Trei probleme ostăsesti

Săptămâna aceasta, Armata României a devoalat public trei probleme cu care se confruntă și pentru care nu ar prea avea vreo rezolvare. În ordinea coronologică a formulării lor, aceste trei probleme sunt: o problemă de organizare a marșului, o problemă de moral al oștenilor și o problemă de comunicare.

Foto: revista.forter.ro

Ce e cu marșul? Sau, mai pe civilește, cu deplasarea trupei, dintr-un loc în altul. Păi, ce să fie? Două ditamai statele majore ale principalelor categorii de forțe armate, respectiv cel al forțelor terestre și cel al forțelor aeriene, și-au dat mâna și au planificat împreună „repatrierea” unui contingent de militari din Afganistan la Dej, în România.

Pentru aceasta, au folosit cateva ore de zbor cu aeronava C-17, adică ore din resursa de aviație de transport strategic pusă României la dispoziție de NATO, apoi facilităție aeroportului internațional București și ale Bazei de Transport Aerian din vecinătatea acestuia, precum și avioanele C-130 din dotarea Forțelor Aeriene Românești. Marșul pe calea aerului s-a desfășurat fără incidente, toată lumea și toate bagajele plecând cu bine din punctul inițial de îmbarcare și ajungând tot cu bine în punctul final de debarcare.

Doar că, în escala din București-Otopeni, s-au consumat cateva ore pentru procesarea bagajelor, în condițiile în care acestea nu erau nici mai numeroase și nici mai grele decât cele ale unor pasageri civili de pe cursele aeriene internaționale normale, care ar face escală și transbordare pe Aeroportul Internațional „Henry Coandă” din București. Adică, le-au luat autorităților vamale și de tranzit românești de patru-cinci ori mai mult să proceseze bagajele militarilor români, decât o făceau, în mod curent, pentru civilii internaționali.

Ceea ce a făcut ca timpul de așteptare al pasagerilor militari să fie de câteva ore. Timp pe care aceștia și l-au petrecut într-o manieră specific ostășească, respectiv dormind fiecare pe unde a apucat. Mai ales că toată întâmplarea s-a petrecut în miezul nopții. Desigur, dacă pasagerii ar fi fost civili și ar fi călătorit cu o companie de linie, atunci acea companie ar fi fost interesată ca pasagerii în tranzit să aibă condiții minime de petrecere a timpului între două curse de avion, inclusiv acces la ceva lichide pentru rehidratare, dacă nu chiar la o mică gustare.

Dar nu asta este problema de marș. Asta e doar o problemă de planificare în dorul Lelii, produsă de planificatorii reuniți ai celor două state majore menționate mai sus. Problema de marș este că militarii transportați dintr-un loc în altul făceau parte dintr-un batalion de infanterie care, pe vremuri, aparținuse primei brigăzi de reacție rapidă, constituită la est de NATO.

Ne-am fi așteptat ca o unitate militară cu o asemenea tradiție să fi fost în măsură să planifice, să organizeze și să execute un marș atât de simplu, fără nicio sincopă și fără să apeleze la ditamai statele majore de categorii de forțe armate. Dar nu au făcut-o.

Ceea ce indică o serioasă problemă de regres în pregătirea tactică și operativă a acestei unități și a eșalonului direct superior ei, față de perioada de acum două decenii, când unitățile militare românești nu erau integrate în Alianța Nord-Atlantică.

Să vedem acum ce este cu problema de moral al trupei. Întâmplător sau nu, situația creată de lungimea escalei la București a contingentului militar, mai mare cu câteva ore, comparativ cu o călătorie civilă comercială, a fost documentată de câțiva dintre pasagerii militari cu poze și relatări de la fața locului, documente care au ajuns în presa locală din Dej și, prin intermediul online-ului, și în alte publicații.

Cel puțin un articol a acompaniat această relatare cu comentarii critice la adresa ministrului apărării naționale în funcție, la adresa conducerii militare a Armatei și la adresa americanilor. Ăștia din urmă fiind menționați, deoarece, într-o bună parte a presei, orice este rău în România se întâmplă numai din vina americanilor, desigur. Totul condimentat cu întrebări retorice despre ce caută militarii români pe coclaurile afgane și ce caută militarii americani prin România. Altceva decât să îi zgândăre pe ruși. Că asta este o certitudine ce nu mai trebuie demonstrată..

Aceasta este o problemă de demoralizare a trupei, foarte bine documentată în literatura de specialitate americană, unde s-a studiat situația trupelor reîntoarse din teatrele de operații de peste mări, începând cu cel vietnamez, de acum patru decenii. De atunci, s-a tot constatat că mai greu le era militarilor să vadă în reacțiile publice ale conaționalilor că sacrificiile și privațiunile de care au suferit în timpul misiunilor nu le sunt recunoscute de poporul pe care ei îl serveau în uniformă, decât le-a fost să facă acele sacrificii și să îndure acele privațiuni.

Așa că, atunci când a venit vorba despre o nouă misiune, mulți militari s-au gândit de două ori, înainte de a o accepta, pentru că le apărea tot timpul în minte arătatul cu degetul de care suferiseră la precedenta reîntoarcere din teatrul de operații.

Ajungem astfel și la problema de comunicare. Precupați doar de cum să pună ei mâna pe presa militară și să o transforme într-o tribună de propagandă, comunicatorii profesioniști din Ministerul Apărării Naționale ratează, caz după caz, să își atingă obiectivele de comunicare activă.

La patru zile de la evenimentul care face obiectul acestor rânduri, biroul de presă al Armatei a găsit de cuviință să reacționeze la valul de atitudini publice, iscat de documentele militarilor repatriați, prin intermediul unor „precizări”. Adică, vezi Doamne, problema de comunicare ar fi fost doar o problemă de necunoaștere a tuturor detaliilor și nimic altceva. Cu alte cuvinte, biroul de presă induce ideea că cei ce au relatat și au comentat întâmplarea escalei pe București, neștiind anumite amănunte, nu puteau să aibă dreptate în tot ceea ce au spus. Numai că ăsta, trebuie să recunoaștem, este un argument extrem de subțire. Și la fel de irelevant.

Mult mai simplu și mai direct ar fi fost dacă același birou de presă care a venit, într-un târziu, cu „precizări”, ar fi invitat de la început presa, în miez de noapte, la aeroportul internațional și la baza de transport aerian din București, să vadă fiecare reporter, cu ochii săi, cum se face o escală la un marș de repatriere a unui contigent de reacție rapidă. Sau fost de reacție rapidă, ca să fim și noi preciși.

Fiți siguri că, sub ochii presei, și vameșii, dar și alți funcționărași din aeroport și-ar fi făcut datoria în ritmul normal, fără să se lălăie, că organizatorii escalei ar fi găsit atât un loc de așteptare cu scaune, cât și un ceai cald, dacă nu chiar și o gustărică, acolo, că ar fi apărut și cel puțin un politician dintr-una dintre comisiile de resort ale Parlamentului, să le ureze militarilor bun venit pe solul strămoșesc, în an electoral, că militarii repatriați s-ar fi simțit bine așa băgați în seamă și că selfie-urile lor ar fi documentat o cu totul altă realitate.

Pentru că forța comunicării este să preceadă evenimentele, nu să le precizeze, după producere și, mai ales, după comentare. Altfel, avem o problemă. Ostășească.

Printre altele, din păcate.

Premierul si fenomenul

Domnul premier Cioloș a participat astazi la o lansare de carte. Pe distanța de la mașina sa blindată și până la sala în care avea loc evenimentul, domnul premier a cerut reporterilor intimitate, în sensul ca să nu se mai îmbulzească peste domnia sa și să îi taie calea. Apoi, în sală, a ținut morțiș să facă parte din public și nu dintre cei implicați în lasarea de carte, cu scopul declarat ulterior de a nu-i lua autorului din vizibilitate. După care a făcut declarații presei.

