ultimile zvâcniri teoretice, în cei trei ani aminitiți aici, au fost scrierea cărților care descriau această dispariție, fără să o explice, însă.

Singurii care s-au reorientat teoretic cu rapiditate au fost germanii. În contextul general al reunificării, germanii au finanțat copios studiile legate de partea comunistă a țării lor, cu obiectivul practic de a preveni contaminarea societății lor occidentale cu flagelul comunismului, flagel cu care fuseseră diagnosticați conaționalii lor estici. De înțelegerea teoretică a formării societății germane comuniste, dependente de sovieticii ocupanți, dar și a represiunii instrumentate de poliția secretă comunistă, sub conducerea partidului, a depins întregul proces de incluziune în marea Germanie a esticilor, proces al cărui cel mai elocvent produs este actualul cancelar Angela Merkel.

În acele vremuri, eu am asistat la, ori mi s-a spus despre reproșuri serioase pe care decidenții occidentali de la cele mai înalte niveluri le-au adresat cercetătorilor incapabili să anunțe evenimente strategice cu importanță epocală, cum a fost căderea comunismului. Același lucru s-a întâmplat, la o scară mult mai mică, dar cu vizibilitate internațională mult mai mare, în 2003, când regimul Saddam Hussein a căzut într-un mod cu totul neașteptat, în Irak, lăsându-i pe americani fără inamic, dar și cu țara aia prăbușită pe cap, pe când ei nu erau pregătiți pentru așa ceva. Și, din această nepregătire a ieșit ce știm cu toții că a ieșit.

În tot acest sfert de secol ce a trecut de la căderea comunismului, în România, nu s-a făcut niciun efort rezonabil și independent, din punct de vedere teoretic, de a se studia căderea regimului comunist. Ca să nu mai vorbim că nu avem nici măcar o schiță de studiu despre regimul comunist ca atare, din care să putem trage măcar o concluzie practică. Tot ce avem este propagandă, uneori în stare pură, alteori cosmetizată în activitate științifică.

Nici acum nu știm cum funcționau mecanismele puterii politice în societatea română comunistă, cum se făcea selecția cadrelor de partid și de stat, cum se gândeau și se formulau politicile, care era rolul real al specialiștilor, cum se planifica centralizat și cum se conducea economia, cum se promovau și se apărau valorile, care era rolul real, funcțional al ideologiei în funcționarea societății românești, cum lucrau instrumentele de forță, cine le conducea, cine le controla și cu ce rezultate și multe altele asemenea.

În mod intenționat, în locul unor asemenea studii, din care am fi putut deduce ce îi califică pe unii formați în regimul trecut să își asume sarcinile tranziției de la monocromismul comunist spre societatea deschisă, liberală și multidimensională, precum și de ce ar trebui să îi lustrăm pe alții, anume, am avut parte doar de „dialog” irațional, de isterii ideologice, de etichetări colective, de dat din coate și de călcat în picioare a unor români de ceilalți români.

Una dintre cele mai mari perplexități ale cercetătorilor occidentali profilați pe comunism a fost să constate că, în mintea românilor, comunismul nu a fost niciodată o religie, pe când, din studiile lor, reieșea că ar fi trebuit să fie. Ei puseseră în ecuație faptul că partidul unic era în toate, că un sfert din disciplinele studiate în școlile de toate gradele, inclusiv în cele doctorale, erau direct legate de filosofia, istoria și sociologia comunistă, că nu era copil ori matur care să nu fie obligat să participe la „învățământul politico-ideologic” cel puțin o dată pe lună, că se purtau „discuții individuale” cu fiecare membru de partid sau de tineret comunist. Din factorizarea acelor elemente le rezulta cercetătorilor occidentali că românii trebuie că sunt spălați pe creier. Că românii se închină la portretul conducătorului iubit ca la sfânta icoană, așa cum văzuseră ei că se întâmplă în filmele nord-coreene.

Așa cum una dintre cele mai mari perplexități ale mele este să văd și astăzi români născuți și crescuți în România comunistă care afirmă și acum că românii chiar au fost spălați pe creier de propaganda comunistă, că asemenea creiere nu vor putea gândi niciodată vreun gând occidental și alte idioțenii ideologice de aceeași factură. Cu excepția creierelor lor, desigur, pentru că ei sunt recuperați de cine știe ce organizație internațională, care le-a dat bursele necesare repopulării creierelor comuniste cu idei occidentale.

Pe unii dintre ei îi cunosc personal, pe alții i-am văzut în spațiul public, despre câțiva am auzit doar. Nu aș putea să numesc pe niciunul dintre ei ca fiind complet idiot, ori complet rupt de realitate, adică să îi dau credit că este sincer ori sinceră când afirmă asemenea bazaconii despre influența ideologiei comuniste asupra românilor.

În schimb, habar nu am care le sunt motivele pentru care continuă să opereze cu prezumția că ideologia comunistă a fost asimilată de români ca o religie. Bănuiesc că o fac pentru bani, faimă și auto-apreciere. Și din lene, desigur. Pentru că este total lipsit de efort să inventezi o problemă, doar pentru că ai tu o soluție la îndemână și ai găsit un fraier care să te plătească să aplici soluția aia, cu condiția să îi justifici de ce.

Singurul motiv transparent al acțiunii lor este să ei țin morțiș să ocupe locul, fie acel loc în institute finațate de stat ori de străini, fie în administrația publică, fie în sistemul universitar, ori în comunicarea publică. Iar ocuparea locului are efectul că nimeni altcineva nu mai poate face studii și cercetări rezonabile și relevante despre comunismul românesc.

Inspirat de domnul Andrei Pleșu, care îl citează pe Iisus Hristos, ei mi se par a fi asemenea cărturarilor cărora Iisus le-a reproșat că au căpătat cheia cunoașterii, au ales să nu o folosească pentru a pătrunde ei înșiși pe tărâmul științei, dar nici nu i-au lăsat pe alții să intre.

Unirea prin război

Tradus în limbaj de securitate internațională, a cere unirea celor două state românești, România și Republica Moldova, doar ca reparație istorică, înseamnă situarea solicitantului în afara actualei arhitecturi de securitate europene, arhitectură bazată pe Actul final de la Helsinki și dezvoltările lui ulterioare.

Ateneul Roman

În momentul de față, doar Federația Rusă vorbește și acționează în afara acestei arhitecturi, dar cu argumente istorice recente, ulterioare anului de grație 1975. În interiorul arhitecturii europene de securitate, Rusia n-ar fi putut niciodată să anexeze provincia Crimeea, aflată pe teritoriul Ucrainei independente și suverane, indiferent care ar fi fost argumentele ei istorice. Dar, și așa, a avut grijă să cosmetizeze evenimentul în termenii dreptului internațional, mimând o voință proprie a populației anexate și apelând la principiul auto-determinării, chiar dacă acest principiu a fost aplicat, în cazul Crimeei, cu tancul.

Cu alte cuvinte, cine îi propune României să acționeze pentru unirea cu Moldova, acela îi propune, de fapt, să se pregătească de război. Că va fi vorba de un război clasic, de invazie, ori de unul hibrid, sau de unul civil, dus între cetățenii români, rămâne de stabilit.

Iar, dacă cineva ca Băsescu Traian, fostul președinte infam al României, propune „proiectul de țară” al unirii ca reparație a greșelilor istoriei, în condițiile în care știe că România nu este capabilă să ducă un război de apărare, d-apoi unul de invazie, ca să nu mai vorbim de incapacitatea ei de a câștiga vreun război hibrid sau civil, atunci acel cineva nu face decât să se alăture, politic și ideatic, politicii rusești de desconsiderare a actualei arhitecturi de securitate europene. În termeni populari, asta se numește că face jocul rușilor.

Așa cum s-a arătat de nenumărate ori, de foarte multă lume, unirea tuturor românilor se poate face și altfel decât prin război.

În afară de unirea administrativ-teritorială, care se poate realiza prin integrarea Moldovei în Uniunea Europeană, se poate realiza o unire economică, de exemplu.

Numai că această unire economică presupune, printre altele, o infrastructură unică. Din păcate, se vădește că o asemenea infrastructură unică este imposibil de realizat în România. Nu au reușit ei, guvernanții bucureșteni, să construiască o infrastructură rutieră între Transilvania și fostul regat, în cei aproape o sută de ani ce au trecut de la Marea Unire, alta decât pitorescul Transfăgărășan. Cum să ne gândim că ar putea ei să realizeze o asemenea infrastructură cu Basarabia? Deși traversarea Prutului ar trebui să fie mai simplu de înfăptuit decât traversarea Carpaților.

Se poate realiza și o unire culturală, mult mai ușor și mai degrabă decât unirea politică. Numai că ce valori culturale comune propun bucureștenii moldovenilor? „Basarabia este pământ românesc”, am văzut scris pe ziduri, în România. Da, așa este. Și ce dacă? Fără cultură, pământul este sterp. Faptul că noi, toți românii, împărtășim o istorie comună și o limbă comună nu este de ajuns. Noi deja împărtășim o istorie comună cu toți europenii și vorbim deja o limbă comună euro-atlantică, dar asta nu înseamnă că ne-am însușit, automat, valorile euro-atlantice. La noi, omul, individul, nu are nicio valoare. Dreptatea, cinstea, corectitudinea și altele asemenea nu valorează nimic, dacă este să ne uităm la mijloacele de promovare a valorilor, cum sunt școala, care, la noi, oferă diplome fără merit și fără cunoaștere, administrația publică, care a transformat înjosirea cetățeanului în sport național, sau comunicarea în masă, care ne ia pe toți de proști, adică lipsiți de valoare.