Foto: click.ro

Premierul Cioloș a explicat publicului că a venit la lansarea aceea de carte, deoarece autorul este „un fenomen”, fără să explice însă în ce constă fenomenul respectiv. Așa că putem bănui că fenomenul ce l-a mișcat pe domnul premier de la treburile de stat și l-a adus la lansarea unei cărți se situează oriunde pe o scară de la faptul că e fenomenal ca autorul cărții lansate să fie nimeni altcineva decât un agent de poliție și până la faptul că agentul de poliție în cauză se pusese deja rău cu toți șefii lui, pe tema cum adică să scrie el cărți, dar, totuși, mai era și astăzi în funcție.

Pe undeva, pe la mijlocul acestei scări, s-ar situa ca fenomen și faptul că, în contextul scandalului declanșat de ideea că un agent de circulație este autor de carte, cel puțin un chestor de poliție a fost demascat că beneficia de un titlu de doctor în oarece științe, pe când lucrarea sa de doctorat și cartea aferentă arătau că omul plagiase din gros și cu totală nerușinare.

Asta, în eventualitatea că își scrisese singur lucrarea. Ceea ce este, totuși, greu de imaginat, în condițiile în care e de notorietate că doctorii români în științe, mai ales în „științe ale securității naționale”, nici măcar nu au citit ceea ce au publicat sub semnătura lor.

O altă posibilă definiție a fenomenului observat de premier ar fi că agentul nostru de poliție a devenit extrem de popular în rețelele de socializare online, unde a acumulat o cantitate impresionantă de like-uri. Ori, în regimul politic Iohannis, like-urile sunt mai importante decât voturile, iar voturile sunt mai importante decât oamenii. Cel puțin în domeniul comunicării în masă. Ceea ce îl face pe posesorul de like-uri very likeable, ca să ne exprimăm englezește. Sau, fenomenal, dacă ținem seama de franco-româna pe care o vorbește domnul Cioloș acasă la domnia sa.

Și, totuși, mergând la fenomenul respectiv și declarându-l fenomenal, domnul premier mai-mai că s-a transformat într-un fenomen el însuși.

Pentru că este de-a dreptul fenomenal că domnul Cioloș prezidează un guvern din care fac parte un anumit ministru de interne și un anumit ministru al educației naționale. Bineînțeles, cei doi miniștri sunt chiar mai fenomenali decât și-ar dori premierul.

Încă de la numirea sa, șeful tuturor polițiștilor, respectiv ministrul de interne, polițist el însuși, a fost acuzat public și cu dovezi irefutabile că nu este altceva decât un plagiator ordinar și că și-a obținut titlul de doctor în științe prin furt și înșelăciune. La rândul său, ministrul educației naționale a luat toate măsurile ca autoritățile abilitate, din subordinea lui, să nu poată să se pronunțe asupra acestei acuzații extrem de grave.

Și toate aste fenomene s-au petrecut, deoarece premierul promisese acuzatorilor că va lua măsurile ce se impun împotriva ministrului plagiator de la interne doar după ce se vor pronunța acele autorități. Așa că este de înțeles, chiar dacă nu este de acceptat, că bietele autorități fie nu sunt lăsate să se pronunțe, fie au fost desființate, reorganizate, sau re-echipate cu personal de ministrul de resort.

Deocamdată, nu știm dacă premierul Cioloș s-a dus la lansarea de carte a fenomenului fără să își dea seama că va ajunge să vorbească de funie în casa spânzuratului, cum se zice în popor. Adică, omul nu s-o fi gândit că, asociindu-se cu agentul de poliție care devoalase, incidental, ce-i drept, că șeful său face parte din categoria de doctori analfabeți din sistemul național de apărare, ordine publică și siguranță națională, ne va readuce nouă, publicului, în minte situația nerezolvată a întâiului polițist al Țării și a colegului său protector din guvern.

Așa cum nu știm nici dacă domnul Cioloș nu cumva s-a folosit de prilejul lansării de carte pentru a ne spune, sau a ne da un semnal, dacă ar fi să ne exprimăm așa cum vorbesc cei din domeniul securității naționale, că doar atât poate domnia sa să facă în materia aceasta spinoasă a doctoratelor furate și a cărților plagiate de cei care ar fi trebuit să fie primii care să impună ordinea în Țară.

Ăia fiind, de fapt, niște infractori bine protejați, de care nu se poate atinge nimeni. Nici măcar premierul.

Pentru cine scrie domnul Andrei Plesu?

Habar nu am pentru cine scrie domnul Plesu. Dacă e să ne luăm după unele dintre textele publicate în gazeta Dilema veche, domnia sa pare că scrie doar pentru proști. Adică, își jignește cititorii, făcându-i de-a valma subinteligeți. Lasă impresia asta de fiecare dată când se referă la întâmplări, la locuri sau la persoane despre care scrie ca și când, în afara dumnealui, nimeni nu a mai pățit așa ceva, nu a mai fost pe acolo sau nu a mai întâlnit asemenea oameni.

Foto: pinterest.com

Ca să îi fac o concesie distinctului domn, trebuie să menționez că sunt numeroși cititorii și, mai ales, cititoarele acestuia care, în comentariile lor la scrierile sale, parcă îl îndeamnă: mai minte-ne încă o oară, Maestre, că așa frumos ne minți! Este deci posibil ca domnul Pleșu să scrie doar pentru ăștia, toți ceilalți fiind doar niște cititori colaterali.

Concret, iată citatul care mi-a prilejuit întrebarea din titlu: „Stupoarea pe care o provoca înfăţişarea mea m-a însoţit şi printre turiştii asiatici de la Borobudur. O tînără coreeancă m-a rugat să mă las fotografiat alături de fetiţa ei, aşa cum se fotografiază vilegiaturiştii cu urşi împăiaţi, cămile sau crocodili. Am acceptat, fireşte. Am şi acum poza cu fetiţa lîngă mine plîngînd în hohote, cutremurată de groază…”

Sunt convins că domnul Andrei Pleșu minte când povestește asta, ca și când așa ar fi fost. Nu are poza! Pur și simplu, nu ar putea să o aibă. Întâmplarea datează din anul 1978. Singura poză pe care ar fi putut-o primi tânărul pe atunci domn Pleșu de la o necunoscută, în mod spontan, pe coclaurile indoneziene, ar fi fost o poză „polaroid”. Numai că probabilitatea ca o turistă „coreeancă” să facă poze polaroid și, mai mult, să duplice poza, dând o copie arătării cu care voia să își pozeze odrasla plângăcioasă este infimă.

Dacă, totuși, domnul Pleșu are și ne arată și nouă că are o poză cu domnia sa în chip de împăiat, cu o fată asiatică plângând alături de el, iar poza nu este polaroid, ci una obținută într-un laborator fotografic, atunci minciuna dumnealui este și mai groasă. Pentru motive evidente.

Este foarte posibil, însă, ca domnul Pleșu să folosească aici o șiretenie stilistică. S-o fi gândit domnia sa că nici nu contează dacă va fi prins cu minciuna, pentru că ceea ce contează este doar sublinerea autoironică a cumplitei sale înfățișări din tinerețe, înfățișare care capta atenția turiștilor și provoca groaza copiilor. Astfel, cititorul pleșist va rămâne doar cu simpatia pentru povestitorul care a fost nevoit să își aducă în poveste urâțenia.

De ce ar fi vrut domnul Andrei Pleșu să capteze, cu șiretenie, această simpatie? Doar domnia sa este simpatizat de admiratorii săi orice ar face, orice ar zice și oricum ar arăta! Simplu, am răspunde noi, amintind faptul că citatul de mai sus provine din capitolul „III” al unui ciclu de patru expozeuri, legate de „Aventura în Indonezia”, aventură ce i s-a petrecut domnului Pleșu în 1978, așa cum spuneam mai sus, și pe care a povestit-o în 2015, ca replică la ce scrisese academicianul Mircea Malița într-o carte de memorii, publicată ceva mai devreme, în același an.