Așa că nu de referendum are nevoie România pentru a se uni cu Moldova. Are nevoie ca fiecare dintre noi să impunem valori europene și naționale comune, să realizăm o economie integrată, unitară, inclusiv prin infrastructură, să reformăm sistemul politic din fiecare țară românească, astfel încât politicienii să ne reprezinte pe noi și nu pe corupătorii lor, să edificăm instituții care să ne servească pe noi și nu clientela politică, să dăm statului puteri adevărate, aflate sub controlul nostru și care să ne confere o voce credibilă între națiunile euro-atlantice, în loc să stăm la mâna străinilor sau cu mâna întinsă la străini, așa cum o facem acum.

Zic eu că trebuie să înfăptuim dezideratele astea pentru a ne uni toți românii într-un stat. Dar, parcă, ar fi mai simplu să punem de un război, nu-i așa?

Viitorul luminos

Știrea formulată de RFI.ro, sub titlul „Spectacol la Constanța de Ziua Marinei” a sunat așa: „Aproximativ 10.000 de localnici şi turişti au asistat astăzi pe faleza din apropierea Cazinoului din Constanţa, la manifestările de Ziua Marinei, fiind prezenţi și vicepremierul Gabriel Oprea, ministrul Apărării, Mircea Dușa, șeful Statului Major General, generalul-locotenent Nicolae Ciucă”.

Foto: Romania libera

Spre deosebire de RFI.ro, alții s-au referit la aceeași știre astfel:

Mediafax: Titlul lor a fost: „Oprea, la Ziua Marinei: Marinarii români, o carte de vizită a țării noastre în lume. Dușa: O manifestare de suflet prin care cinstim curajul și vitejia marinarilor”, știrea fiind că „Ministrul Afacerilor Interne Gabriel Oprea a declrat, sâmbătă, la ceremonia de la Constanța, cu ocazia Zilei Marinei, că marinarii români, fie că apără frontierele maritime și fluviale, fie că lucrază pe nave comericale, sunt o carte de vizită a țării noastre în lume”.

Cotidianul: Titrează că „Prezent la Constanța: Gabriel Oprea, mesaj de Ziua Marinei” și spune că mesajul a fost unul de mulțumire pentru modul exemplar în care își servesc marinarii țara.

Adevărul: Titrează direct știrea: „Oprea, la Ziua Marinei: Marinarii români, constructorii navali și angajații portuari sunt o carte de vizită a țării noastre în lume”.

B1.ro: „Gabriel Oprea, mesaj de Ziua Marinei: Vă felicit pentru modul exemplar în care vă îndepliniți misiunile!”

ZiuaNews.ro: „Oprea, mesaj de Ziua Marinei: Vă felicit pentru modul exemplar în care vă faceți sarcinile!”

Curierul Național: „Gabriel Oprea, mesaj de Ziua Marinei: Vă felicit pentru modul exemplar în care vă faceți sarcinile!”

România liberă nu începe știrea cu numele lui Oprea, dar ne prezintă o galerie foto de la Ziua Marinei, în care, din nouă poze, patru sunt cu Oprea, patru sunt cu marea, elicopterul și navele, iar una este cu Oprea, asistenta VIP de la Cazino, steagul fluturând al României și ceafa marinarilor din gardă. În textul care însoțește galeria foto, aflăm că „ministrul Apărării, Gabriel Oprea, a declarat, sâmbătă, la ceremonia de la Constanța, cu ocazia Zilei Marinei, că marinarii români, fie că apără frontierele maritime și fluviale, fie că lucrază pe nave comericale, sunt o carte de vizită a țării noastre în lume”. Chestia cu „ministrul Apărării Oprea” este evident o greșeală necorectată, sau o farsă a subconștientului redactorului știrii, deoarece tot „ministrul Apărării” îi zic cei de la RL, în același paragraf, și lui Mircea Dușa.

Vă propun să ne oprim aici cu exemplificările. Dar nu pot să mă abțin de la a observa că Antena 3, fără niciun fel de surpriză, de Ziua Marinei, a difuzat o știre despre ce nu a făcut Băsescu Train, informâdu-și publicul că individul „nu a participat nici în acest an la Ziua Marinei”.

Desigur, Antena 3, i-a consemnat domnului Oprea spusa cu „modul exemplar”, spusă transmisă pe ecran prin cadre video frumos alese, cu marinari mărșăluind în uniforme albe și călcate. La acest post de televiziune, ultima știre numai despre Oprea G. datează de acum o săptămână și este o „veste extraordinară pentru vicepremierul” care a devenit bunicul unui băiețel de „trei kilograme la naștere”. Adică, după anteniști, domnul Oprea G. ar fi o vedetă cu drepturi depline.

Însă, dacă ne luăm după ceilalți mediatici menționați mai sus, același domn Oprea este mult mai mult decât o vedetă cu drepturi depline. Domnia sa este, indubitabil, o personalitate. Și nu oricare fel de personalitate, ci una care generează cult.

Pentru că ce altceva i-ar îndemna pe „jurnaliști” și pe editori să facă o știre din nimicul spus de Oprea la un microfon și să o mai și suprapună, cu întâietate, peste știrea că a avut loc o paradă navală de Ziua Marinei, la Constanța.

În asemenea condiții, nu mai pare a fi nici măcar o glumă proastă că pe noi, publicul României, ne așteaptă un viitor luminos, spre care ne va îndrepta noul cârmaci Oprea G.

Problema cu viitorul este că el poate fi prefigurat atât de bine și atât de departe, pe cât de bine ne-am învățat lecțiile trecutului și pe cât de demult ne aducem aminte de acest trecut.

Adică, ar trebui să ne aducem aminte că domnul Oprea G. era acum două decenii un trepăduș dispus la orice pentru a intra în grațiile unor șefi noi, emanați. Același Oprea era, acum cinsprezece ani, un cârciumar destoinic, doar ca să fie selecționat din această calitate pentru funcția de șef al Administrației Rezervelor Statului și, imediat după aceea, pentru cea de prefectul Bucureștilor, ocazie cu care primarul general de atunci, viitorul președinte Băsescu Traian, a aflat și ne-a spus și nouă că domnul Oprea ar fi, de fapt, șeful mafiei personale a premierului de atunci Adrian Năstase. Acum zece ani, ca șef al social-democraților din Ilfov, ajungea în Parlamentul României, doar ca să trădeze acest partid, patru ani mai târziu și să își formeze propria gașcă politică, din alți trădători de partid și dezertori politici, care l-au urmat disciplinați. Acum cinci ani era deja de multă vreme „re-evaluat” de președintele de atunci Băsescu și pus de acesta ministru la Apărare, ocazie cu care, pe lângă „inventarea” managementului apărării cu un „buget de avarie”, Oprea a făcut multe sute de ofițeri din activiștii partidului său și alți activiști, fără nicio bază legală, așa cum a descoperit următorul ministru. Acum doi ani a devenit vicepremier, inițial fără portofoliu, apoi, se pare, pentru „apărare, ordine publică și siguranță națională”, ca acum să își zică în public că ar fi vicepremier „pentru securitate națională” (?!), în guvernul Ponta 2, singurul merit care a fost făcut public pentru alegerea sa fiind că este nașul unuia dintre copiii premierului. Asta, deși, de la tribuna Parlamentului, Oprea ne informase că tatăl finului său ar fi un „om fără Dumnezeu”.

Dacă ne aducem aminte toate acestea despre domnul Oprea G., atunci domnia sa nu ar mai trebui să aibă niciun viitor legat de noi, publicul aducător de minte. Pentru că, în toate funcțiile de partid sau de stat în care domnul Oprea a fost pus de cine a fost domnia sa pus, omul a avut numai rezultate dintre cele mai proaste. Așa că nu ar avea cum, oricât s-ar strădui, să aibă vreun rezultat mai bun în oricare ar fi funcția la care se gândesc să îl pună cei care îl pregătesc atât de serios ca personalitate românească de top, emergentă.

Desigur, exercițiul acesta al aducerii aminte, al proiectării viitorului pe baza asimilării trecutului, nu este unul ușor și linear. Cel mai bun exemplu este că, deși rezultatele proaste ale domnului Oprea, cele despre care am amintit mai sus, au fost făcute publice, la vremea lor, ele au fost trecute complet cu vederea de opinia publică. Adică, ele n-ar trebui să mai aibă nicio consecință în prefigurarea viitorului domniei sale. Viitor care se anunță cu adevărat luminos.