Academicianul Malița scrisese că, pe vremea când era domnia sa ministrul învățământului, îi încredințase tovarășului Andrei Pleșu misiunea de a-l reprezenta pe el, personal, ca membru al colectivului științific internațional privind studiul viitorului, dar și România, la o reuniune științifică ce se desfășura în Indonezia, iar tânărul Pleșu s-a dus până acolo, a stat o săptămână, fără să participe la activități, nu a luat nici măcar contactul cu organizatorii, dar le-a cheltuit banii pentru deplasare, bani pe care a trebuit să îi dea înapoi ministrul Malița, din drepturile de autor primite de la o editură din străinătate, pentru că era vorba de dolari americani.

În cele patru episoade, publicate în gazeta proprie, domnul Pleșu confirmă că este așa cum a scris academicianul. Adică, da, tovarășul Pleșu s-a dus până în Indonezia. Și, da, nu a participat nici măcar la o activitate dintre cele pentru care s-a dus până acolo. Da, a cheltuit pentru deplasare banii organizatorilor. Și, da, nu i-a returnat din buzunarul propriu.

Dar! De vină pentru treaba asta a fost ministrul de atunci, Mircea Malița, pentru că era ministru comunist și i-a amintit, în drum spre liftul ministerului, că va trebui să pomenească și de tovarășul Nicolae Ceaușescu, în contribuția sa la reuniune. Tot de vină a fost și un șef mare de pe linia ierarhică a tovarășului Pleșu, care i-a încercuit, cu culoarea roșie, pasajul din documentul de partid pe care urma să îl folosească în aceeași contribuție. A mai fost de vină ambasadorul de atunci al României la Jakarta, care nu l-a lăsat să meargă la conferință, dar l-a ținut o săptămână cu cazare în hotel, cu diurnă, cu șofer privat, cu însoțitor și excursii pe insula Java, la distanțe de peste 1200 km, dus-întors, ca să vadă și tovarășul Pleșu „cel mai mare templu budist din lume”.

Și nu numai că au fost toți aceștia de vină, dar tovarășul de atunci Pleșu a fost și umilit. I s-au dat doar 10 dolari pentru drum, i s-au dat indicații de partid pentru redactarea din țară a unei comunicări despre estetică, a fost pus să umble după bani pe la autoritățile indoneziene, din minister în minister și din organizație neguvernamentală în organizație neguvernamentală, fără niciun rezultat, desigur, a fost trimis în excursie la templu cu întoarcere în aceeași zi, în condițiile în care drumul ar fi trebuit să dureze mai mult de 16 ore dus-întors, a fost pus să aducă acasă, în România, o nepoțică de general, a trebuit să stea pe datorie o noapte la hotel, să meargă cu taxiul pe datorie și să mănânce pe datorie în camera de hotel, în drum spre casă. Ca, în final, să fie luat la rost că de ce nu s-a dus la conferință!

În ipoteza că umilințele acestea nu au reușit să capteze simpatia cititorului, domnul Pleșu introduce mai multe elemente circumstanțiale, favorabile domniei sale. Era tânăr! Era urât, ca înfățișare! Nu avea bani! Era înconjurat de „activiști duplicitari” și de securiști simpatici, dar ineficienți!

Cea mai penibilă subtilitate stilistică, pentru domnul Pleșu, este, însă, folosirea limbii de lemn. În loc să ne spună domnia sa cine i-a facilitat pregătirea deplasării, inclusiv eludarea unei cerințe privind vaccinul, cine i-a dat voie să plece, cine i-a obținut viza de Indonezia, cine i-a aranjat itinerarul, inclusiv petrecerea unei zile în Atena, Grecia, cine l-a primit înapoi și cui i-a „înaintat” raportul de deplasare în străintătate, domnul Pleșu folosește, cu șiretenie, impersonalul. „Mi s-a spus”, „mi s-a făcut”, „s-au dat telefoane” și așa mai departe.

Asta, spre deosebire de domnul academician Malița, care este nominalizat în „replica” pleșiană doar cu numele și prenumele, fără titlu sau deferență. Așa, lipsit de cel mai elementar respect, domnul Andrei Pleșu ne spune despre academicianul Mircea Malița că are „memoria șubrezită”, că dă dovadă de „rea-credință”, că are „străvechi deprinderi de activist duplicitar”, că este un „fost matematician și futurolog” și că este lipsit de „caracter”.

Și toate astea doar pentru că domnul academician Malița, una dintre cele mai strălucite minți românești din toate timpurile și, cu singuranță, cea mai prestigioasă personalitate intelectuală românească în viață, a îndrăznit să își aducă aminte de tânărul tovarăș Pleșu, pe vremea când era un cadru de nădejde pentru partidul și statul nostru comunist, dar, altfel, un „om pe care nu te poți baza”. Așa cum a rezultat din povestea asta, indiferent de cosmetizările estetice la care a apelat forțat domnul Andrei Pleșu. Ca să nu rezulte.

Unde e Antena 3?

Antena 3 este un post de televiziune creat de patronul Trustului Intact, familia Voiculescu, explicit și exclusiv pentru a face propagandă anti-Băsescu.

Foto: dcnews.ro

Capul familiei, domnul Dan Voiculescu, fusese folosit de domnul Băsescu Traian, în calitate de „soluție imorală”, în 2005, iar domnului Voiculescu nu i-a plăcut deloc asta. Așa cum nu i-a plăcut deloc disprețul cu care fusese tratat public de fostul său coleg Băsescu. Mai ales că, pe lângă soluție imorală, proaspătul pe atunci președinte al României l-a acuzat de pe domnul Voiculescu tocmai de ceea ce făcuse chiar el, Băsescu, în relațiile sale cu Securitatea Statului comunist.

Astfel, Antena 3 a capitalizat mediatic un curent, anti-băsismul, ce a devenit, cu timpul, din ce în ce mai popular în România, pe măsură ce Băsescu însuși a devenit din ce în ce mai prost, ca președinte și mai scârbos, ca persoană.

Audiența ridicată de care s-a bucurat din ce în ce mai mult Antena 3 a dus la auto-susținerea financiară a postului de televiziune, patronul ajungând să poată plăti toate facturile, inclusiv salariile, și să aibă și un profit. Substanțial, ziceau chiar ei, anteniștii.

În cei zece ani de existență, din punct de vedere al conținutului, ori al politicii editoriale, Antena 3 a evoluat și, apoi a involuat. Din propagandist antibăsist, postul a evoluat într-o televiziune de știri independentă, atâta vreme cât nu avea de ce să îl laude pe Băsescu pentru modul de guvernare a României. A fost perioada de maximă audiență și de maximă credibilitate. După care, anteniștii au trecut la un fel de televiziune de atitudine. Pe lângă anti-băsism, desigur.

Asta, până acum patru ani, când domnul Voiculescu a fost acuzat de infracțiuni penale, săvârșite prin telepatie. Moment în care televiziunea Antena 3 a găsit un sponsor în persoana domnului Ponta Victor și în partidul unde acesta era președinte. Ponta, cel care devenise și premier al României, să nu uităm.

Așa că, pe lângă anti-băsiști, anteniștii au devenit și pontiști convinși. Atât de convinși încât nici după ce Ponta a pierdut alegerile prezidențiale, nici după ce a pierdut partidul și, apoi, guvernul, anteniștii, mai ales prin vocea directorului postului, domnul Gâdea, nu s-au oprit din osanale aduse complet nejustificat domnului Ponta.

Cum nu s-au oprit nici din vituperarea împotriva tuturor adversarilor politici ai lui Ponta, în frunte cu actualul președinte al României, domnul Klaus Iohannis. Ceea ce a fost foarte ușor de făcut, având în vedere că Antena 3 a excelat, pe parcursul campaniei prezidențiale, într-o campanie negativă, portretizându-l pe viitorul președinte ca pe un contrabandist internațional de organe de copii români, ca pe un potentat care și-a cazat părinții într-un palat cu zeci de încăperi, în Germania, și ca pe un acaparator de case de mare valoare, în Sibiu.

Asta, concomitent cu ascunderea sau ignorarea adevărului că domnul Iohannis nu vânduse nici măcar o unghie de copil, părinții săi locuiau modest, iar proprietățile din Sibiu erau vai de capul lor. Cel puțin, comparativ cu proprietățile lui Ponta Victor.

Revenind la succesiunea evenimentelor, acum doi ani și mai bine, domnul Dan Voiculescu a fost condamnat pentru chestia cu telepatia și a devenit și primul condamnat din România asupra căruia s-a aplicat măsura confiscării extinse a averii. Astfel încât instanța a confiscat și clădirea Antenei 3, în vederea valorificării, adică a transformării bunului confiscat în bani.

Acum, Antena 3 este somată să evacueze clădirea în care funcționează, într-un termen de cinci zile. Aceeași măsură a fost luată și împotriva postului de televiziune generalist Antena 1, ocupant al altei clădiri supuse confiscării.

Știrea a fost primită cu satisfacție de băsiști, precum și de unii dintre criticii Antenei 3.

Deși mă număr printre cei care au criticat prestația anti-jurnalistică a unora dintre salariații Antenei 3, mai ales a domnului director Gâdea, eu nu mă număr printre cei ce se bucură de iminenta închidere a Antenei 3, ca urmare a dării afară din studiourile postului de televiziune.

Din contră, sunt îngrijorat de o asemenea situație. Așa cum am fost îngrijorat și când domnul Voiculescu a fost condamnat pentru altceva decât pentru ce făcuse domnia sa penal sau, măcar, imoral. Am fost și mai îngrijorat atunci când am văzut că, alături de el, au fost condamnați sever și alți inculpați, pentru fapte ce nu au avut caracter penal decât într-o interpretare contorsionată a „justiției” care și-a motivat decizia prin aspectele telepatice ale dosarului.

Îngrijorarea mea este una de cetățean român, care nu vrea să trăiască într-un sistem politic în care cineva, nu importă cine, poate comanda decizii ale curților de justiție.

Chiar dacă inculpatul este vinovat de ceva real și reprobabil, cum ar fi colaborarea cu Securitatea comunistă, sau gestionarea în folosul personal a unor fonduri publice, moștenite de la Regimul Ceaușescu, mie mi se pare inacceptabil ca o curte de justiție să născocească o vină oarecare, doar pentru ca vinovatul să fie pedepsit. Indiferent pentru ce.

Îngrijorarea mea este legitimă, deoarece un sistem de justiție în care se poate întâmpla așa ceva este un sistem în care nu mai domnește legea, ci comanda politică sau secretă. Ori, un asemenea sistem este întotdeauna împotriva cetățeanului. Care cetățean este firesc să fie îngrijorat.

Cum nici nu vreau să trăiesc într-un sistem politic în care se poate închide, administrativ, emisiunea unui post de televiziune.

Chiar dacă această emisiune este una de prost gust, anti-jurnalistică, propagandistică și anti-educație, este inacceptabil pentru mine ca altcineva decât publicul să determine închiderea ei. Iar publicul nu are nevoie de măsuri administrative, pentru asta. El poate închide orice post de televiziune, prin simpla ignorare a existenței acelui post.

De aceea, nu numai că nu mă bucur de închiderea prin dare afară a Antenei 3, dar și protestez împotriva unei asemenea atitudini inacceptabile.

Corespondenta deschisa cu o directie din Ministerul Apararii Nationale

Astăzi, joi, 11 februarie 2016, am adresat Direcției pentru Relația cu Parlamentul și Asistență Juridică, din subordinea Departamentului pentru Relația cu Parlamentul și Informare Publică, din Ministerul Apărării Naționale, un document. Pentru adresare, am folosit poșta electronică, conform legii și indicațiilor de pe site-ul ministerului.

Foto: mapn.ro

Deoarece funcționarii de la acea direcție, din acel dempartament și din acel minister nu au binevoit să îmi confirme primirea documentului și deoarece acest document conține contribuția mea la proiectul de Ordin al ministrului apărării naționale pentru aprobarea Instrucțiunilor privind activitatea de informare și relații publice în Ministerul Apărării Naționale, adică se încadrează în prevederile Legii nr.52/2003 privind transparența decizională în adminitrația publică, mă văd nevoit să public aici acel document, astfel încât stimabilii de la direcție să nu poată spune că nu l-au primit în termen, pentru a fi luat în considerare, având în vedere că actul normativ despre care vorbesc a fost afișat pe site-ul ministerului în data de 2 februarie 2016, oficialii alocând 10 zile de dezbateri publice, începând cu acea zi.

Le-am scris stimaților domni de la direcția respectivă următoarele:

Considerații generale privind actul normativ supus dezbaterii

Fără îndoială, Instrucțiunile privind activitatea de informare și relații publice în Ministerul Apărării Naționale sunt necesare pentru ordonarea actului de informare publică.

Îmi exprim însă îndoiala privind oportunitatea și justificarea managerială a re-editării acestor instrucțiuni acum, în prima jumătate a anului 2016, când nicio realitate nouă nu justifică schimbări sau adăugiri la instrucțiunile emise doar cu patru ani în urmă. Mai mult, nu se știe de niciun caz făcut public din care să rezulte că instrucțiunile în vigoare nu și-au jucat rolul, că ar avea inadvertențe și că ar impiedica desfărșuarea informării publice în mod corect și performant.

În plus, surprinde faptul că demersul de înlocuire a instrucțiunilor existente este întreprins în perioada în care conducerea politică a ministerului este una cu un mandat de timp limitat și fără un program de guvernare din care să rezulte imperativul re-ordonării domeniului informării publice în Armata României. Ca membri responsabili ai publicului, avem toată legitimitatea să ne întrebăm ce agendă netransparentă a actualilor decidenți de la vârful ministerului a impus un asemenea demers?

Recomand înscrierea în conținutul ordinului ministrului a motivelor care l-au determinat pe acesta să emită noi instrucțiuni și să le abroge pe cele vechi de doar patru ani.

Presa militară nu poate fi un element al sistemului informării publice și să rămână presă!

Justificarea principală a contribuției mele este faptul că Instrucțiunile puse în dezbatere publică indică „Trustul de Presă al MApN, redacţiile mass-media militare ale categoriilor de forţe şi redacţiile mass-media militare teritoriale” ca făcând parte din „sistemul de informare și relații publice al Ministerului Apărării Naționale”, conform punctului f), Art. 4 din Instrucțiunile în proiect. Ceea ce nu este de acceptat.

Argumentul meu este unul foarte simplu. Presa de orice fel aparține consumatorului de știri, respectiv publicului, pe când informarea publică aparține deținătorului de informații destinate publicului. Orice schimbare de roluri, prin care publicul nu mai este consumator ci țintă, este o schimbare inacceptabilă pentru acest public. La fel și presa militară, indicată în paragraful anterior prin Trustul de Presă și redacții, nu poate face parte din sistemul de informare publică a ministerului, pentru că ar presupune o schimbare de roluri.

Singurul mod în care mass-media ar face parte din informarea publică, organizată și condusă de minister ar putea fi dacă ea nu ar mai fi presă, ci doar un grup de unități de producție a informațiilor generate de acel minister.