Așa că, dacă ne vom aducem aminte doar că domnul Oprea a fost la Ziua Marinei, că a primit onorul gărzii marinărești și că i-a felicitat pe marinari și pe toți ceilalți care au profesii legate de mare pentru că sunt marinari și ce mai sunt ei, atunci putem să ne așteptăm, fără nicio surpriză ca, în viitorul apropiat, domnul Oprea să participe și la alte activități, mai importante și mai fastuoase, să primească și alte onoruri, mult mai mari și de la gărzi mult mai colorate decât cea îmbrăcată în albul marinăresc. Și va face asta domnul Oprea Gabriel într-o calitate și mai tare decât cea de vicepremier pentru securitate națională, ministru de interne, membru al Parlamentului României și al Consiliului Național de Apărare a Țării, profesor universitar doctor, general cu patru stele de justiție militară și nașul copilului premierului.

L-am citit pe Plesu

O întâmplare internaută m-a făcut să dau peste cineva de la Cațavencii care mărturisea că nu l-a citit pe Pleșu și explica de ce nu l-a citit. Pentru că domnul Andrei Pleșu are o singură sprânceană! Apoi, explica omul de ce este rău să ai o singură sprânceană și să fii scriitor care dorești să fii citit. La comentarii, unii dintre cititorii cațavencului îl înjurau copios, câțiva dintre ei chiar de mamă și chiar pe șleau, că de ce se ia de domnul Pleșu, dacă nu l-a citit.

Ca și când, dacă l-ar fi citit, umoristul ar fi înțeles că este bine să ai o singură sprânceană. Adică, ar fi găsit în scrierile domnului Pleșu contra-argumente convingătoare la ideea sa că nu e bine cu „monosprânceană” și la explicațiile de ce nu e bine.

Fiind imobilizat în casă de o indispoziție mai serioasă, m-am apucat să îl citesc pe Pleșu, că nu se știe niciodată peste cine dau și ajung să mă înjure de mamă că m-am luat de domnia sa fără să îl citesc. Bineînțeles că nu mi-am propus să îi citesc eventualele scrieri despre sprânceana unită și meritele ei. Dacă tot făceam efortul, doream să îl citesc pe domnul Pleșu din ceea ce are domnia sa mai bun, mai gândit, mai elaborat, mai original și mai relevant pentru omenire.

Demersul nu a fost simplu. Probabil că mai ușor mi-ar fi fost să ies totuși din casă, să mă târăsc până la librăria ajunsă de pomină odată cu demisia unei doamne librar, ce nu l-a recunoscut pe Marele Pleșu, când a târguit de la ea, și să îi cumpăr autorului necitit de mine cărțile relevante. Însă mi-am zis că suntem în secolul 21 și că măcar cele mai recente cărți, din ultimii zece ani, de exemplu, trebuie să se găsească și sub formă digitală. Contra cost, desigur.

Am aflat că, la Editura Humanitas, există o „Serie Andrei Pleșu”, care conține nu mai puțin de 11 titluri, în 17 ediții. Dintre acestea, 10 ediții sunt digitalizate, respectiv le pot procura pe internet, de la humanitas.ro, cu prețuri variind între 22 și 55 de lei. Șapte dintre aceste cărți conțin note de jurnal, interviuri și eseuri, precum și articolașe publicate de autor în presa de profil. Acestea nu sunt de interes pentru mine, deoarece producerea lor presupune un efort intelectual modest, bazat pe improvizație și superficial în esență. În termeni populari, asemenea scrieri, chiar dacă sunt adunate în volum, nu sunt altceva decât ceea ce i-a trecut autorului prin minte, cândva, într-un anumit loc și într-o anumită ipostază.

Ori, eu, dacă voiam să îl citesc pe domnul Pleșu, trebuia să îl citesc la superlativul intelectual. Am ales să încep cu „Parabolele lui Iisus: Adevărul ca poveste”, ca fiind o carte recentă, publicată la sfârșitul anului 2012, la Editura Humanitas, din București. Cu ce m-am ales din lectura asta, vă relatez mai jos.

Parabolele lui Iisus: Adevărul ca poveste este o carte ce poate fi cumpărată în format electronic de la Humanitas, dar nu poate fi citită ca o carte, cum ar fi, de exemplu, pe cititorul digital de cărți Kindle, ci doar ca un document portabil, pe orice computer. Ceea ce, atunci când vorbim de sute de pagini, este anevoios. În această carte este vorba despre comentarii la cateva parabole spuse de Iisus, găsite în cele patru evanghelii oficiale ale creștinilor, din Noul Testament.

Comentariile domnului Pleșu pornesc de la prezumția că Iisus este cel care povestește, în „efortul Lui de a-i familiariza pe cei din jur cu metabolismul împărăției sale”. Mai mult chiar, însuși autorul cărții scrie că propriile lui comentarii la poveștile spuse de Iisus sunt, de fapt, un pretext, o cosmetizare a intențiilor domniei sale de a ne spune nouă, cititorilor săi, care este adevăratul răspuns la întrebări precum „Ce este fericirea?, De ce există răul?, Care e sensul vieții?”, refuzând să arate „uite cum stau lucrurile”, ci spunând, în schimb, o poveste. Și asta, deoarece domnul Pleșu este convins că nu poți să dai un răspuns în format „geometric” la aceste întrebări, chiar dacă ai ști acel răspuns.

Acuma, eu nu știu câtă matematică a învățat domnul Pleșu și nici cât de bine poate domnia sa să gândească și să modeleze „geometric” un răspuns filosofic. Știu însă, cu siguranță, că, dacă este de dat un răspuns la întrebări de tipul ce este fericirea, ce este Lumea, Universul sau viața, numai matematica poate formaliza corect și complet un asemenea răspuns. Doar că românii care au făcut liceul la uman nu vor putea niciodată să citească un asemenea răspuns, chiar dacă i-ar duce mintea să îl înțeleagă, pentru că școala românească scoate analfabeți în matematică, din liceele sale umaniste.

Îmi vine să cred că domnul Pleșu a contat masiv pe faptul că marea majoritate a cititorilor săi fideli sunt analfabeți în matematică, atunci când a considerat că este preferabil să spui un adevăr fundemental ca pe o poveste, în locul expunerii „geometrice” a aceluiași adevăr. Ipoteza aceasta nu poate fi confirmată.

Însă, ea poate fi negată prin validarea ipotezei că domnul Pleșu s-a dat mare cu scrierea comentariilor la parabolele lui Iisus alese special. În sensul că domnia sa habar nu are care ar fi răspunsurile adevărate la întrebările fundamentale despre lume și viață, dar ascunde asta în spatele unor povești spuse doar pentru că așa au gândit să comunice, la vremea lor, autorii evangheliilor și copiștii ulteriori ai textelor biblice.

Această ipoteză este mult mai ușor de verificat. Este suficient să vedem cum tratează domnul Pleșu aceste subiecte filosofice esențiale, chiar fundamentale, am putea spune, în alte scrieri de-ale domniei sale. Dacă le tratează prin comentarii despre alți gânditori care au avut cutezanța să scrie despre așa ceva, atunci domnul Pleșu nu este decât un exeget al adevărurilor spuse de alții, indiferent cât de credibile, ori de fanteziste ar fi acele adevăruri. Ceea ce nu îl face niciodată depozitarul vreunui adevăr adevărat, altul decât cel spus de altcineva.

Pe parcursul întregii cărți, autorul ne spune de nenumărate ori că domnia sa a ajuns la o înțelegere superioară a parabolelor și că este depozitarul unor răspunsuri la întrebări nepuse încă. Și pe care nici nu ni le poate comunica, atâta vreme cât nu a găsit întrebările potrivite pentru aceste răspunsuri adevărate. Ceea ce, trebuie să recunoaștem, este aproape jignitor la adresa cititorului pleșian. În ultimile pagini, mai precis la pagina 299, domnul Pleșu își mărturisește confuzia continuă în care a scris această carte, atunci când afirmă „... am încercat să identificăm în spațiul care unește intenția textului, interogația proprie și așteptările (latente sau manifeste) ale cititorului de astăzi.”

Este vorba de cititorul textului biblic, desigur, cititor care, dacă vrea să înțeleagă ceva din lectura Sfintei Scrieri, va trebui să îl citească și pe domnul Pleșu. Asta, deoarece domnia sa a scris cartea asta doar pentru a aduce „în perimetrul religiozității autohtone o minimă exigență academică, un tip de discurs care să-și găsească locul, cu naturalețe, în dezbaterea intelectuală a modernității, în ciuda pripitelor ei crispări laiciste”.

Toate bune și frumoase, numai că domnul Andrei Pleșu spune, în cartea aceasta, că unii exegeți ai parabolelor lui Iisus sunt buni, în sensul că au dreptate în comentariile lor, pe când alții sunt răi, în sensul că nu știu despre ce vorbesc, dar continuă să vorbească. Mai spune domnia sa că unele pasaje sau chiar parabole întregi pot fi interpretate și într-un sens, și în sensul diametral opus și că el știe care este adevărul indiferent de aceste interpretări. Numai că, nespunându-ne care este acest adevăr pleșian, autorul nu ține nici să ne spună cum a pus mâna pe el, pe adevăr.