Cu alte cuvinte, prin includerea presei militare în „sistemul de informare și relații publice”, aceasta se reduce la rolul de a redacta, tipări, înregistra video și audio, precum și de a difuza buletine informative, sau newsletters. Și atât.

Iar această reducere de rol este imperativă, deoarece, în momenul în care se face publică această opțiune de a pune mijloacele de comunicare în masă militare în rolul de informare publică, ele își pierd, automat și natural, rolul de presă. Adică, nimeni nu ar mai citi vreo publicație sau ar urmări vreo emisiune radio sau de televiziune decât ca pe un buletin informativ. Ori, pentru așa ceva nu este nevoie de jurnaliști profesioniști, nu este nevoie de tehnicieni profesioniști și nu este nevoie de redacții, ca atare.

Poate este nevoie să vi se reamintească faptul că presa militară este militară doar pentru că proprietarul mijloacelor de comunicare în masă din care este ea constituită este Armata României. Și pentru faptul că profesioniștii de presă militară sunt și profesioniști militari.

Altfel, presa nu poate fi decât presă. Ea are rolul de a fi o voce a cititorului, a publicului și nu o voce a proprietarului de presă care se adresează publicului. Presa nu poate primi misiunea „de a sprijini comandanţii/şefii prin comunicarea/transmiterea informaţiilor de interes public, cu acurateţe, în timp util, personalului propriu, cetăţenilor, instituţiilor şi organizaţiilor legal constituite, pentru a îmbunătăţi gradul de conştientizare şi înţelegere a publicului faţă de problematica militară, rolul, obiectivele, misiunile, operaţiile şi activităţile desfăşurate, contribuind astfel la consolidarea credibilităţii instituţiei militare”, așa cum se prevede în Art.2 din Instrucțiunile comentate aici, decât dacă nu este presă, ci doar un mijloc de propagandă. Chiar și pozitivă, propaganda tot propagandă rămâne. Inclusiv atunci când scrieți în Instrucțiuni că politica de informare publică nu este propagandă.

Așa cum niciun proprietar privat de presă nu își permite să transforme publicațiile pe care le deține în jucării personale sau în case de producție a scrisorilor între membrii familiei, decât cu riscul de a-și pierde complet publicul, nici statul, ca proprietar de presă nu poate să îi schimbe rolul presei într-un alt rol, cum ar fi cel de informare publică. Pentru că ar schimba astfel însăși natura informației vehiculate prin publicații.

Cele spuse de mine aici nu neagă nevoia reală a oricărui sistem de informare publică de a avea diferite mijloace de diseminare a informațiilor pe care le deține. Adică, Direcția de Informare și Relații Publice are o nevoie legitimă de a produce diferite informații pe suport tipărit, audio și video, așa cum produce aceleași informații și în mediul electronic, virtual.

Numai că este inacceptabil, atât principial, cât și practic, ca aceste mijloace de disemninare să fie cele deținute de presa militară. Este ca și când ai avea de transportat un sac de cartofi și, în loc să folosești o roabă, folosești o limuzină, pentru transportul ăsta.

Dacă instrucțiunile în vigoare în momentul de față, privind activitatea de informare publică conțin aceeași prevedere că presa militară face parte din sistemul de informare publică, atunci iată un motiv pentru emiterea de urgență a unor noi instrucțiuni.

Acestea fiind zise, cu autoritatea de cetățean român avizat în subiectul materiei, solicit imperativ scoaterea oricăror prevederi referitoare la presa militară din conținutul instrucțiunilor privind informarea publică în Ministerul Apărării Naționale.

Concret, mă refer la eliminarea completă a punctului f) din Art. 4, precum și a articolelor Art. 14 – 21, inclusiv, Art. 57, precum și a punctelor 5 și 6, din tabelul cu documentele care se elaborează, din Anexa 7 la instrucțiuni.

Recomand ca, în locul acestor prevederi, să fie trecute altele, privind producția de buletine informative și de alte mijloace de diseminare a informațiilor deținute de componentele sistemului de informații publice din Ministerul Apărării Naționale. Total separat de presa militară.

Reglementarea prin instrucțiuni a activității de presă în Ministerul Apărării Naționale

În condițiile în care nevoia de reglementare, specifică organismului militar, se manifestă și în cazul Trustului de Presă al Armatei și al celorlalte mijloace de comunicare în masă din Armata României, recomand elaborarea unor instrucțiuni separate pentru presa militară.

Țin să precizez că este inacceptabil ca asemenea instrucțiuni, dedicate special presei, să conțină prevederi de cenzură, ori de control al conținutului de presă, exercitat de autoritățile ierarhic superioare redacțiilor. Așa cum conțin acum prederile referitoare la presă, din proiectul de instrucțiuni privind activitatea de informare publică.

Cu speranța că ați găsit utilă și oportună contribuția mea la dezbaterea publică privind actul normativ intitulat Instrucțiuni privind activitatea de informare şi relaţii publice în Ministerul Apărării Naţionale și că veți da curs recomandărilor și solicitării mele, vă adresez cele mai bune gânduri și cele mai sincere urări de succes în servirea Patriei.

Cu Cărtărescu în rândul lumii

Eu am aflat de scriitorul român Mircea Cărtărescu din două locuri. De acasă și de la televizor. Acasă, regretata și în continuare iubita mea mamă era o mare admiratoare a scriitorului și, mai ales, a operei sale, atâta cât fusese acea operă publicată pe vremea când trăia ea.

Foto: romanialibera.ro

La televizor, Băsescu Traian, pe atunci președintele României și al românilor, ne mărturisea cu emfază că, de zece ani, tot citește aceeași carte de-a lui „Cărtărăscu”. Ceea ce, trebuie să recunoașteți, este un mod percutant de a atrage atenția asupra unui scriitor român contemporan cu noi.

Aflând eu despre domnul Cărtărescu din aceste două locuri, am făcut ceea ce ar face orice om normal, dacă are o formație intelectuală. Am încercat să îl citesc. Nu i-am citit articolașele și nici interviurile, ci am încercat să îi citesc direct cărțile. Și nu pe toate, ci măcar una sau două, mai de-acătării.

Nu am avut o experiență plăcută. Domnul Mircea Cărtărescu scrie exact cum aș fi scris eu dacă ar fi fost să scriu un roman. Domnia sa scrie frumos fiecare frază, cu cuvintele pe care le-aș fi ales și eu, dovedind o naturalețe superioară și sprințară în a folosi limba română ca pe un instrument de încântat auzul. Așa aș fi scris și eu.

Deosebirea dintre noi este că eu nu am scris niciun roman, pe când domnul acesta a devenit scriitor profesionist, cu mai multe opere scrise, publicate și citite de suficient de multă lume, încât autorul să poată trăi din asta.

De ce nu am scris eu nimic? Simplu. Pentru că nu am avut nimic de spus. Nici una dintre poveștile trăite, auzite sau închipuite de mine nu mi s-a părut demnă de a fi spusă într-un roman. Asta, spre deosebire de domnul Cărtărescu, cel care a scris și atunci când nu a avut nimic de povestit. Sau, care a scris de fiecare dată când nu a avut nicio poveste de spus.

Aflu de curând că domnul Mircea Cărtărescu a publicat o nouă carte. Solenoid, i-ar zice. Nu am văzut cartea, dar mi-a fost descrisă ca fiind una „monumentală”. Din punct de vedere al aspectului exterior, desigur. Cât privește conținutul, nu am vrut să știu nimic, deoarece niciun recenzor posibil nu are suficientă credibilitate în ochii mei.

Vrând să intru și eu în rândul lumii, fac un apel public, la cei care au citit această carte, să îmi spună, aici sau în particular, dacă ea este diferită de cele care mi-au lăsat impresia enunțată mai sus. Sau, dacă nu pot face o asemenea distincție, măcar să îmi spună dacă merită sau nu să citesc Solenoid, de Mircea Cărtărescu.