Prin apelul la „exigență academică”, domnul Pleșu ne sugerează că ar fi avut domnia sa vreo metodă academică, luată de la vreo disciplină academică și folosită ca instrument de lucru în laboratorul academic de unde i-a ieșit scrierea. Dar nu ne spune, cu subiect și predicat, care ar fi acea metodă, acea disciplină și acel loc de lucru. Prin referințe de tipul „cîmpul hermeneutic” sau „mesajul”, domnul Pleșu ne lasă să credem că ar fi vorba despre disciplina hermeneuticii și despre teoria comunicării.

Un capitol amplu este dedicat întrebării metodologice ce este cu parabolele astea, formulată printr-un citat din Noul Testament: „De ce vorbești în parabole?” Neștiind răspunsul, autorul face o minuțioasă investigație bibliografică, la autorii numeroși citiți în lunile și anii în care a fost plătit să facă asta, adică să citească, cum ne mărturisește în cuvântul înainte. Apoi se ocupă și de textul biblic însuși. Domnului Pleșu îi rezultă că poate fi și așa, și așa. Adică, Iisus vorbește în parabole și ca să ascundă adevărul, și ca să îl releve cu mijloacele de comunicare la îndemâna mulțimii de ascultători.

O problemă este că domnul Pleșu nu folosește corect metodologia aleasă chiar de dânsul, deși ne cere să îl credem că este familiarizat și cu hermeneutica și cu teoria comunicării. De fapt, peste tot în capitolul acesta, în care ar fi trebuit să aflăm de ce Iisus a spus ce a spus și de ce spusele sale au fost consemnate așa cum au fost consemnate, raționamentele domniei sale suferă de erori grave, rezultate din refuzul de a folosi, ori din folosirea inadecvată a instrumentelor hermeneuticii și teoriei comunicării. Argumentele pentru această observație abundă.

Să luăm doar un singur pasaj pleșian, pentru a ne lămuri. Spune autorul, cu cuvintele sale, ca un fel de final de drum în investigarea teoretică a problemei, la pagina 61:

„Toate cele cinci texte de care ne ocupăm indică o previzibilă cosubstanțialiate între locul adevărului și plasamentul pe o înălțime. Pentru a fi perceput, mesajul hristic trebuie să adopte dimensiunea verticalității. O cetate ascunsă în răcoarea unei depresiuni sau o făclie fără sfeșnic riscă să treacă neobservate. Orizontala unei transmisii mistice (răspândirea ei peste capetele tuturor) nu poate avea drept sursă decât verticala Întrupării, impostația sublimă a vocii profetice, postura dreaptă. Mesajul se propagă, astfel, din centrul unei cruci. Într-un sens, echivalează cu o răstignire. Parabolele sunt efectul răstignirii intelectului divin pe lemnul limitelor rațiunii omenești.”

Pentru cei ce nu sunt familiarizați cu cartea, când vorbește de făclie și de cetate, domnul Pleșu se referă la două citate biblice, în care se spune că adevărul trebuie relevat ca o lumânare pe care nu are rost să o ascunzi sub pat, unde nu ar lumina nimic, ci să o pui în sfeșnic, iar spusa adevărului este ca o cetate pe munte, pe care nu poți să o treci cu vederea. Mai departe, domnia sa afirmă cu autoritate, dar neargumentat, că această dualitate lumină-cetate este identificată cu ușurință și în mod previzibil în textele biblice pe care urmează să le comenteze.

Faptul că apelează la metafora crucii și a răstignirii nu ne arată altceva decât că autorul bâjbâie, este nesigur pe structura raționamentului său și pornește de la concluzie spre demonstrație, în speranța probabilă că, dacă domnia sa nu stăpânește instrumentarul metodologic al investigației textului și mesajului, nici cititorii săi nu vor fi mai breji și nu vor sesiza bâjbâiala.

Din perspectivă hermeneutică, domnul Pleșu ar fi trebuit să știe că nu poți introduce ca argument de interpretare a unui text un element despre care autorii textului habar nu aveau că este important, pentru că importanța lui s-a relevat doar la aproape trei sute de ani după scrierea acelui text. Concret, cele patru evanghelii au fost scrise în generația lui Hristos sau în generația imediat următoare, pe când metafora crucii, ca simbol al evenimentului tragic al răsignirii, a apărut la vreo duzină de generații mai târziu.

Fără nici cea mai mică justifcare metodologică, mai degrabă instinctiv decât deliberat, autorul se plasează aici pe un piedestal de autoritate nemeritată și face, cu aroganță nedisimulată, un gest inspirat din cel al Sfintei Elena, mama Sfântului Constantin, care și-a folosit autoritatea sa de împărăteasă pentru a impune crucea ca simbol definitoriu al creștinătății. Creștinătate care, până atunci, ținuse acest simbol pe același raft din magazia de valori pe care se aflau așezate toate celelalte elemente ale patimilor lui Iisus.

Din perspectiva teoriei comunicării, metafora crucii este cu totul incomprehensibilă. Domnul Pleșu numește autoritatea emitentului mesajului ca fiind veticalitatea crucii, iar direcția de răspândire a acestui mesaj ca fiind orizontalitatea crucii. Ceea ce este imaginativ, dar nu este suficient. Cum nu este nici relevant pentru a discuta mesajul, din punctul de vedere al conținutului și efectului lui asupra receptorului, ori consistența sau adevărul acelui mesaj.

Tot ce avem aici este observația că, pentru a fi perceput, orice mesaj trebuie emis de o autoritate recunoscută ca atare de receptor, ceea ce este, să fim sinceri, o observație banală. De asemenea, este tot atât de banal să spui că autoritatea lui Iisus de emitent al mesajului vine din faptul că el este Fiul lui Dumnezeu. Interesant este că domnul Pleșu e conștient de primejdia căderii în banal, scriind el însuși, la pagina 77, că „orice încercare de a clarifica lucrurile, orice traducere a textului în limbajul bunului-simț și al rațiunii curente se va sfârși cu o platitudine”. Cu alte cuvinte, domnul Pleșu se scuză că nu poate mai mult și se justifică prin sugestia că nu are rost să folosim instrumentarul științific la dispoziție. Adică, atâta vreme cât nu avem o rațiune divină în capetele noastre, tot banali rămânem în concluziile la care ajungem. Deși putem fi exigenți din punct de vedere academic, să nu uităm.

Pentru comentatorul rezonabil al parabolei ca mesaj divin, important ar fi fost de văzut dacă această autoritate de emitent al mesajului, cu care a fost înzestrat Iisus, este sau nu este recunoscută de receptorii parabolelor Sale. Și, mai departe, ce fac ei, receptorii, cu aceste mesaje divine? Pentru că, de fiecare dată când vorbim de mesaj, mai ales dacă obiectul studiului nostru este un mesaj divin, suntem, practic, obligați ca să deschidem și să închidem metodologic bucla formată din intenția emitentului, formularea mesajului, emiterea și difuzarea lui, recepționarea la destinatar, descifrarea și asimilarea mesajului și observarea efectelor acelui mesaj. Dacă ne referim doar la unul sau două segmente de buclă nu am făcut nimic. Și, mai grav, nu am înțeles nimic.

Așa cum se pare că a pățit și domnul Pleșu. Din punct de vedere metodologic, desigur.

Instructiuni de folosire a legii

La sfârșitul lunii iulie 2015, a intrat în vigoare Legea 217/2015 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii. Aceasta nu este o știre. Știrea este că, odată cu intrarea în vigoare a legii, s-a declanșat o frenezie mediatică demnă de o cauză mai bună.

Foto: snookerbacker.com

La frenezia despre care vorbim noi aici au contribuit si un consilier prezidențial, un șef la un institut de studiere a ceva, precum și un alt șef de la un alt institut ce poartă numele unui cunoscut activist internațional pentru pedepsirea criminalilor de război, responsabili de uciderea multor milioane de evrei, în cel de-al doilea război mondial.

Nouă, observatorilor detașați emoțional ai fenomenului mediatic, ce s-a transformat el însuși într-o știre, ne-a fost greu să înțelegem ce comentează formatorii de opinie clasici și, mai ales, cei online. Se referă ei la lege, sau la ce zic contributorii de mai sus despre lege?

De fapt, ar fi trebuit să vedem ce s-a modificat și ce s-a completat față de legea inițială.

Ce s-a modificat? S-a modificat titlul ordonanței de urgență din 2002. Noul titlu este „Ordonanța de urgență privind interzicerea organizațiilor, simbolurilor și faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război”. Deci, apare „interzicerea faptelor”. Se completează caracterul acestor fapte cu cel legionar. Persoanele al căror cult este interzis de a fi promovat sunt acum cele vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război și nu cele vinovate de săvârșirea unor infracțiuni contra păcii și umanității. Exact aceleași adăugiri și modificări apar și în textul ordonanței, ori de câte ori apare înșiruirea respectivă sau menționarea faptelor săvârșite.

Despre interzicerea faptelor nu se mai spune nimic în conținutul legii, deși eu sunt tare curios să văd cum se vor interzice faptele cu caracter fascist, legionar etc. Logica primitivă mă îndeamnă să cred că cei ce sunt bănuiți că se pregătesc de asemenea fapte vor fi depistați și încarcerați înainte să le înfăptuiască. Altfel, nu ar putea fi decât pedepsiți pentru faptele acestea, odată săvârșite.

Se mai modifică timpii de închisoare pentru unele dintre infracțiunile reglementate prin această lege. Astfel, răspândirea sau vânzarea, prin orice mijloace, ori confecţionarea de simboluri fasciste, rasiste sau xenofobe, precum şi deţinerea, în vederea răspândirii sau vânzării, a unor astfel de simboluri nu se mai pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 5 ani, ci de la 3 luni la 3 ani. De aceeași reducere beneficiază și infracțiunea de negare, contestare, aprobare sau justificare, prin orice mijloace, în public, a holocaustului, genocidului sau a crimelor de război.

Ce se completează? În primul rând, apare prevederea nouă că infracțiunile acestea de negare, contestare, aprobare sau justificare a holocaustului, genocidului sau a crimelor de război, dacă sunt înfăptuire prin „intermediul unui sistem informatic”, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani. Rămâne să vedem ce înțelege legiuitorul prin sistem informatic, având în vedere că, în înțelesul popular, și un calculator legat la o imprimantă este un sistem informatic. Cu alte cuvinte, omul de rând ar înțelege că, dacă vrea să aibă o pedeapsă mai mică, va trebui să nege holocaustul numai prin intermediul unei mașini de scris. Sau, deoarece și telefoanele „smart” sunt tot sisteme informatice, dacă este interesat de timpul de pușcărie la care este expus, infractorul de negare a genocidului va prefera telefonul cu disc.

Apoi, se completează legea cu definiții. Aflăm ce este aceea o „persoană vinovată de săvârșirea unor infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război”, ce este acela „holocaust pe teritoriul României” și ce este aceea „Mișcarea Legionară”.

Ar mai trebui să vedem și ce este cu cei ce au ieșit în fața opiniei publice, cu propriile lor interpretări ale legii acesteia.

De la început, înțelegem că avem de a face cu niște activiști, fie prin formație, fie prin locul de muncă. Aceasta nu este o remacă peiorativă. Din contră, subliniază un merit esențial al celor ce au citit ei legea și ne-au spus și nouă ce ar fi vrut ei să înțeleagă din ea, în lumina activității lor de credință. Cu alte cuvinte, oamenilor ăstora chiar le pasă că există o lege ca aceasta și sunt personal interesați de modul în care este ea aplicată.

În același timp, ieșirea lor în public, mai ales propunând subiecte controversate, cum sunt Antonescu, Ceaușescu sau Țuțea, arată că este ceva neclar, dacă nu chiar nefiresc, cu această lege.

Dacă ne uităm mai atent, observăm că legea, emisă sub formă de ordonanță de urgență, datează de acum 13 ani și că a fost modificată substanțial patru ani mai târziu, prin Legea nr. 107/2006 de aprobare a ordonanței de urgență. Cu toate astea, până acum, ea nu a fost subiect de dezbatere publică și nici nu am auzit de vreun caz de acuzare și condamnare pentru niciuna dintre infracțiunile stabilite în ea. Mai mult, în noul Cod penal, publicat la mult timp după apariția și modificarea acestei legi, nu se regăsesc niciunele dintre aceste infracțiuni, ca și când n-ar fi fost.

Să mai remarcăm, foarte repede, că, din punctul de vedere al Constituției României, atât cea în vigoare în 2002, cât și cea modificată în 2003, un asemenea subiect nu putea fi tratat, legislativ, prin nicio ordonanță de urgență. Deoarece, prin Constituție, este interzis să se emită ordonanțe de urgență despre infracțiuni și pedepse, acestea fiind exclusiv de domeniul legilor organice, legi ce nu pot fi trecute prin ordonanțe ale Guvernului, chiar dacă sunt, ulterior, dezbătute și aprobate de Parlament și promulgate de Președintele României.

Observațiile de mai sus ne lasă să bănuim că intenția legiuitorilor a fost, la vremea respectivă, ca prevederile acestei legi să nu fie aplicate niciodată. Acesta ar putea fi și motivul pentru care s-a dat acum o nouă lege, pe aceeași temă, la scurt timp după intrarea în vigoare a noului Cod penal, care, cum spuneam, ignoră asemenea infracțiuni.

Și așa putem explica și irascibilitatea activiștilor aflați în luptă permanentă și profesională fie cu anti-semiții, fie cu pro-legionarii români, fie cu proto- sau neo-comuniștii. Adică, ei și-ar fi dorit o lege care să le ușureze viața și, mai ales, munca, în sensul în care toată lumea să știe ce e bine și ce e rău, ce este legal și ce este ilegal, pe subiectele acestea ale holocaustului, crimelor de război sau ale propagandei și prozelitismului unor mișcări de factura celor care au dus la holocaust și crime de război.

Nu la fel de ușor putem explica atitudinea unor formatori de opinie, care au sărit în sus, numai la auzul ideii că Țuțea ar putea fi interzis ca nume de stradă, ori că, dacă legionarii au fost răi, înseamnă că au fost buni comuniștii.

Iar explicațiile nu sunt simple, deoarece nu pot crede că acești formatori de opinie nu știu că legea nu poate reglementa istoria. Care rămâne așa cum a fost. Adică, nu poți porni de la publicarea modificărilor și adăugirilor la o lege în vigoare de mai bine de un deceniu, pentru a comenta favorabil sau defavorabil fapte petrecute în istoria mai recentă sau mai îndepărtată a neamului.

Legiferarea de cumetrie

Ceea ce este descumpănitor în statul România nu este că se fac legi pentru a-i proteja, ori pentru a-i avantaja, sau pentru a-i ferici pe anumiți conaționali, de cele mai multe ori prin nefericirea, ori dezavantajarea, sau lovirea celorlalți conaționali, ci faptul că, avantajații și dezavantajații, deopotrivă, cred și spun că așa și trebuie să fie.

Foto: laxtongibbens.com

Când, de fapt, nu trebuie să fie așa. Și nici nu se poate să fie așa, decât acolo unde oamenii habar nu au că, împreună, ei constituie un popor, o națiune, un electorat, ceva, acolo, care are un numitor comun, ce se cheamă conviețuirea împreună, după lege.

Pe Lumea asta, sunt popoare care s-au alcătuit relativ recent, de opt-zece generații numai. Unele dintre acestea au fost chiar alcătuite cu forța, din deprotați, de exemplu. Alte popoare, mai vechi, încurajează un aflux masiv de străini, pentru că ei, băștinașii, sunt prea puțini și prea săraci în talente pentru a supraviețui, în țara lor, de unii singuri.

Primul lucru pe care l-au făcut toate aceste națiuni recente a fost să își realizeze coeziunea socială. Fiecare individ trebuie să știe și să creadă că face parte din acel popor și că numai împreună cu ceilalți membri îi va fi lui sau ei bine. Ceea ce, printre altele, presupune că, indiferent de forma de guvernământ, legile acelei nații trebuie să fie la fel de bune pentru toți. În majoritatea statelor de pe Planeta Pământ, a face să îți fie ție bine pe seama celorlalți, ori măcar a unora dintre ceilalți membri ai societății respective, înseamnă să te situezi în afara legii.

Nu mai cunosc să existe altă țară decât România, unde este legal să te realizezi material și spiritual pe seama ori pe spinarea altora.

Acum două decenii și mai bine se legifera preferențial în secret. Au fost cazuri când s-a dat câte o lege valabilă doar pentru o zi, lege de care au beneficiat doar cei ce știau că se va da legea și când se va da ea. Ori, s-au dat derogări sau scutiri de la obligațiile legale, pentru cine trebuie, atunci când trebuie, tot în secret.

Ulterior, mai ales de vreo 15 ani încoace, adică de când România s-a pregătit și apoi a devenit stat membru NATO și al Uniunii Eurpene, s-a trecut la o fază mai avansată, căreia eu i-am zis corupție instituționalizată. Adică, Parlamentul României a fost populat cu suficient de mulți inepți, idioți și inculți încât să poată lua decizii cu majoritate confortabilă, fără ca cei ce votează să știe ce fac. Așa că nu a mai fost nevoie de secretizarea legiferării preferențiale, ea devenind o practică extrem de obișnuită pentru „aleșii neamului”.

Cea mai bună dovadă este numărul imens de amendamente pe care acești „aleși” le propun la legile bugetului, doar-doar se vor alege și ai lor cu ceva din banul statului, dacă tot votează pentru alții. Dar și alte legi care împart avuția națională sunt tratate în același mod. Desigur, de obicei, au succes amendamentele care propun cheltuirea banului public pentru biserici. Dar și alte cheltuieli sunt luate în seamă, singura condiție fiind ca banul să ajungă în buzunarele cumetrilor șefilor votanților din Parlament.

De câte ori publicul nu știe de ce s-a dat vreo lege, ori nu știe de ce s-a dat vreo lege așa cum s-a dat, înseamnă că ea, legea, nu s-a dat pentru el, publicul, ci s-a dat pentru cumetrii Cuiva. Iar acest Cuiva este cel ce îi pune pe inepții, idioții și inculții majoritari din Parlament să voteze după degetul ridicat de șeful lor.

Tot cu motivație de cumetrie este și situația în care o lege votată și promulgată nu este aplicată deloc, cum au fost multe cazuri, în toți acești ani. Ori este aplicată prost, prin emiterea vreunei hotărâri de guvern, de exemplu.