Mi-ar fi de folos și un sfat, dacă merită să cumpăr cartea pentru a o citi, sau este recomandabil să o împrumut, având în vedere că eu nu cumpăr decât cărți de referință. Adică, din cele la care revin mereu și mereu, pentru studiu. Ca enciclopedia, de exemplu.

Educarea educatorilor: Tema a doua

După ce am lansat pe blogul meu prima lecție din ciclul educării educatorilor, aflu, de la Mediafax, că „șase experți din grupul Ministerului Educației” au „remis miercuri MEDIAFAX” un „document” în care aduc critici „celor trei propuneri de planuri cadru” ale ministerului.

Foto: arq.ro

Citând probabil documentul „remis” de cei șase către sine, agenția de știri Mediafax ne informează că „principalele critici” ar fi că „numărul opţionalelor din planurile-cadru propuse de Ministerul Educaţiei este inacceptabil de mic, în timp ce numărul disciplinelor obligatorii este prea mare, nu există materii interdisciplinare, orele de sport sunt prea puţine şi nu se pune accent pe Informatică”.

În bunul stil românesc, nu aflăm nici din știrea citată mai sus, nici din alte surse, față de cine sau de ce ar fi prea multe ori prea puține ore sau discipline. Adică, habar nu avem comparativ cu ce au făcut cei șase experți expertiza lor, de le-a ieșit că nu se potrivește, fiind fie prea mică, fie prea mare cantitatea de învățătură, măsurată în ore și discipline, de care ar urma să aibă parte copiii gimnaziali. Dar ni se sugerează că ar fi vina noastră că nu știm asta. Adică, suntem noi proști că nu știm față de ce sau de cine au măsurat ei ce au măsurat de le-a ieșit cum le-a ieșit.

Este evident că, deși au studii pe la prestigioase școli de guvernare americane sau britanice, deși au rezultate de excepție în lucrul cu copii români de excepție, la olimpiade internaționale, deși li s-au dat pe mână fonduri substanțiale pentru a crea performanță și chiar au obținut performață de excepție, marginală, ce e drept, cei șase experți nu știu nimic despre cea de-a doua lecție pe care orice educator ar fi trebuit să o învețe.

Ar fi vorba despre lecția care să răspundă la întrebarea: La ce ne trebuie învățătura?

Înainte de a intra în lecție, hadeți să recapitulăm foarte repede Lecția întâi. Să ne aducem aminte că, acolo, am definit educația națională ca bun public, produs de stat în folosul consumatorului, care consumator al bunului public nu este nici elevul, nici familia elevului, nici măcar dascălii elevului, ci este angajatorul absolventului de studii.

Așa că, atunci când angajatorul are nevoie de o mână de lucru super-educată, el va emite o cerere către stat, pentru ca acesta să-i procure, din banul public, mâna aia de lucru foarte educată. Iar statul se va conforma imediat, pentru că angajatorul este principala sa sursă de taxe și impozite.

Numai că, atunci când angajatorul nu emite o asemenea cerere, ori nu este interesat de o mână de lucru super-educată, ba chiar ar fi doritor să angajeze proști și inculți, atunci statul va produce, prin sistemul național de educație, absolvenți la nivelul cerut de angajator. Și, am mai menționat noi, este important că statul este el însuși angajatorul a peste un milion de cetățeni, ceea ce înseamnă că el însuși emite cereri către sine, privind cât de cult ori de incult să fie angajatul său, care este și absolventul său, în același timp.

Lecția a doua: La ce ne trebuie învățătura?

Este acum vremea să ne întoarcem și către subiectul educației naționale, care este elevul sau studentul.

Cum am arătat mai sus, în România, nici elevul și nici studentul nu au vreun cuvânt de spus privind politica de stat din domeniul educației, deoarece, în realitate, ei nu determină nicio cerere de bunuri sau servicii publice, produse de acest sistem.

Asta nu înseamnă că nu ar putea să emită astfel de cereri. Doar că nu le emit, nu știu că ar putea să le emită și nu sunt interesați să facă efortul de formulare și de adresare al unor asemenea cereri. Că așa este elevul român. Incult în probleme de cetățenie.

Să începem cu două postulate.

Postulatul unu ne spune că nimeni, dar chiar nimeni nu poate învăța în locul elevului. Oricine altcineva decât învățăcelul poate să ia note în locul lui, să îi scrie tezele, să îi facă temele, să asiste la ore în locul lui și așa mai departe, dar nu poate învăța în locul elevului.

Al doilea postulat este că învățarea în sine nu există. Adică, nimeni pe Lumea asta nu învață doar de dragul de a învăța. Asta, deși mulți merg la școala doar pentru a merge la școală. Sau, altfel spus, elevul va învăța doar ce vrea el să învețe. Orice alte subiecte și materii decât cele pentru care elevul are dorința și hotărârea de a le aprofunda sunt întotdeauna lăsate pe dinafara învățării, elevul oprindu-se asupra lor doar atât cât îi trebuie pentru a obține o performanță școlară și nu pentru a ști, a cunoaște.

Parafrazând afirmativ aceste două postulate, am putea spune că elevul este singurul care învață pentru sine. Orice altă intervenție din partea statului, a școlii, a dascălilor, a părinților, a tutorilor sau din partea altora implicați în procesul de educație națională este doar o intervenție de facilitare, de ușurare sau de ordonare a procesului de învățare, pe care elevul îl parcurge întotdeauna de unul singur. Iar, pentru a avea hotărârea și motivația să învețe ceva, orice, elevul va trebui să știe, de la început, la ce îi trebuie acea învățătură.

Din nefericire, în România, aceste două postulate sunt complet ignorate, atât în faza de planificare a învățământului de stat, cât și în faza de interacțiune a elevilor cu profesorii lor.

România este atât de departe de înțelegerea importanței primului postulat, încât, în limba română, a învăța înseamnă și a preda cunoștințe, dar și a asimila cunoștințe. Astfel, limba română imprimă ideea falsă că cineva ar putea, dacă nu chiar să învețe în locul elevului, măcar să îl învețe pe elev ceva. Cum ar fi o materie sau o lecție. Ori, așa ceva este imposibil de realizat, dacă luăm în considerație postulatul întâi.

Această realitate semantică și nu numai semantică ne arată că, la noi, se confundă facilitarea, ordonarea sau sprijinirea procesului individual de învățare cu învățarea însăși. Iar această confuzie este una dintre principalele cauze ale organizării strâmbe a structurilor și ale alocării defectuoase a resurselor din domeniul public al educației naționale.

În ceea ce privește al doilea postulat, la noi există impresia neargumentată că orice copil este gata doritor să învețe orice i se predă la școală. Pentru că asta este obligația lui de elev. Să învețe! Ca urmare, în România, nimeni nu se preocupă să îi spună elevului de ce trebuie să știe o materie sau o lecție din materia respectivă, de ce trebuie să dobândească o deprindere sau alta, la nivel teoretic. Dar și la nivelul practic.

Singurul comportament care se apropie oarecum de ideea învățării cu un scop, ca opusă învățării în sine, este cel prin care legăm învățarea de o meserie. Așa că îi zicem copilului: „dacă vrei să te faci medic, atunci trebuie să înveți biologie și chimie!” Ori, „dacă vrei să te faci inginer, atunci pune mâna și învață matematică și fizică!”

Din păcate, acest comportament este mai degrabă unul păgubos decât unul mobilizator. Pentru că nu îi mai poți spune copilului de ce trebuie să învețe, de exemplu, istorie, decât dacă elevul ar vrea să se facă istoric sau profesor de istorie.

Consecințele acestei interpretări greșite și ale acestei ignorări sunt de proporții monumentale, pe toate palierele de organizare și funcționare a educației naționale, ca serviciu public.