Așa cum spuneam la început, nu această situație este cea mai gravă, ci situația că tuturor românilor li se pare că este normal să se întâmple așa.

Cei mai mulți dintre ei știu din experiența lor de o viață, dacă nu chiar din experiența părinților și bunicilor, că tot le va pica și lor ceva de la statul ăsta, România, indiferent de lege. Iar, dacă nu le pică, măcar vor putea fenta statul cu ceva. Ca, de exemplu, să declare venituri mai mici din salarii decât încasează. Ori să cumpere și să vândă la negru, fără plata taxelor și impozitelor specifice comerțului.

Bineînțeles, vorbim aici de câștiguri mici, de câțiva lei pe lună. Venituri care, de multe ori, duc la pierderi ceva mai mari în viitor. Cum ar fi, de exemplu, la pensie. Unde, dacă ai declarat un salariul mic, ai și plătit o contribuție mică, ceea ce a dus, cu necesitate, la o pensie mică.

Asta, până vine statul și îndreaptă lucrurile, făcându-te să primești și tu o pensie mare, din banul public, pe degeaba. Doar ca să îl votezi pe cumătrul care trebuie în Parlament. Adică, românii din această categorie știu cu certitudine că se va găsi întotdeauna cineva care să îi facă părtași la împărțirea aiurea a averii publice. Cumătrul va lua mult, dar le va da și lor câțiva lei nemunciți, acolo.

Așa era și pe vremea lui Caragiale, ori a lui Eminescu sau, mai târziu, a lui Goga. Adică, de când există România. Și în trecut, ca și pe vremea comuniștilor, legile se dădeau pentru a le merge bine unora, pe seama celorlalți. Privilegiul și favoritismul au fost întotdeauna o politică de stat în țara noastră.

Dacă mă întrebați cum de se întâmplă asta la noi și astăzi, când suntem integrați euro-atlantic, în condițiile în care la niciunii dintre partenerii și aliații noștri nu vedem așa ceva, răspunsul este simplu.

De fapt, am două răspunsuri, concurente. Primul este că străinii, oricât de aliați strategici ar fi ei, nu au niciun motiv să zică sau să facă ceva pentru a curma o asemenea stare de lucruri, atâta vreme cât românii înșiși o acceptă, ori, măcar, o tolerează. Al doilea răspuns este că românii se poartă cu România la fel cum s-ar purta cu un lucru de căpătat. Adică, sunt mulțumiți că o au ca țară, fără să se gândească măcar vreo clipă că trebuie să investească ceva în țara asta, pentru a le merge mai bine în ea.

Pământul care a trebuit mai întâi descoperit, apoi cucerit ori apărat și, într-un final, muncit cu sudoare este el însuși o valoare inestimabilă. Dar același pământ nu reprezintă nimic pentru cei care l-au primit pe degeaba, fără să facă niciun efort și fără să dea nicio picătură de sânge.

La fel este și cu oamenii. Cei care s-au sprijinit unul pe celălalt, fie pentru a desțeleni pământul, fie pentru a-l apăra, recunosc omul, în general, ca supremă valoare. Pentru că ei înșiși nu ar fi fost nimic fără celălalt de lângă ei. Pe când, cei ce s-au trezit unii alături de ceilalți, ca niște pasageri întîmpători pe o platformă de camion, care sunt duși de cineva nevăzut dintr-un loc în altul, nu văd în cel de lângă ei decât pe cineva care le ocupă din spațiu și care nu reprezintă nicio valoare.

Am amintit mai înainte exemplul unor popoare recente, unele formate din deportați sau din alți oameni necăjiți, alungați din țările lor de baștină fie cu forța, fie de sărăcie. Aceștia au muncit împreună ca să aibă o nouă țară. Ei s-au sacrificat, s-au zbătut, și-au dat și sângele, și viața pentru ca noua lor țară să fie una articulată, liberă și prosperă. Ei și-au transformat fiecare parte din țara cea nouă în valori proprii, fie că a fost vorba de parlamentarism, de armată, de școală, ori de economie. Asta, deoarece știu bine și astăzi că, fără efortul lor continuu și comun, nu ar fi ajuns să aibă o asemenea națiune. Ei nu au căpătat nimic pe gratis.

Așa că, înainte de a ne redescoperi trecutul, ca să vedem cât de mari au fost dacii și proto-dacii înaintea noastră, pe aceste meleaguri, poate ar trebui ne punem pe treabă, unul lângă celălalt, să ne facem o națiune adevărată, bazată pe valori comune, națiune care să crească pe locul acestei țări guvernate de cumetrii, din care mai sugem și noi, acolo, câte un leu-doi pe lună, de la stat.

Conform legii.

Capul lui Mihai Voievod Viteazul

Era într-o duminică, la fel ca și astăzi. De dimineață, la un semnal tăcut al generalului Giorigo Basta, un albanez din Italia, aflat în slujba împăratului austriac Rudolf al Doilea, mai mulți ofițeri valoni, comandând câteva sute de mercenari valoni și germani, au luat cu asalt cortul în care se afla comandantul oștii, principele Mihai, pe care l-au asasinat cu împușcături de flintă și împunsături de sabie. În final, i-au tăiat capul.

Foto: istoria.md

Se întâmpla lucrul acesta în tabăra militară de lângă Turda, în ziua de 9 august 1601, după stil vechi. Motivația asasinatului, păstrată în cronici, ar fi fost că Mihai Voievod, cunoscut cu porecla de Viteazul, ar fi vrut să confiște pentru sine recucerirea Transilvaniei, câștigată prin luptă cu câteva zile mai devreme, în condițiile în care oastea comandată de Viteaz era plătită de Rudolf, Mihai însuși aflându-se sub autoritatea acelui împărat.

Acuzația era credibilă, deoarece, cu un an mai devreme, Mihai Viteazul reușise să adune sub domnia sa cele trei principate românești, respectiv Moldova, Muntenia și Transilvania. Chiar dacă, între timp, pierduse fiecare dintre aceste trei provincii, la data asasinatului său, Mihai se arăta foarte capabil să le redobândească. Și era de presupus că, odată unite aceste principate sub sceptrul său unic, precum și evitând erorile de guvernare ce duseseră la pierderea lor de mai înainte, Mihai ar fi devenit un principe foarte puternic, în această parte a Europei. Ceea ce nu ar fi fost în interesul împăratului care îi plătea solda generalui Basta. Așa că generalul s-a arătat loial stăpânului și l-a executat pe principele român. Care român era, oricum, mult mai capabil, ca general, decât italianul albanez.

Asasinarea lui Mihai a avut ecou în epocă la fel cum are astăzi ecou orice asasinat politic. Adică, s-a născut astfel o nouă anecdotă mediatică. Care a dăinuit ceva timp. La mai bine de o sută de ani de la eveniment, găsim cel puțin o gravură care să-i spună, din nou, povestea. Asta, deoarece, în vremea cât a trăit, Mihai Voievod Viteazul devenise ceva ce s-ar numi astăzi o vedetă. O stea a admirației publice europene, datorită meritelor sale de general și de campion al creștinătății. Dar și datorită meritelor de bărbat bine, desigur.

Nu găsim însă reacții și consecințe în niciuna dintre cele trei provincii românești, altele decât schimbarea voievozilor locali. Ceea ce se întâmpla oricum foarte des, în acele timpuri, încât, dacă întrebai prin târguri cine este la cârma țării, puteai să primești răspunsuri multiple, ori doar ridicări din umeri. Dacă întrebai la sate, primeai ca răspuns o altă întrebare: ce e aia voievod, sătenii neștiind prea bine nici cum stă treaba cu boierii care îi stăpâneau direct, d-apoi cu șefii acelor boieri. De aceea  țăranilor li se zicea, în epocă, prostimea.

Capul desprins de trup al Viteazului a fost adus de pe câmpul de lângă Turda în provincia de baștină, Muntenia și pus la adăpost într-un mormânt din Trâgoviște, la Mănăstirea Dealu. Unde a fost dat uitării.

Două secole și jumătate mai târziu, un tânăr intelectual român, angajat într-un proces anevoios de naștere a națiunii române, l-a redescoperit pe Mihai Viteazul, ca primul principe care a unit, chiar și numai vremelnic, principalele provincii ocupate de poporul român, în jurul arcului carpatic. Este vorba despre Nicolae Bălcescu, un mic boier de pe Valea Topologului, din Subcarpații Meridionali.

Dacă românii vor vrea să aibă vreun viitor în Europa, gândea Bălcescu la acea vreme, ei vor trebui să fie uniți nu numai pe baza istoriei lor comune și a limbii, dar și ca valori comune. Iar una dintre valorile pe care el și cei ca el le-au propus a fost Mihai Viteazul.

Povestea voievodului și-a găsit locul într-o carte scrisă chiar de Bălcescu. Mihai a devenit subiect de artă memorialistică, inițial în tablouri pictate de pictorii secolului al XIX-lea, apoi și în statui sau busturi. Scurta și controversata sa domnie a devenit capitol în cărțile de școală. Legendele despre căpitanii lui au fost culese și promovate în literatură. În secolul trecut s-au făcut nu mai puțin de două filme epopeice despre Viteaz. S-au scris cântece și poezii, unele devenite foate populare. Străzi principale și piețe, din principalele orașe românești, îi poartă și astăzi numele.