Jos, la nivelul copilului, nimeni nu îi spune elevului, la fiecare materie, la fiecare temă, la fiecare idee nouă din cadrul orei de clasă, la fiecare pas pe care ar trebui să îl parcurgă copilul de ce trebuie să învețe acea materie, acea temă, acea idee sau noțiune. Adică, nimeni nu știe și nici nu îi spune învățăcelului cum va arăta el, sau cum îi va fi lui după ce va fi să învețe chestia aia.

Așa că, dacă tot nu știe la ce i-ar trebui să învețe ceva, elevul nu va învăța nimic. Pur și simplu. Sau, dacă este îndoctrinat de acasă ori din societate cu datoria pe care o are față de familie și popor ca să învețe cât mai bine, el va „învăța mecanic”. Așa, ca un roboțel condiționat.

Eventual, își va stabili el niște scopuri, niște motivații care să îi răspundă la întrebarea de ce ar trebui să învețe ceva anume. Numai că aceste scopuri nu vor fi niciodată unele profunde, sau măcar relevante. Tot ce își poate propune un elev, de capul lui, este să obțină o notă mai mare, ori să îi mulțumească pe părinți, sau să dobândească un prestigiu între egalii săi.

În afara unor genii extrem de rare, nu se cunosc cazuri în care copiii să fie în măsură să își stabilească singuri, de capul lor, obiective cum sunt cele de a de a cunoaște ce este aia lumea sau viața, ori cum sunt cele de a folosi, în viitor, învățătura, pentru a trăi mai bine și mai frumos.

Pe palierul imediat deasupra elevului se situează dascălul. Când acest dascăl ignoră că elevul trebuie să îndeplinească condiția de a ști pentru ce îi trebuie învățătura, astfel încât să învețe motivat și conștient, atunci întregul exercițiu școlar se transformă într-un spectacol complet lipsit de conținut.

La noi, dascălul se adresează clasei, adică masei de elevi și nu fiecăruia în parte. El transmite informații, de cele mai multe ori găsibile și în altă parte, după care verifică nivelul de recepție a acelor informații, la nivelul elevilor. Dascălii buni vor insista asupra transmiterii informațiilor până când vor fi satisfăcuți că majoritatea elevilor au recepționat și chiar au reținut ce le-au transmis ei, dascălii buni. Pe când, dascălii mai puțin buni se vor mulțumi cu faptul că le-au spus elevilor ce le cerea programa să le spună. Și atât.

La nivelul macro-școlar, întregul sistem de învățământ se organizează pentru alte rațiuni de a fi și pentru îndeplinirea altor obiective decât cele ca elevii și studenții să cunoască ceva, adică să știe, să înțeleagă și să aplice tot ce știu și au înțeles. Avem cazuri aparent paradoxale, în care se propune eliminarea unor materii, pentru simplul argument că planificatorii nu sunt în stare să răspundă la întrebarea de ce ar trebui copiii să le învețe. Exemplele cele mai recente sunt limba latină și istoria. Paradoxul este doar aparent, deoarece există răspunsuri la întrebarea de ce ar trebui să știe copilul latină sau istorie. Doar că planificatorii și, mai ales, decidenții din sistem nu știu aceste răspunsuri.

De aceea, în România, în cele mai favorabile condiții, noi vom avea câțiva absolvenți capabili să ia note mari, vom avea mulți absolvenți capabili să reproducă texte, să reproducă soluții la probleme de matematică sau de fizică, capabili să imite sau să calchieze performața profesională a altora, dar nu vom avea niciodată absolvenți care să știe, să cunoască, să înțeleagă și, foarte important, să acționeze pe baza celor cunoscute și înțelese. În orice domeniu al cunoașterii umane. Adică, niciun absolvent de școală românească nu este în prezent și nu va fi în viitor capabil de inovație, de gândire și acțiune independentă, bazate pe cunoaștere.

La acest nivel românesc se situează și cei șase experți în educație, din grupul ministerului, cei care au rezultate de excepție în țară și, mai ales, în străintătate. Adică, atunci când ei emit expertize din care rezultă că anumite materii au prea puține sau prea multe ore, de fapt, ignoră cele două postulate prezentate în lecția de față, destinată educării educatorilor.

Sau, dacă au auzit de ele, se pare că ei nu știu că aplicarea acestor două postulate este posibilă doar într-un sistem de educație axat pe individ. Este evident că nici nu ar putea fi altfel, din momentul în care admitem că nimeni nu poate învăța în locul elevului. Recunoașterea ca valabilă a postulatelor ar schimba complet configurarea modului de organizare a școlii, astfel încât elevul să poată învăța singur, ceea ce înțelege el că trebuie să învețe.

Programele cadru expertizate de cei șase sunt, de fapt, niște planuri destinate unor mase mari de copii, în care planificatorul trebuie să bănuiască, să ghicească, ori, în cazuri rarisime, să determine, din capul locului, care este media și care este mediana populației de copii de o anumită vârstă, astfel încât să calibreze „planul cadru” în funcție de aceste două coordonate.

O asemenea abordare duce, întotdeauna și cu necesitate, la scoaterea pe margini, ori chiar în afară, a celor mai dotați și a celor mai puțin sau deloc dotați în ale învățării. În aceste condiții, este superfluu să amintim că orice recalibrare, în funcție de super-dotați sau de sub-dotați, va produce aberații în sistem, pentru restul masei de elevi.

Am alocat enorm de mult spațiu acestei lecții. Așa că trebuie să îi punem capăt aici.

Concluzia este însă una foarte simplă. Dacă vrem ca un copil, oricare, din România, să învețe ceva, orice, în învățământul de stat, noi, ca educatori educați, va trebui să facem două lucruri. Să ținem seama de postulatele discutate mai sus și să centrăm întregul sistem și proces pedagogic pe individ. Asta, indiferent dacă acest individ este unul mediu, unul majoritar ori minoritar, unul super-dotat sau mai rămas în urmă, în dezvoltarea sa intelectuală.

Educarea educatorilor

Președintele actual al României, domnul Klaus Iohannis, a lansat o nouă reformă a învățământului românesc, sub egida domniei sale. Ar fi cam a treizecișișasea reformă, din ultimii 26 de ani. Numai că, de data asta, va fi altfel. Se prevede o perioadă inițială, de câteva zile, în care cine are de făcut să facă propuneri. Apoi, o perioadă de câțiva ani, în care să se dezbată aceste propuneri. După care, reforma!

Nu știm câte alte reforme vor avea loc, în învățământul românesc, în interiorul acestei perioade de pregărire a reformei Iohannis. Dar vom vedea, în curând.

Deja sunt anunțate noi schimbări în modul de acordare a bacalaureatului. Schimbări reformatoare vor fi și în testele naționale sau de altă natură, în lunile următoare. Apoi, vor avea loc alegeri generale, în urma cărora se va forma un nou Parlament, care va pune un nou guvern, care va avea un nou ministru al educației naționale, care va face alte modificări, schimbări și ajustări ale modului în care statul organizează și desfășoară învățământul de stat, mai ales în ceea ce privește clădirile, infrastructura, manualele și examinarea.

Tot deja, câțiva academicieni, mai mulți dascăli universitari, și mai mulți jurnaliști, o groază de „reprezentanți ai societății civile”, câțiva dascăli preuniversitari pensionați, vreo doi-trei tineri fără perspectivă, alți tineri întorși de la studii din străinătatea occidentală, toți eternii băgători de seamă și toți nelipsiții băgați în seamă de la televiziuni inundă rețelele de socializare cu articole, emisiuni și comentarii privind subiectul educației naționale.

Doar, este perioada propunerilor, nu-i așa? În aceste condiții, vin și eu cu acest eseu despre educarea educatorilor. Mai ales a celor ce ar vrea să facă propuneri de reformă a învățământului românesc de stat.