Chiar dacă izvoarele istorice sunt imprecise în ceea ce privește originea etnică a lui Mihai, acesta fiind bănuit că era, cel puțin după mamă, mai degrabă grec decât român, ca valoare națională, Voievodul Mihai reprezintă ceea ce ne place nouă, românilor, mai mult și mai mult la noi. Adică, el este imaginea justificată a unui bărbat frumos, falnic și faimos, cu dragostea de țară mai mare decât dragostea de viață. Român care ar fi putut fi și fericit și de succes, dacă nu ar fi fost străinii cei răi, care să îl omoare mișelește.

Acum, la 414 ani de la despărțirea capului lui Mihai de trupul său, mă întreb cât a mai rămas din Viteaz ca valoare și cât ca anecdotă? Ca să aflăm cum stăm cu Mihai Voievod Viteazul ca valoare, ar trebui să știm câți dintre noi s-ar sacrifica așa cum s-a sacrificat el? Sau, măcar, câți dintre noi ar sări acum să îi apere amintirea, chiar dacă niciun român nu a sărit atunci să îi apere viața?

Evaluarea propunerii

Domnul Radu Zlati, parlamentar de Gherla, a propus o lege de suspendare a examenelor si testelor scolare, inclusiv a bacalaureatului, până la adoptarea unei noi legi a educației naționale. Acum, domnia sa așteaptă, pe blogul personal, contra-opinii și, mai ales, contra-argumente la această propunere.

Foto: theguardian.com

Să îi dăm, deci, material de blog domnului parlamentar Zlati.

Opinia 1: Propunerea este bună.

Actualul sistem de examinare și testare este, într-adevăr, irelevant. Asta, pentru simplul motiv că se examinează un eventual nivel de performanță abstractă. Mai pe românește, în școală, nimeni nu știe care sunt obiectivele concrete pe care elevul trebuie să le atingă, la sfârșitul unei etape de învățare. Iar, dacă nu cunoști obiectivele, nu ai cum să evaluezi atingerea lor.

Toată lumea crede că, la sfârșitul unei etape școlare, inclusiv la bacalaureat, elevul ar trebui să știe pe de rost unele informații pe care i le-a spus profesorul la clasă și i le-a scris autorul în manual. Ca urmare, elevul este testat sau examinat dacă, într-adevăr, știe pe de rost chestiile ălea sau nu. Prin examen sau test, aflăm despre orice elev că a memorat unele chestii dar le-a uitat pe altele. Pentru asta, va primi o notă mai mare sau mai mică. Dacă știe pe de rost mai puține chestii decât a uitat, sau nu le-a memorat niciodată, atunci elevul primește o notă de neîndeplinire a condițiilor de trecere a examenului sau testului.

Cât de relevantă este informația despre memoria elevului, informație obținută prin testare și examinare? Pentru societate, informația asta este complet irelevantă. De aceea nici nu se fac statistici privind capacitatea de memorare a populației unei colectivități umane. Pentru eventualul beneficiar al educației elevului, este, de asemenea, irelevantă, cu excepția cazului particular și rar, în care cineva ar vrea să tragă foloase de pe urma capacității de memorare a copilului.

Așa că este bună propunerea de a se renunța la aceste examene și teste care nu ne spun nimic relevant, dar care consumă resurse, nervi și chiar modifică destine.

Opinia 2: Propunerea este proastă.

Propunerea cu renunțarea la examene și teste este proastă în principiu, deoarece nu este altceva decât încă o propunere de schimbare în interiorul unui sistem de educație națională corupt iremediabil și intenționat. Argumentul domnului Zlati că această schimbare va să fie doar temporară, până la apariția unei noi legi a educației naționale, nu face altceva decât să confirme că avem de a face cu aplicarea principiului transpartinic al guvernării educației, de un sfert de veac încoace, principiu care spune că să nu treacă niciun an fără cel puțin două schimbări majore în examinarea școlară.

Originalitatea constă în faptul că domnul parlamentar propune suspendarea examinării cu totul. Bănuim că face asta doar constrâns de faptul că se află, împreună cu partidul său, în opoziție. Că, dacă s-ar fi aflat la guvernare, ar fi fost mult mai simplu să facă alte schimbări, mai puțin spectaculoase, dar care să înnoade în continuare mințile elevilor și nervii familiilor.

Pentru că, așa irelevantă cum este, examinarea școlară este, totuși, singurul motiv pentru care elevii învață. Adică, pentru nota de la examen merg ei la școală, stau în bancă și ascultă ce le dictează profesorul, citesc din manuale, își fac temele, memorează ce cred ei că le trebuie la examen și, în situații limită, chiar studiază.

Așa că, desființarea, chiar și temporară, a examenelor școlare, inclusiv a bacalaureatului, este o prostie, dacă nu este chiar un nou atentat la învățământul românesc, atât de prost, de altfel.

Ce e de făcut?

Dacă examinarea școlară este irelevantă, și este, atunci ea trebuie făcută relevantă, în loc să fie suspendată sau desființată.

Beneficiarii educației elevului ar fi interesați de ceea ce știe absolventul să facă teoretic și practic, deopotrivă. Iar statul, ca producător de bun public numit educație națională, ar trebui să fie interesat ca fiecare absolvent să fie în măsură să scrie, să citească și să socotească la nivelul etapei de învățământ pe care a parcurs-o.

Deci, prima schimbare a examinării școlare ar trebui făcută pentru ca ea, examinarea, să releve în ce măsură examinatul este în stare să facă ceva cu ceea ce a învățat la școală. Nu cunoștințele sunt relevante, ci deprinderile de a opera cu cunoștințe (adică cunoașterea). Nu informațiile despre lume și viață sunt relevante, ci convingerile bazate pe capacitatea de a înțelege lumea și viața (adică educația).

Examinarea ar trebui să ne spună cât de bine știe elevul să citească, să asimileze un mesaj complex, cum ar fi niște instrucțiuni de viețuire inteligentă. Cât de bine știe el să redacteze în scris un mesaj complex, care să fie și credibil, și convingător, și important pentru receptor? Cât de bine știe el să abstractizeze matematic o realitate și, apoi, să își îmbunătățească propria viață, pe baza informațiilor obținute în urma abstractizării matematice?

Desigur, văzând performanța de astăzi a absolveților școlii românești în viața de zi cu zi, ne așteptăm ca rezultatele unei examinări de tipul acesta să fie de valoare foarte scăzută. Numai că, odată primite, ele, rezultatele, vor putea fi folosite la îmbunătățirea sistemului de educație, în general, astfel încât, permanent, acesta să cunoască o creștere ce, apoi, se va reflecta în sporirea calității vieții economice și sociale din România.

Numai că, pentru asta, ar fi trebuit ca școala să fie organizată în vederea îndeplinirii unor obiective formulate în scopul atingerii unui anumit nivel de educare și formare a subiecților, astfel încât aceștia să performeze cât mai bine în societate.

Ceea ce este, evident, o altă discuție.

Tamtamul cu leul

Un dentist american, crescut în Dakota de Nord și viețuind în Minnesota, are ca pasiune vânătoarea, căreia îi zice sport și pe care o practică de mic copil, de când tatăl său l-o fi învățat să omoare animalele cu pușca. Dentist fiind, adică om cu bani mulți, că cine nu plătește oricât unui dentist, numai să nu îl mai doară dinții ăia nespălați de trei ori pe zi, americanul din Minnesota și-a cumpărat un permis de ucis un leu adevărat și matur, din Zimbabwe. A plătit omul peste 50.000 de dolari americani pentru acest permis, plus celelalte cheltuieli cu transportul internațional, cazarea, masa, băutura și celelalte evenimente asociate uciderii.

Dentistul american, in stanga imaginii, randul de sus. Foto: heavy.com

Dentistul s-a dus tocmai până în Sudul Africii, unde a mai plătit doi localnici care să îi arate ce leu poate el să omoare legal și pe bani adevărați. Localnicii ăștia s-au dus noaptea la marginea unei rezervații naturale, au ademenit un leu să iasă în afara perimetrului și l-au pus pe american să tragă cu arcul mecanic în animal. Ceea ce americanul a făcut. Cu foarte mare stângăcie. Cretinul nostru doar a rănit leul, deși, în lumea vânătorilor, ucisul cu săgeata este considerat un sport mult mai uman decât împușcătura.

Leul rănit a luat-o la fugă, fiind urmărit de echipa de omorâtori sportivi, aproape vreo două zile. Într-un final, l-au găsit pe leul sleit de puteri, l-au lăsat pe american să îi tragă leului și niște gloanțe, că, deh, dentistul plătise pentru ucidere, și nu doar pentru rănire, după care i-au tăiat leului capul și l-au jupuit de blană, obiecte care au devenit trofee de vânătoare. Și și-au văzut mai departe de viață.

O problemă s-a dovedit a fi că leul era un exemplar de rezervație monitorizat prin GPS, iar monitorii și-au dat seama cam ce s-a întâmplat, atunci când au găsit rămășițele leului jupuit și decapitat, alături de colierul cu GPS. Mai mult chiar, leul avea și un nume, îl chema Cecil. El era favoritul rezervației, de când fusese vedetă într-un reportaj BBC și strânsese milioane de vizualizări într-o rețea de socializare.

În foarte scurt timp de la aflarea veștii, s-au strâns peste un milion și jumătate de semnături din întreaga Lume, pe o petiție prin care se cerea investigarea crimei și pedepsirea vinovaților. În Minnesota, cabinetul dentistului a trebuit închis, omul dispărând și de la lucru și de acasă. Familia a angajat o firmă de relații publice, firmă ce a emis, în numele vânătorului sportiv, mai multe comunicate și scrisori, prin care acesta își justifică acțiunile legate de uciderea lui Cecil ca fiind perfect legale și conforme cu cultura și civilizația din care face el parte.

La ora la care scriu aceste rânduri, reprezentanții oficialităților americane ce poartă numele de Biroul de Aplicare a Legii, din cadrul Serviciului Federal pentru Pești și Animale Sălbatice investighează situația dentistului nostru, fiind în legătură cu reprezentanții bietului ucigaș de leu din rezervație. Ministrul mediului, apei și climei din Zimbabwe a declarat presei că oficialitățile africane au emis o cerere de extrădare a americanului, pentru a fi investigat la fața locului. Cei doi localnici au fost arestați, se pare.

După valul inițial de proteste împotriva uciderii lui Cecil, a început acum să se unduiască o seamă de proteste împotriva celor care au semnat petiția internațională. Adică, și împotriva mea. Mi se cere imperativ să îmi justific gestul de a protesta împotriva americanului, sub prezumția inițială că nu aș fi avut oricum de ce să fac atâta caz pentru atâta lucru.

Am fost eu corect informat când am decis să cer investigarea și sancționarea vinovaților, sau m-am luat doar după ceea ce scrisese presa? Dacă am fost corect informat, cine m-a informat? L-am ascultat eu și pe dentistul-prost-mânuitor-de-harbaletă, sau l-am considerat vinovat din capul locului? Dacă mi-a păsat de moartea leului Cecil, de ce nu îmi pasă și de uciderea elefanților pentru colții lor de fildeș? De ce nu îmi pasă și de copiii care sunt uciși în diferite conflicte, dar îmi pasă de un animal care oricum era sortit morții, de animal ce era el? Sau, altfel spus, ce atâta tamtam?!?

Recunosc! Mă fac vinovat de semnarea petiției. Și mai grav, mă fac vinovat de lăudăroșenie, că am semnalat fapta mea pe facebook. Ba, culmea, sunt vinovat și de prozelitism, având în vedere că unii dintre prietenii mei virtuali, dar nu numai, au semnat, la rândul lor, petiția aia.

Ce-o fi fost în capul meu să fac așa ceva? După cine m-am luat eu? Și aici trebuie să recunosc unele lucruri. De pe vremea când am semnat și eu o petiție împotriva uciderii puilor de focă de niște nordici care au ei tradiția asta, să se ducă cu măciucile și să omoare puii focilor de la ei de pe banchiză, ca să le ia apoi blănița și să o vândă, tot primesc propuneri de petiții, pe diferite teme. Nu semnez nimic automat. De multe ori, nici nu semnez petiția propusă, pentru că nu mă interesează subiectul. Oricum, cei ce îmi propun petiții la semnat sunt foarte serioși și nu i-am găsit niciodată propunându-mi vreo temă fictivă sau vreo întâmplare neadevărată. Așa că i-am crezut și în povestea cu leul Cecil. Ulterior, informațiile vehiculate în media au confirmat cele scrise de inițiatorul petiției.

Cât despre uciderea animalelor, sunt împotriva oricăror luări de viață ca sport. Sunt îngrețoșat de imaginea „sportivilor” care se întrec să vadă care a ucis mai multe „ținte” și care a făcut să curgă mai mult sânge. Se pare că toți practicanții și toți susținătorii vânătorii și pescuitului sportiv au pierdut sensul istoric al sportului.

Ideea de sport este ca omul să își formeze deprinderi și să și le exerseze până la perfecțiune, ca să ajungă apoi să își asigure existența. Fie ca protecție, fie ca prădător. Abia după ce a trecut prin probele sportive ce îi certifică deprinderile sau automatismele, omul poate ieși în Lume să vâneze inamici sau hrană. Ipoteza că cineva ar putea să înceapă pregătirea ca luptător sau ca vânător prin exersarea pe inamici sau pe sursa de hrană pare un nonsens, nu-i așa? De aceea, în trecut, s-au inventat țintele de carton și, în prezent, avem simulatoarele. Iar pentru cei care vor să vâneze „trofee” necomestibile, s-a inventat foto-vânătoarea.

Desigur, nimeni nu s-a gândit să facă ținte care să sângereze sau să geamă de durere, atunci când sunt lovite. Sau, poate că s-o fi gândit cineva, dar nu a avut pentru cine să le construiască. Cei care omoară de plăcerea de a provoca moarte prin durere și mutilare nu pot fi păcăliți cu un simulator sau cu o țintă nevie. Pentru ei, simularea chinurilor morții ar fi ca și cum ar privi un film pornografic, în loc să facă schimb de umori cu protagonista filmului, în mod real.

Să mai sublinez că îi condamn și pe cei ce se ascund după argumentul că omul este un ucigaș prin fire, ori că cei care protestează la chinuirea și uciderea animalelor ar fi niște ipocriți, pentru că și ei, la rândul lor, beneficiază de pe urma acestor chinuri și morți, fie ca mâncători de produse animaliere, fie ca utilizatori de produse rezultate din chinuirea animalelor de laborator sau din uciderea producătoarelor de obiecte de folosință omenească.

Aceste argumente sunt false. Este adevărat că omul este considerat de către om ca fiind singurul animal de pe Planeta Pământ care omoară din plăcere. Sau, cu alte cuvinte, toate celelalte viețuitoare ale acestei planete ucid exclusiv de nevoie, doar omului făcându-i-se plăcere să ucidă. În realitate, omul este distrugător de orice, inclusiv de vieți, doar în faza de om needucat.

Omul primitiv nici nu s-ar gândi să omoare alți oameni sau animale, dacă nu este neapărată nevoie. Și nu pentru că ar avea el niște standarde morale care să îl împiedice să facă asta. Ci pentru că, în economia omului primitiv, nu este acceptată cheltuirea de resurse fără o justificare solidă. Omul dezvoltat își lasă copiii să învețe și din destructurarea realității din jur, ceea ce presupune, în unele cazuri,  moartea obiectului de studiu, cum ar fi insectele, broaștele sau chiar mici animale cu blană. În tot cazul, nu cred că este cineva care să nu fi ucis ceva în copilărie. Și nu cred că sunt mulți cei care să spună că le-a făcut plăcere să ucidă, ori că își aduc aminte cu plăcere de vreun episod în care au omorât ceva. Dovada fiind că, după copilărie, mai toți ne-am oprit din ucis gâze sau alte forme de viață, mai evoluate.

Dacă ne-ar fi făcut plăcere să tot ucidem, poate am fi rămas cu toții vântători. Nu am mai fi avut de ce să evoluăm deloc, de pe vremea când nu erau decât oameni strângători de verdețuri sălbatice și vânători. Că ce plăcere mai mare ar putea fi decât să stai degeaba, să întinzi mâna după vreun fruct de deasupra capului sau după vreo rădăcină de la picior? Sau să vânezi vreun animal care vine să se adape la marginea pârâului unde se întâmplă să lenevești?

De fapt, prin educație, omul adunat în popoarele civilizate îi cultivă copilului compasiunea pentru toate formele de viață. Asta, deoarece, nici la acest nivel de dezvoltare, omul nu știe încă ce este viața și la ce îi trebuie. Nici pentru sine și nici așa, în general, în sens filosofic. Și, atunci, prin civilitate, preferă să lase viața cum este ea în natură, până când va afla, vreodată, ce e cu viul. Ori, aderă la vreo religie care înlocuiește cunoașterea cu credința, marea majoritate a religiilor propovăduind oricum porunca să nu ucizi.

Mai am multe alte argumente raționale care dovedesc falsitatea aserțiunii că omul găsește plăcere în a ucide, ori că ucide de plăcere și ceea ce nu îi trebuie pentru sine. Dar mă opresc aici.

Nu înainte de a recunoaște și că, alături de știrea de pe facebook că am semnat petiția leului Cecil, am semnalat un articol serios, din presa internațională, în care se menționa și varianta dentistului american la povestea asta. Mai recunosc și că sunt împotriva omorârii elefanților pentru ca să li se ia fildeșul, așa cum sunt și împotriva împușcării copiilor de peste tot din Lume, nu numai a celor din zonele de conflict.

Asta, pentru a pune în atele fractura de gândire că, dacă sunt împotriva a ceva, atunci, cu siguranță, sunt pentru altceva. Ori că, dacă sunt împotriva a ceva, atunci nu am cum să fiu și împotriva a altceva. Poate se repară. Fractura logică. Sper numai să nu se sudeze strâmb.