Lecția unu. Ce e aia educație națională?

Din perspectivă istorică, educația națională a apărut ca o obligație a statului de a-și alfabetiza cetățenii, astfel încât aceștia să obțină o productivitate mai mare în câmpul muncii industriale. Cu alte cuvinte, de la începuturi, statul returna industriașilor o parte din impozitele pe care aceștia le plăteau, prin creșterea calității forței de muncă ce le producea plusvaloarea în fabrici și uzine. Cum, la noi, în România, industrializarea s-a lăsat așteptată vreo sută de ani, de-abia pe la mijlocul secolului trecut s-a trecut la alfabetizarea în masă a publicului. Adică, de la revoluția burgheză de la mijlocul secolului al nouăsprezecelea și până la mijlocul secolului trecut, alfabetizarea a fost doar un vis frumos pentru milioane de români, atâta vreme cât marea masă a poporului rămăsese la coada sapei, activitate pentru care nu trebuia nici să citească și nici să socotească ceva.

Coincidență sau nu, în momentul începerii alfabetizării în masă, industriașii vremii nu erau alții decât statul însuși, după naționalizarea din 1948. Așa că, în ochii a vreo trei generații, statul a apărut că are obligația naturală să ofere cea mai bună educație poporului său. Fără să se observe însă că statul făcea asta pentru ca să îi fie bine în primul rând lui, deoarece își maximiza astfel profitul, prin angajarea unei forțe de muncă cât mai învățate.

Declinul vizibil al sistemului național de învățământ apare în România odată cu apusul erei industriale. Pe lângă privatizările fabricilor și uzinelor românești, privatizări dintre care majoritatea au fost făcute pentru desființarea industriilor respective, cea mai mare parte a pieței industriale dispare, încă de la sfârșitul secolului trecut, astfel încât producția industrială nu se mai justifică. La aceasta, s-a adăugat ideea stranie, anti-economică, privind migrația capitalului industrial, în sensul că străinii ar investi în industria românească doar pentru că mâna de lucru de la noi este extrem de ieftină. Ori, o mână de lucru ieftină este doar o mână de lucru needucată. Așa că nici urmă de capital străin în România ultimului sfert de veac, cu excepția industriilor cu adevărat inteligente, unde lucrătorul trebuie să fie bine educat științific, cum sunt industria automobilelor sau cea electronică. Numai că lucrătorii educați din aceste industrii nu se ridică la numere de masă. Și, în consecință, nu pot pune vreo amprentă pe sistemul național de educație.

Ce vreau să spun cu asta? Simplu. Din punct de vedere istoric, educația națională nu este un dat. Ea nu se produce natural. Statul nu este deloc preocupat de creșterea nivelului de educație a propriului public, decât dacă are de tras vreun profit din asta. Publicul însuși nu știe la ce îi trebuie educația. Singurii care știu și vor să aibă oameni educați sunt angajatorii. Cu condiția ca ei să patroneze activități economice în care nivelul înalt de educație să fie o cerință esențială. Cum acești angajatori și aceste industrii high-tech sunt rare la noi, niciodată nu va putea apărea vreo cerere consistentă pentru educație de înaltă performanță, de care să țină seama și guvernanții și să acționeze în concordanță.

Din perspectivă comportamentală, educația națională românescă nu este altceva decât o colecție de diplome. Adică, avem de a face cu un comportament colectiv în care deținerea unei diplome, a unui titlu contează mult mai mult decât deținerea cunoștințelor și deprinderilor, ori a competențelor pe care o diplomă oarecare le presupune.

În România, nimeni nu te întreabă ce știi să faci. Ca să nu mai vorbim că nimeni nu te întrabă ce știi, așa, în general. Toată lumea este însă interesată să afle ce titlu, ce diplomă ai. Asta, mai ales la nivel guvernamental. Iar, cum angajații la stat sunt în număr imens, de peste un milion de suflete, acest tip de comportament duce la degradarea continuă și profundă a sistemului educației naționale.

Acesta se va organiza și se va calibra astfel încât să răspundă cu cel mai mic efort cerințelor de orice fel. Dacă cerința este doar diploma, doar ca titlu ori ca bucată de hârtie, atunci sistemul nu va face niciun efort mai mare decât cel necesar pentru producerea diplomei.

La această caracteristică de comportament se adaugă și atitudinile de profitare. Adică, atât beneficiarii de diplome, cât și producătorii de diplome caută să profite la maxim de pe urma acestui comportament. Apar astfel tot felul de afaceri sau târguieli. De exemplu, îi zice dascălul elevului: dacă vrei diplomă de bacalaureat, atunci trebuie să iei meditații de la mine. Și mai trebuie să îmi cumperi și manualul meu. La care, elevul îi răspunde dascălului: dacă vrei să îți plătesc meditațiile, dacă vrei să îți cumpăr manualul, atunci tu trebuie să îmi dai diploma fără să mai și învăț prostiile pe care mi le spui la meditații sau le scrii în manual.

Asemenea comportament și asemenea atitudini duc la apariția mafiilor în sistem. Vorbim aici despre mafia clădirilor, despre mafia manualelor, despre mafia posturilor didactice, despre mafia pregătirii continue a dascălilor, despre mafia infrastructurii de sport, despre mafia materiilor și orelor irelevante, precum și despre alte mafii.

S-a ajuns astfel la situația în care diferitele componente ale sistemului național de educație nici nu ar mai putea funcționa fără aceste mafii. Pentru că ele influențează nu numai cheluirea banului public, dar și regularizarea sistemului, la nivel local și central. Mafiile acestea dictează legi sau amendamente la legi, dictează bugete, dictează măsuri administrative de toate felurile.

Din perspectivă instituțională, educația națională nu este altceva decât suma legilor, cutumelor, procedurilor, reglementărilor cu caracter permanent și temporar, prin care se cheltuiește banul public în interiorul sistemului de învățământ de stat.

Important aici este de identificat care este obiectivul strategic al instituționalizării educației naționale. În România zilelor noastre, constatăm cu neplăcere că acest obiectiv este reforma. Astfel, instituționalizarea actuală de la noi nu își propune altceva decât emiterea de noi legi, de noi regulamente, de noi proceduri și atât. Ceea ce se reușește cu brio de două decenii și mai bine, timp în care s-au făcut și trei reforme pe an, dar nu a existat niciun singur an fără vreo reformă.

Am răspuns asfel, adică prin trei perspective diferite, la întrebarea ce este aia educație națională.

Sintetizând, educația națională este un produs social, ori un bun public, de natură istorică, care răspunde unei cereri formulate de cei interesați de consumul acestui produs ori bun public.

Calitatea acestui bun public se reflectă în comportamentul social, la nivel național și prilejuiește atitudini și profituri individuale și colective.

Instituționalizarea educației naționale este orientată spre îndeplinirea unui singur obiectiv strategic. Formularea acestui obiectiv revine guvernanților, care sunt impulsionați ori constrânși într-o anumită direcție de public, ori de segmentele relevante ale publicului. În absența oricăror impulsuri ori constângeri, guvernanții își vor stabili propriul obiectiv strategic, care poate fi unul fals ori irelevant.

De aceea, eu aș zice că adevărații educatori naționali nu sunt dascălii, nici guvernanții care fac legi și reguli, ci acele segmente de public ce sunt capabile să formuleze obiective strategice pentru instituționalizarea sistemului, pentru imprimarea unui anumit sens comportamentelor și atitudinilor colective, totul în folosul educatului. Adică, al oricărui membru al acestei societăți.

În finalul prime lecții, întreb și eu: oare a avut sens ceea ce am învățat astăzi? Și, mai departe, oare ați mai veni și la alte lecții de aceeași factură?